Home » Français » Centre d’Etudes » Un livre pour chaque jour » Aristina Pop Săileanu, Să trăiască partizanii până vin americanii

Aristina Pop Săileanu, Să trăiască partizanii până vin americanii

Spitalul Văcăreşti sau anticamera morţii
La un moment dat, s-a deschis uşa celulei şi un gardian a întrebat: „Pop Aristina, cine este?” “Eu sunt.”, am răspuns, dar nu mă mai puteam ţine pe picioare. M-au luat şi m-au dus la Spitalul Văcăreşti, unde era o aripă rezervată deţinutelor politice, în partea mănăstirii devenită penitenciar.

Mănăstire pe care ulterior au demolat-o.
Da, au demolat-o. M-au băgat într-un salon, în care am stat cu Aurica Voica, cu Lucreţia Cuşa (născută la 28 octombrie 1927 în Bulgaria, colonizată în Dobrogea, în cum. Mihail Kogălniceanu. În 1952 este arestată şi condamnată la 10 ani închisoare corecţională. Eliberată la 16 iunie 1962. ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 19911; C. Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar C, Ed. Maşina de Scris, Bucureşti, 2002, p. 290.), macedoneancă… Amândouă erau de la Constanţa. Lucreţia Cuşa era închisă pentru un mărţişor, pe care îl vânduse. Securitatea a acuzat-o că vindea mărţişoare pentru a da ajutor legionarilor. Cealaltă, Aurica Voica, nici n-a avut proces… nu au găsit nici un motiv pentru a-i intenta proces, şi au ţinut-o aşa şase-şapte ani… Ulterior, ea a intrat în greva foamei, ei au făcut tot felul de verificări şi, într-un târziu, în 1954, au pus-o în libertate, arestată fiind din 1948. Aceste fete au fost foarte drăguţe, s-au purtat aşa frumos cu mine… În celulele de sus, erau foarte multe deţinute: era doctoriţa Adela Herişescu (arestată pentru prima dată în timpul manifestaţiei din 10 mai 1946. Este judecată de Curtea Matţială Bucureşti şi eliberată prin sentinţa 524/19 iunie 1946. În 1948 este condamnată în contimacie în lotul „trotiliştilor”, fiind arestată la 24 iunie 1952. A trecut prin închisoriel Jilava şi Văcăreşti, în aceasta din urmă născând un băieţel. Eliberată la 30 aprilie 1954. A trecut prin închisorile Văcăreşti şi Mislea. Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar H, I, J, K, L,Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2003, p. 47; Frusinica Moraru, Femei arestate în timpul regimului comunist – anul 1948 în Anale Sighet 6. Anul 1948-instituţionalizarea comunismului, ed. Romulus Rusan, Fundaţia Academi Civică, Bucureşti, 1998, p. 354; ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 32628.), căsătorită Gesticone, care a născut acolo. I-au luat băieţelul la un an de zile şi l-au predat familiei; era Dina Teglaru (condamnată în 1952 la 15 ani muncă silnică pentru  “crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Eliberată la 28 iulie 1964 , ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 71559.), care a născut tot în spitalul Văcăreşti. Securitatea i-a luat băieţelul pentru că toată familia ei era arestată. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu copilul. Era Nina Dombrovschi (Nina Dombrovski, arestată la 18 iulie 1953 şi condamnată la 24 ani muncă silnică pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, eliberată la 9 septembrie 1959. AIOCIMS, mărturia doamnei Nina Dombrovski, caseta nr 7;  ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 22545), foarte bolnavă, şi multe altele pe care le-am întâlnit în cursul celor trei ani şi o lună, cât am stat la Văcăreşti. În ziua următoare sosirii mele la spital, mi-au făcut radiografii şi radioscopii şi apoi m-au dus la doctorul Nicolae Popescu… Dar cu ce să mă trateze, cu aspirină? Făceam 40 de grade temperatură. Mi-au făcut analizele şi m-au găsit intens pozitivă. Vă daţi seama că eram un pericol şi pentru fetele din jur. M-au izolat… Mă împăcasem cu soarta   şi-mi spuneam: „Ce-o da Dumnezeu!”

