Eliberarea. „Ce se va întâmpla cu mine?”
Cum s-a petrecut eliberarea dumneavoastră?
Îmi amintesc că într-o dimineaţă… în aprilie, mi se pare în 13 aprilie, am auzit cum se deschid celulele, zăvoarele acelea grozave, şi au ajuns şi la noi. A apărut ofiţerul de serviciu, era cu gardianca şi cu asistenta medicală, şi au chemat pe una dintre noi, pe Silvia Montani, iar ea, săraca, după ce s-a întors n-a putut să zică nimic. Era atât de emoţionată că, săraca de ea, nu ştia ce să facă. Abia după vreo cincisprezece minute a spus: „Fetelor, plecăm acasă!” În sfârşit. Şi au început să ne cheme pe fiecare. Au ajuns şi la mine – pe mine m-au lăsat mai la urmă. Toată lumea se bucura, nu ştiu însă de ce eu eram tristă. Nimic nu m-a bucurat când mi-au spus că plec. M-am temut de necunoscut. Nu ştiam ce găsesc. Şi mi-era frică. Mă vedeam neajutorată. Ce fac eu? Ce se va întâmpla cu mine?
Apoi m-a chemat procurorul – era cu încă doi – şi mi-a zis: „Ştii că eşti liberă, dar fii foarte atentă, când te duci acasă, va veni lume, te va întreba, să nu spui prin ce închisori ai fost şi unde ai fost.” Atunci mi-am luat curajul şi am zis: „Şi de unde să spun că am venit, de la pension? Pentru că toată lumea de la noi ştie că eu sunt în închisoare, familia mea toată a fost dusă pe Bărăgan şi toţi ştiu cazul nostru.” Şi atunci el a zis: „Nu spui în ce condiţii ai stat, cu cine ai stat.” „Dar eu nu am voie să ies din satul meu?” „Nu, zice, eşti liberă, poţi să te duci oriunde”. Şi mi-a dat hârtia de eliberare… Încă nici nu ştiu dacă el mi-a dat-o sau mi-a adus-o cineva în celulă, nu mi-aduc aminte.
Am intrat în celulă, iar acolo era asistenta medicală. M-am dus lângă ea şi i-am zis: „Acum voi vedea pe mama.” Iar ea a zis: „Nu se ştie.” Şi când am auzit cuvântul ăsta „nu se ştie”, mi-a trecut ca un cuţit prin inimă. Apoi, ne-au dus la magazie… Mi-au adus şi mie bocceluţa cu haine – fiecare când pleca lăsa la câte cineva o fustă, o bluză, ca să aibă când se va elibera… Noi aveam condamnări de 15, 20, 25 ani în spinare, dar, totuşi, mai spera lumea că vom ieşi vreodată şi s-avem o fustă mai bună, o bluză mai bună. M-am îmbrăcat într-o fustă lungă până în pământ – moda din urmă cu zece ani – cine ştie cine mi-o lăsase… Am plecat fiecare spre casă.
Eu am ieşit cu sora Hildegard, care pleca la Cluj. Dar când am ajuns la gară (a venit un miliţian cu noi de ne-a urcat în tren) şi când ne-am văzut în vagon aproape nu ne-am recunoscut. Oamenii se uitau la noi curioşi… sora era în straiele ei de călugăriţă, iar eu – 45 kg dacă aveam – târam lucrurile acelea după mine. Am urcat, ne-am aşezat pe bancă, ne uitam una la alta şi nu ne venea să credem că suntem libere.
Când am ajuns la Dej, sora Hildegard mi-a zis: „Aristinchen, acum e Dejul? Ne despărţim.” Cinci ani am stat cu dânsa în celulă, o maică de o frumuseţe rară, era o sfântă. Eram mereu împreună, făceam rugăciunile împreună. Când m-am dat jos la Dej, mi-a făcut semnul crucii pe frunte, mi-a dat binecuvântarea şi mi-a zis „Să-ţi mai las nişte bani! Cu ce ajungi tu de la Dej la Baia Mare?” (nouă ne-au dat bilete doar până în Dej, iar de la Dej la Lăpuş trebuia să merg cu autobuzul şi n-aveam nici bilet şi nici bani pentru bilet). „Ei, nu, lasă!” şi n-am vrut să-i iau. „Lăsaţi acolo banii, o să mă descurc, văd eu!”
