Într-o casă din centrul Bucureştiului, casă ascunsă în adâncul unei grădini cu legume şi pomi fructiferi, locuieşte o doamnă cu o biografie senzaţională. Istoria care i-a modelat-o a şi împiedicat-o să şi-o povestească. Este prima dată când o face acum.
Tatăl său, un vestit pădurar din Ţara Lăpuşului, a salvat mai mulţi copii evrei de la deportarea la Auschwitz, în timpul stăpânirii maghiare, şi figurează la Memorialul Yad Vashem de la Ierusalim ca „drept al popoarelor”. Dar pentru că, patru ani mai târziu, în 1948, a ascuns în cantonul său mai mulţi fugari anticomunişti, a fost nevoit să se refugieze în munţii Ţibleşului, fiind ameninţat cu arestarea după ce a refuzat să devină informator, cum îi propunea Securitatea. A luat cu el şi pe doi din copiii săi. Fata de optsprezece ani, cu un nume parcă mitologic: Aristina, este eroina acestei cărţi. Băiatul, Achim, avea cu patru ani mai mult. În urma plecării lor, ceilalţi membri ai familiei – soţia, ceilalţi copii, numeroase rude, mai mult sau mai puţin apropiate – au fost deportaţi în Bărăgan. În 1953, după patru ani în care a organizat şi condus grupul de rezistenţă din Munţii Ţibleşului, grav bolnav, Nicolae Pop a coborât din munte şi s-a lăsat arestat de securişti, pentru a nu-şi încurca colegii de luptă şi pentru a-şi salva astfel rudele persecutate câtă vreme el era de negăsit. Securiştii n-au aşteptat ca boala să-l răpună: l-au ucis ei, fără judecată. Cei din munţi au fost în scurtă vreme fie împuşcaţi, fie prinşi şi condamnaţi: Achim la 22 şi Aristina Pop la 20 de ani închisoare. Cei unsprezece ani de până la graţierea din 1964 Aristina i-a petrecut în închisori, grav bolnavă ea însăşi, dar protejată de prietenia colegelor de suferinţă, între care era mereu cea mai tânără.
Romulus Rusan
ÎNTRE PĂMÂNT ŞI CER
Copilărie fericită
Stimată doamnă Aristina Săileanu, v-am ruga să aveţi amabilitatea de a ne acorda un interviu şi, în cazul în care acceptaţi, să începem printr-o scurtă prezentare a dumneavoastră şi a perioadei care a premers detenţiei.
M-am născut în Lăpuşul Românesc, judeţul Someş, la 13 mai 1931, într-o familie de ţărani. Am fost nouă copii, dintre care patru au murit, cinci suntem în viaţă. Locuiam departe de comună, la paisprezece kilometri distanţă. Duceam o viaţă frumoasă. Am avut o copilărie fericită până în anul 1949.
Până să ajungeţi la acest moment, descrieţi-ne, vă rog, gospodăriile din Lăpuş …
Făceam parte din categoria oamenilor mai înstăriţi din comună, dar, pentru că era o comună de munte, desigur, cei mai bogaţi arareori aveau 30-40 de pogoane, pământ arabil era mai puţin, deoarece era mai mult fânaţ, păşuni. În sfârşit, nu ne puteam compara cu moşierii din Moldova sau din altă parte. Oamenii se ocupau cu creşterea vitelor, aveau oi multe …
Eram aproape singuri în acel loc foarte pitoresc. Casa noastră, înconjurată de o pădure de fag, era compusă din două camere, o bucătărie de vară, şură, grajduri, coteţe de porci, de păsări… Era o gospodărie frumoasă. Părinţii mei au fost foarte muncitori. Tatăl meu era pădurar. Vara, venea foarte multă lume la noi. Casa era deschisă. Tatăl meu era cunoscut de aproape toţi intelectualii din judeţ, întrucât era mare vânător şi mergea la vânătoare cu elita judeţului Someş – cu prefectul şi primarul de atunci, cu medici, avocaţi şi alţi amatori de vânătoare. Era, aşadar, foarte cunoscut şi îndrăgit de lume. Citea foarte mult, erau la curent cu tot ce se întâmplă – şi mama, şi el. Pe copii i-a dat la şcoala primară, iar, ulterior, pe mine şi pe un frate ne-a dat la liceu…
Începutul durerilor
Unde aţi făcut liceul?