Cum se purtau doctorii, doamnă?
Doctorul Nicolae Popescu a fost un medic extraordinar. A făcut nenumărate demersuri la Ministerul Sănătăţii ca să obţină antibiotice pentru mine, pentru toate fetele care erau grav bolnave de plămâni, şi pentru băieţi, care erau în aripa cealaltă, plină numai cu deţinuţi politici, care sufereau de tuberculoză şi de alte boli. Era foarte mult tineret care suferea de tuberculoză. Doctorul a făcut foarte multe demersuri şi, până la urmă, a obţinut pentru mine 10 grame de streptomicină, 200 de rimifon şi vreo 600 de pastile de PAS, şi m-a pus pe tratament. Mi-a zis să stau mereu în pat – nici nu puteam altfel, pentru că aveam 40 de grade temperatură încontinuu. A început să-mi dea tot felul de vitamine… În sfârşit, pe parcursul tratamentului acesta, au mai adus şi alte bolnave. Au adus-o pe Maria Herescu (arestată la 22 ianuarie 1953, condamnată la 2 ani închisoare corecţională pentru omisiune de denunţ. A murit la 10 mai 1954 în Spitalul-penitenciar Văcăreşti. ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 32607) din Piteşti, care a avut un ghinion extraordinar. Avea doi ani condamnare. Mai avea trei sau patru luni până la eliberare şi a murit de TBC, lângă mine. Când m-am trezit dimineaţa, era moartă. A venit miliţianca la geam şi a spus: „Pop, Hereasca-i moartă lângă tine!”. Eu o îngrijisem, deşi eram, eu însămi, foarte bolnavă şi aveam febră mare. Numai eu ştiu ce era în sufletul meu… Medicii veneau, îţi dădeau tratamentul, sanitarul venea, îţi făcea injecţia şi pleca. Noi între noi trebuia să ne ajutăm.

Maria Herescu ştiţi pentru ce fusese condamnată?
Nu ştiu pentru ce era condamnată, dar ştiu că era soţie de învăţător. Avea un băiat arestat, pe care, întâmplător, l-a văzut în curtea închisorii din Piteşti, înainte de a fi adusă la Văcăreşti.

Aşadar, şi ea, şi băiatul au trecut prin Piteşti?
Desigur, băiatul trebuie să fi fost deja arestat şi condamnat când ea era la Securitate în Piteşti. Când a venit, avea un infiltrat pulmonar, dar după ce l-a văzut pe băiat, s-a supărat foarte tare şi, întrucât suferea şi de ficat, n-a mai putut să mănânce. Boala s-a cronicizat… Având 42 de ani, Ministerul Sănătăţii nu i-a mai dat aprobare pentru tratament şi a murit femeia cu zile.

Tratamentul se acorda în funcţie de vârstă?
Da. Primeai tratament dacă aveai 21-22 de ani, dar dacă erai trecut de 40 de ani şi aveai tuberculoză, nu-ţi mai dădea nimeni nici un tratament. Nici mie nu mi-au mai dat după aceea decât vitamine şi mâncare de regim TBC. Dacă aveai peste 40 de ani, îţi dădeau regimul acela de TBC, dar fără medicamente… Doctorul meu era neputincios. El ne-ar fi dat orice, dar de unde să ne dea? Dacă ar fi adus de acasă, ar fi intrat la puşcărie, alături de noi. Mi-a dat acest tratament şi am început să mă refac treptat. Temperatura scăzuse… De la Mislea erau aduse alte şi alte fete bolnave de ficat, de cancer… Doamnă, ce am putut vedea în spitalul acela, nu pot descrie. Era Mama Kati, cum îi spuneam noi, o unguroaică. Avea cancer la sân şi ajunsese în aşa hal încât i se vedea inima cum bate. Era deja o rană deschisă, dar ea nu spunea nimic. Deşi avea dureri groaznice, suporta cu atâta stoicism…

Şi a murit?
A murit acolo, ulterior.

Vă amintiţi şi de alte persoane care au murit acolo?
Da. În circa trei ani de zile cât am stat acolo, s-a perindat foarte multă lume. Îmi amintesc, în special, de cazurile ieşite din comun prin gravitate. Au adus-o de la Securitate pe Ecaterina Juriari (condamnată în 1953 la 15 ani muncă silnică. ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 37339), care nu mai era om – nu mai vorbea şi era numai piele şi os. O scoteam pe targă afară şi o ţineam la soare. Nu puteam să stăm cu ea de vorbă, deoarece nu vorbea cu nimeni. Când a venit sora ei, Marina Chiriţescu (medic, arestată la 5 septembrie 1953,  la vârsta de 33 ani şi condamnată la 25 ani muncă silnică în lotul paraşutiştilor. A trecut prin penitenciarele Jilava, Văcăreşti, Miercurea Ciuc, Arad, Oradea, Aiud. Eliberată la 22 iunie 1964. ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 14649), care era doctoriţă, a trecut pe lângă ea şi nu a recunoscut-o… A trecut pe lângă ea şi n-a recunoscut-o. S-a apropiat de mine şi m-a întrebat: „Cine este?” „Nu ştiu, este o deţinută adusă de la Securitate, nu vedeţi în ce hal au adus-o? Tot timpul mă duc să vorbesc cu ea, dar nu vorbeşte cu nimeni.” Şi când s-a apropiat, şi-a recunoscut sora, doamnă.