Când m-am dat jos în gară la Dej, Dejul era acelaşi oraş cu aceleaşi clădiri vechi ale şcolăriei mele. Dar a început o ploaie torenţială de m-a făcut ciuciulete. Vai, vă daţi seama cum arătam cu fusta aceea şi cum curgea apa de pe mine? Oamenii se uitau la mine miraţi, vă daţi seama că toţi erau cu umbrele. Am pornit-o înspre autogară şi n-am găsit un gang unde să intru să mă adăpostesc şi mergeam, ca un robot, înainte. Nu gândeam atunci, nu ştiam la ce să mă gândesc, eram dezorientată, aveam în mine un gol. Când am ajuns la autogară, am văzut tăbliţa „Târgu Lăpuş” pe un autobuz, am urcat şi m-am uitat după ţărani, dacă nu este vreun ţăran din jurul Lăpuşului, în portul de pe acolo, că umblau încă în costum naţional. În maşină m-am urcat fără bilet şi văd oamenii cu bilete şi zic: „Eu n-am bilet.” „Dar, zice unul, de unde vii dumneata de n-ai bilet? Du-te acolo, la casă, şi-ţi cumpără bilet.” „Dar n-am bani.” O fi zis că sunt… îmbrăcată aşa… cu bocceluţa aceea după mine… Şi zice: „Păi cum n-ai bani? Cum pleci la drum şi nu ai bani?” „Nu am bani.” Se uită omul lung la mine: „Da’ de unde vii tu, fată?” „Vin de pe Constanţa.” „Cum vii tu de la Constanţa?” „Păi, vin de-acolo.” „Vai de mine, nu eşti tu, Aristina?”
Primele veşti despre familie
Era cineva din comuna dumneavoastră?
Dintr-o comună vecină. Atunci am început să plâng, îmi curgeau lacrimile. „Vai, Aristina!” Şi cere repede un bilet, scoate banii, plăteşte biletul: „Eu sunt Gavrilă Bizo din Suciu de Jos, suntem rude prin alianţă. Fratele meu a fost profesor la Dej” – era, într-adevăr, profesor de română, domnul profesor Bizo, şi eram rude, o mătuşă de-a mea se căsătorise cu un frate de-al lui. Scoate biletul şi îi spun: „Mama, ce ştiţi de mama?” „A murit mamă-ta.” Atunci a fost şocul mare şi am zis: „Vai, Doamne, de ce am mai venit de la închisoare?” A fost un şoc pentru mine. Dar, totuşi, mi-am revenit şi am întrebat de ceilalţi. „Toţi sunt la Lăpuşul Românesc. Toţi au venit la casele lor de pe Bărăgan, toată lumea este bine, în afară de mama ta, care a murit, şi un frate al tău.” Am aflat mai târziu, era fratele meu Achim, care fusese împuşcat în munţi. Condamnat odată cu mine la 22 ani, fusese eliberat în 1956, odată cu bolnavii incurabili. S-a dat atunci un decret. Ecaterina Juriari a fost eliberată şi ea tot atunci. Achim a fost dus la un spital de boli nervoase. Mama a venit şi l-a scos de acolo, a dat semnătură că răspunde de el şi l-a luat acasă. Asta cred că a fost prin ’57-’58, iar în 1962 a murit fratele meu, a murit în acelaşi an cu mama: el în aprilie şi mama în august.
Dar a fost bătut? Cum de s-a îmbolnăvit?
După ce a fost rănit, a făcut un icter, probabil de atunci a rămas bolnav. Ce-or fi făcut cu el după aceea, nu ştiu. El era o fire cam sensibilă şi poate că tot şocul acesta l-a dat peste cap.
Am ajuns la Târgu Lăpuş. A spus badea Gavrilă: „Stai aici la pod că pe-aici trec multe maşini de ocazie şi iei o maşină şi te duci până acasă.” Şi am stat acolo, la pod. A trecut un camion şi am făcut semn cu mâna. A oprit. Erau în cabină şoferul şi încă un băiat tânăr, foarte elegant, şi întreb: „Unde mergeţi?” „La Băiuţ”, unde era exploatarea minieră. „Nu mă luaţi şi pe mine?” „Ba da.” Dar se uita lung la mine… – deşi acum se mai uscaseră un pic lucrurile de pe mine. M-au luat în maşină, în cabina camionului, şi tânărul se tot uita la mine şi mă întreabă: „Da’ de unde vii?” Zic: „Vin de la Constanţa.” (Aveam la Constanţa o prietenă, abia mă despărţisem de ea, era macedoneancă.) Se uită la mine şi zice: „Dar la cine vii în Lăpuşul Românesc?” „La o cunoştinţă, nişte prieteni.” „Dar când i-ai văzut ultima dată?” „Acum vreo zece ani.” „Dar cum vii tu, aşa, după zece ani la nişte oameni? Ştii dacă mai sunt în viaţă?”, mă întreabă tânărul. Zic: „Vin ca să-i văd.” Categoric a crezut că sunt sărită, după cum eram îmbrăcată, şi se uită la mine şi zice: „Da’ cum îi cheamă?” Iar eu le-am spus: „Pe unul Bendrea Gheorghe, pe celălalt Ciontea Simion…”, aflasem eu că toţi sunt la Lăpuş, de la badea Gavrilă, din autobuz. „Aaaa!”, se uită la mine. Cine credeţi că era? Un verişor de-al meu, venea acasă de la Cluj, era la Teologie, era dintr-o comună vecină, şi ne era foarte apropiat, mama lui era verişoară primară cu taică-meu. Apoi nu m-a mai întrebat nimic. Ajungem la Lăpuş, că de la Târgu Lăpuş până la Lăpuşul Românesc sunt 12 km.
