Care a fost lucrul care v-a susţinut cel mai mult în închisoare?
Credinţa, doamnă, credinţa în bunul Dumnezeu. Vedeţi, Dumnezeu m-a ajutat. Am avut un moral, un psihic foarte bun. Mi-am spus: „Asta mi-a dat Dumnezeu, prin asta trebuie să trec, şi de-acum înainte ce va vrea El, aşa să fie”. M-am împăcat cu acest gând… Sechele, desigur, sunt, pentru că, în primul rând, acei 15 ani, cei mai frumoşi, de la 18 până la 33, petrecuţi în munţi şi în temniţă sunt o viaţa furată. Şcoala nu am terminat-o. Dar m-au învăţat greutăţile. Mă gândesc că, dacă nu aş fi fost arestată, nu aş fi dobândit atât de mult. În plus, mi-a dat Dumnezeu un soţ extraordinar, dintr-o familie de oameni deosebiţi, care m-au primit atât de bine, deşi făceau parte din altă categorie socială, dar nu s-a pus problema asta. Soţul meu mi-a dat libertatea, de exemplu, să pot merge unde doresc. A fost un om extraordinar de înţelegător…
V-au marcat viaţa toate aceste suferinţe?
Urme, desigur, există, nervii mei sunt la pământ – nu atât pentru ce am îndurat în închisoare, cât după ’64. Să fii mereu urmărit… În birou, tot timpul te temeai şi vedeai în celălalt un agent al Securităţii. Asta era groaznic. Eu, de exemplu, eram abonată la România Liberă. Când primeam ziarul, mă temeam să citesc pagina externă şi uitându-mă întâi la rubrica de decese, spuneam: „Pentru asta iau ziarul”, chit că nu era aşa. Pe urmă, în birou se discutau foarte multe lucruri… Probabil că unii colegi mă provocau. Sigur că eu nu răspundeam. Odatằ, tot la servici, a venit chiar şefa Cadrelor şi mi-a spus: „Vezi că a trecut Securitatea pe-aici şi a întrebat de tine.” Tot timpul am trăit aşa, cu teamă − o teamă pe care nu am avut-o în închisoare. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, dar am fost mai liberă în închisoare, pentru că acolo am gândit şi am vorbit ce-am vrut, or după ’64 noi nu am mai putut face acest lucru…
Doamna Aristina, aţi trecut prin atâtea suferinţe, sunteţi supravieţuitoarea atâtor dezastre. Autorii lor, autorii crimelor pretindeau că servesc prin ele o cauză nobilă, dedicată dreptăţii, egalităţii sociale. Credeţi că, măcar teoretic, acest experiment avea vreo şansă de realizare? Credeţi că, de partea dumneavoastră, această rezistenţă morală a fost o victorie în faţa barbariei comuniste?
A fost o victorie pentru toţi cei care şi-au păstrat normalitatea. Eu mă consider ţărancă, am fost şi am rămas un om normal, nici eu, nici rudele mele, nu am avut complexe de inferioritate. Tatăl meu a fost adesea în anturajul unor oameni importanţi ai vremii, deşi era pădurar. Când Constantin Brătianu a cedat pământ, cu pădure cu tot, oamenilor din Lăpuş, tata l-a invitat la masă şi apoi au jucat hora împreună. Noi nu am suferit de complexe de inferioritate. Întotdeauna am crezut că este în beneficiul ţării să fie cât mai mulţi intelectuali. De la noi au plecat la liceu o sumedenie de băieţi, pentru că ţăranul vroia ca şi copilul său să ajungă să înveţe carte. Ori, ura asta „de clasă”, a fost ceva de neînţeles, a exploatat tot ce putea fi mai rău în om. Ea a distrus atâtea destine, a lăsat în urmă numai suferinţă şi moarte, a vrut să-l despartă pe om de Dumnezeu. Să-i ia credinţa, speranţa şi iubirea. Experimentul de care vorbiţi s-a sfârşit cu un ocean de nedreptăţi. Eu sunt doar o picătură din acel ocean.
Din Aristina Pop Săileanu, “Să trăiască partizanii până vin americanii!” Povestiri din munţi, din închisoare şi din libertate. Interviu de Liana Petrescu. Postdocumentare, aparat critic Virginia Ion. Editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2008