La Dej, dar n-am reuşit să-l termin, pentru că a venit prigoana comunistă. Preotul greco-catolic Oniga Tănase oficia liturghia în biserica din comună. Au venit de la Securitate cu motocicletele, au înconjurat biserica, au vrut să-l aresteze – era într-o duminică –, dar s-a răsculat tot satul. El nu s-a mişcat, pentru că preotul nu are voie să întrerupă liturghia şi, la sfârşit, câţiva dintre cei prezenţi l-au dus la ei acasă. Securiştii au plecat pentru că oamenii au aruncat cu pietre în ei. Au arestat mai târziu peste 500 de oameni, pe care i-au dus la Cluj. Noi aparţineam atunci de Dej, de judeţul Someş; pe ei i-au dus la Cluj şi, desigur, unora le-a dat drumul. Alţii au rămas un an-doi la închisoare. Părintele Oniga a plecat în munţi, pe la diferite case care erau mai izolate de comune. Asta se petrecea în 1948. Am omis să vă spun că, după alegerile din 1946, foarte mulţi intelectuali erau urmăriţi, iar mulţi dintre ei au luat drumul pribegiei…
Puteţi să ne daţi nişte nume?
Tatăl meu, fiind un om de încredere, s-a trezit într-una din zile cu un prieten, preotul Nechita Neculai, protopop la Târgu Lăpuş, care i-a spus: „Am un om, un politician, care face parte din Partidul Naţional Ţărănesc şi este urmărit de Securitate. N-ai putea să-l adăposteşti?” Tatăl meu i-a răspuns: „Da, dar ştii că la mine este casă deschisă – unii vin, alţii pleacă… foarte mulţi oameni vin la fân sau la săpatul porumbului”. Erau la noi, vara, câte 30-40 de oameni aproape în fiecare zi, până se terminau toate lucrările…
Cu toate acestea, tata a spus să-l aducă. Şi l-a adus. A stat la noi un an de zile. Se numea Vasile Paşca. Era din Târgu Lăpuş… Făcuse cinci ani de prizonierat în Rusia, de unde se întorsese în 1945, iar din 1947 luase calea codrilor. Timp de un an, cât a stat la noi, a fost văzut de diverse persoane. Temându-se, tata l-a dus la Botiza, o comună din Maramureş, la nişte prieteni, ca să nu mai fie văzut acasă la noi. Fără să ştie tata, aceşti prieteni adăposteau, la rândul lor, doi studenţi, care erau, şi ei, urmăriţi de Securitate. Studenţii au luat legătura cu Vasile Paşca şi ne-am trezit, după două luni de zile, cu ei, toţi trei, înapoi, acasă la noi.
Eu eram la liceu, la Dej. Desigur, cartea nu mergea prea bine, pentru că tot timpul mă gândeam la ai mei… nu ştiam ce se va întâmpla cu ei. De când Ardealul de Nord fusese cedat Ungariei, în timpul prigoanei împotriva evreilor, tatăl meu salvase opt evrei, între care o familie cu trei copii, unul de 2 ani, altul de 6 ani, altul de 8 ani. Încă de la vârsta de 13 ani, am stat mereu cu frică, pentru că le duceam hrană evreilor în munţi. Le duceam eu, împreună cu un frate de-al meu, ca să nu bată la ochi… Nemţii erau la noi în comună, împreună cu jandarmii unguri, dar ei nu umblau prin toate coclaurile după partizani, cum a făcut Securitatea mai târziu. Erau plini munţii de partizani ruşi, erau şi dezertori români din armata maghiară… era şi un cumnat al meu, fugit din armată. Ei bine, nemţii şi ungurii veneau acasă la noi, se întâlneau cu alţii din alte părţi ale Maramureşului, din Someş, şi apoi plecau, fiecare la unitatea lui. Nu se împrăştiau prin păduri să-i caute pe dezertori. După 1947-1948 s-a schimbat situaţia. A venit Securitatea, care cred că a fost unică în felul ei. Au dat năvală toţi securiştii la noi acasă. Eu tocmai venisem după mâncare, de la liceu, de la Dej. Era 11 mai…
În ce an?
1949… Ne-am trezit cu Securitatea de la Dej – peste treizeci, nu exagerez. Cei trei, care erau urmăriţi de Securitate, stăteau în camera mare. Când i-am văzut pe securişti în curte, am strigat: „Aţi ştiut să veniţi pe la noi?”, ca să afle cei din cameră că a venit Securitatea. Studenţii şi Vasile Paşca s-au uitat pe geam şi, văzându-i pe securişti, au sărit pe o fereastră direct într-un pârâu care trecea pe lângă casa noastră şi au dispărut în pădure. Trei dintre securişti au intrat în casă, s-au dus la geam şi au văzut urme de var căzut. S-au uitat unul la altul în tăcere. Eu am încremenit. Mama făcea pâine – începuse deja să scoată pâinea din cuptor… Vă daţi seama prin ce a trecut familia mea – mai întâi istoria cu evreii şi, cinci ani mai târziu, aceasta prigoană.