Nu aţi mai spus de unde veniţi?
Nu, eu nu am mai spus nimic. Nu m-au întrebat nimic.
„Tăticule, e mătuşica Aristina!”
Nu v-au recunoscut?
Categoric că băiatul şi-a dat seama, şi-a închipuit ceva. În sfârşit, când am spus „Bendrea Gheorghe” şi „Ciontea”, şi-a dat seama că este familia mea. Am ajuns în Lăpuşul Românesc, au oprit maşina şi m-au întrebat: „La cine vrei să mergi, la Ciontea sau la Bendrea?” I-am răspuns: „La Bendrea.” Era întuneric peste tot, am bătut la uşă, la geamuri, nu era nimeni. Sora mea Elena era angajată ca femeie de serviciu la IFET – asta era exploatarea forestieră –, făcea la oameni curăţenie, de mâncare… Cumnatul meu lucra şi el la IFET, şi nu era nimeni acasă.
M-a trecut vis-à-vis, unde stătea sora mea Victoria. Uşa era larg deschisă şi aveau un difuzor – că atunci apăruseră difuzoarele – şi cumnatului meu îi plăceau foarte mult romanţele, asculta romanţe. Era destul de târziu, era 10 şi ceva, noaptea. Şi când intru, uşa era deschisă în faţă, şi el era în mijlocul camerei, eu mă apropii de el, îl îmbrăţişez şi îl sărut. Zic: „Sunt Aristina.” În prima clipă, el mă împinge, destul de tare, gata să cad. Fetiţa – aveau o a doua fetiţă, pe care eu nu o cunoşteam, avea numai 12 ani – s-a ridicat din pat şi a zis: „Tăticule, mătuşica Aristina!” Ei vorbiseră mereu de mine. Atunci am zis: „Simion, sunt Aristina.” „Vai!”, mă ia şi mă îmbrăţişează. Vine şi soră-mea din cealaltă cameră, ne îmbrăţişăm cu toţii. Ce s-a întâmplat? În comună fusese o învăţătoare Aristina, a fost mutată în altă comună, Simion nu m-a recunoscut, a crezut că este ea. Şi s-a gândit, ce-a apucat-o pe învăţătoare să intre în casă şi să-l sărute.
Şi fetiţa v-a recunoscut?
Fetiţa a zis „E mătuşica Aristina.” Şi atunci eu mi-am dat seama că ai mei au vorbit foarte mult despre mine, încât fetiţa de 12 ani m-a recunoscut.
A început să vină lumea, căci tinerii care m-au adus cu maşina au intrat într-un bufet, iar vărul meu, cu care vorbisem, a anunţat: „A venit Aristina!” şi a început să vină lumea la noi.
Dar nu le era frică de dumneavoastră, să nu-i vadă Securitatea?
Au venit oamenii să mă vadă, toţi erau cu lacrimi în ochi. Au început, a doua zi, să vină verişorii, să-mi lase câte 100 lei fiecare. Eu nu am primit de la nimeni nimic. De ce? Pentru că pe doamna Mihalache au arestat-o a doua oară, după eliberare, pentru că a venit lumea şi i-au dus tot felul de lucruri şi le-a primit. Şi au arestat-o şi pe ea, şi pe o serie întreagă de oameni. M-am temut să primesc. Le-am zis: „Sunt în familia mea, nu am nevoie, doar mă ajută ai mei.” Numai de la doi verişori am primit.
Din cartea Aristina Pop Săileanu, “Să trăiască partizanii până vin americanii!” Povestiri din munţi, din închisoare şi din libertate. Interviu de Liana Petrescu. Postdocumentare, aparat critic Virginia Ion. Editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2008