Ispitirea
Cei trei securişti au mers afară la ceilalţi şi, după ce au discutat, l-au chemat pe tatăl meu şi i-au spus: „Ştim că eşti un om de vază în comuna Lăpuş. Vrem să-ţi propunem ceva. Ştim că ai salvat nişte evrei şi că ai fost împotriva horthy-ştilor.” În paranteză fie spus, tata avea mulţi prieteni unguri. El nu se gândea că omul e ungur, că e ţigan,… om să fie… Era înconjurat de unguri foarte de treabă, ca, de pildă, Kiss Janko, care, tot timpul cât au fost evreii ascunşi în munţi, ştia că avem grijă de ei. Acesta l-a ţinut la curent pe tata cu mersul războiului ca să fie liniştit.
În sfârşit, securiştii i-au spus tatei: „Tu ai salvat evrei, eşti un om bogat, uite, sunt nişte băieţi tineri, care au părăsit facultatea şi au fugit în munţi. Ştii cum este tineretul… vrem să-i readucem la facultate. Ţara noastră este după război, avem nevoie de intelectuali, aşa că te-am ruga să colaborăm. Mai mult, o să-ţi dăm şi o funcţie foarte mare dacă ne faci servicii, dacă-i predai. Eşti mare vânător, umbli prin munţi, iei legătura cu ei, în sfârşit, le dai de mâncare şi pe urmă ne anunţi.” Tatăl meu i-a privit îngândurat şi le-a spus: „Eu nu port haină militară, ci haină de pădurar; sunt ţăran, am gospodăria mea, copiii mei, cinci copii, familia mea, în sfârşit…, ce să vă dau eu? Dumneavoastră faceţi-vă datoria dumneavoastră, aşa cum eu mi-o fac pe a mea.” „Dacă accepţi, spun ei, o să te facem şef la Securitate.” Tata le-a spus: „Nu. Nu mă încântă acest lucru; niciodată nu mi-a plăcut haina militară, iar dacă am îmbrăcat haina de pădurar, am îmbrăcat-o pentru că din moşi-strămoşi ai mei au fost pădurari şi vânători. Eu însumi sunt vânător pasionat”. „Totuşi, totuşi, au insistat ei, te rugăm foarte mult să iei legătura cu ei şi să ne anunţi, căci eşti un om vestit pe aici şi ei o să aibă încredere în dumneata.” Tata le-a spus: „Eu nu pot să promit acest lucru.” Alţi doi, dintre care un locotenent-major, Rusu, m-au luat pe mine deoparte şi mi-au spus: „Nu cumva ai văzut pe la taică-tu nişte oameni îmbrăcaţi în straie de ciobani? Uite, o să treci clasele fără să înveţi, o să termini liceul, o să-ţi iei bacalaureatul, examenele toate, fără ca să te sileşti să înveţi. Până la urmă, te poţi căsători cu unul dintre noi; eşti tânără, ai şaptesprezece ani, eşti drăguţă…”, mă rog, au început să-mi facă tot felul de complimente. „Poţi uşor să-i atragi pe aceşti tineri, şi noi o să te ajutăm să termini facultatea, în sfârşit, să-ţi faci un viitor frumos.” Eu zic: „Nu ştiu despre ce vorbiţi, eu am venit acasă să-mi iau ceva de mâncare. Fiţi, vă rog, mai clari.” „Da. Uitaţi, au fugit atâţia studenţi, sunt în munţi, au făcut organizaţie, poate vor să te atragă, să le duci mâncare, aşa cum ai făcut cu evreii, că noi ştim totul, şi apoi vii şi ne anunţi.” Le-am spus: „Eu, mâine, plec la şcoală şi, oricum, nu ştiu nimic despre lucrurile astea. Vorbiţi cu tata, vorbiţi cu mama, vorbiţi cu fratele meu, care e mai mare ca mine, în sfârşit, eu nu ştiu la cine vă referiţi. Atâta ştiu, că am mulţumit lui Dumnezeu pentru că evreii au scăpat de Auschwitz, iar tatăl meu a făcut fapte bune… Noi am crescut cu frica lui Dumnezeu.” Pentru că era vânător, foarte multă lume se temea de tata. De exemplu, se întâmpla că treceau hoţii prin pădurile acelea, dar ne ocoleau casa, pentru că se temeau de tata, căci era un om foarte sever. „Nu cred că ar trage la casa noastră”, le-am spus. Şi eu când vorbeam cu ei, mă uitam, aşa, spre munte, şi ei au zis: „Unde te uiţi? Te uiţi în pădure? Te uiţi după ei? Tu ştii şi nu vrei să ne spui.” „Domnule, lăsaţi-mă-n pace că eu nu ştiu despre ce vorbiţi dumneavoastră!”
Din cartea Aristina Pop Săileanu, “Să trăiască partizanii până vin americanii!” Povestiri din munţi, din închisoare şi din libertate. Interviu de Liana Petrescu. Postdocumentare, aparat critic Virginia Ion. Editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2008