Ecaterina nu se mişca?
Nu se mişca, stătea întinsă pe targa aceea. Şi nu vorbea… nu vorbea cu nimeni. Pe lângă faptul că au torturat-o, era grav bolnavă şi de plămâni.

Era, pe de o parte, o traumă psihică, probabil, foarte puternică…
Da, nu vorbea şi nu mânca.

Şi cum i se dădea de mâncare?
Cu furtunul era alimentată. O doamnă, Smaranda Romanescu (condamnată în 1950 la 6 ani temniţă grea, fiind acuzată de înaltă trădare pentru nedenunţarea soţului său. Eliberată la 6 iunie 1956. ACISAC, proiect RPC, nr.inv. 60880), soţia generalului Romanescu, deţinută pentru soţul ei, care, din câte am înţeles, era asistentă medicală, îi dădea cu furtunul. Îi pasa morcovii din mâncare prin tifon şi o hrănea o dată pe zi. I se dăduse şi ei regim TBC. Dar asistentul medical nu îşi asuma răspunderea, or ea trebuia hrănită de două ori pe zi. El făcea cele opt ore şi pleca acasă. Cine să-i mai dea de mâncare seara? Aşa ne-am ajutat una pe cealaltă.

Şi-a revenit doamna Juriari din această stare?
Şi-a revenit…În 1956 a fost eliberată şi dusă la Spitalul Central… Toată familia ei era însă deportată în Bărăgan. Surorile ei făcuseră şi ele închisoare, şi pe urmă au avut domiciliu obligatoriu la Lăteşti. Au aflat de ea mai târziu, ca printr-o minune, şi a mers cineva din Bucureşti şi a scos-o din Spitalul Central…

Şi-a revenit încă la Văcăreşti, când eraţi dumneavoastră acolo?
Nu, nu, ea a fost dusă în starea aceea la Spitalul Central, apoi la un alt spital, la tratament, unde, după o perioadă, şi-a revenit complet. După 1964, la doi ani după ce m-am căsătorit şi am venit în Bucureşti, Cati Juriari a venit la mine cu o altă fată, fostă deţinută, Dochiţa Gherman, care la rândul ei făcuse 16-17 ani de închisoare, şi m-au căutat. Când le-am văzut nu-mi venea să cred. Cati era complet refăcută şi, fiind inginer chimist, era angajată la Institutul de Cercetări şi Gospodărire a Apelor. De atunci, am ţinut mereu legătura, chiar şi în cele mai grele perioade (eram urmărite de Securitate): vorbeam des la telefon şi ne vedeam din când în când. Avea un suflet mare. La fel şi surorile ei, care mi-au ridicat moralul şi m-au încurajat până în 1989, la revoluţie. Ele erau, la rândul lor, urmărite, dar, totuşi, mă primeau cu mult drag în mijlocul lor. Provenind dintr-o familie de basarabeni, mama lor murise în deportare la o mină de cărbuni din Siberia şi au fost foarte impresionate de cazul meu şi al familiei mele.

Marina Chiriţescu era şi ea bolnavă?
Venea de la Securitate şi, ca şi sora ei, era tot în lot cu paraşutiştii. Era şi ea bolnavă de TBC. Am stat câţiva ani cu ea la Miercurea Ciuc, dar o să vă relatez când vom ajunge la episodul acela. Tot din lotul paraşutiştilor, îmi mai amintesc de d-na Elena Stetin (a fost condamnată la muncă silnică pe viaţă pentru că nu şi-a trădat fratele, Mircea Popovici. A murit la Spitalul-penitenciar Văcăreşti. ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 68449), arestată din cauza fratelui ei, Mircea Popovici… Tatăl ei, care avea 80 de ani, se găsea tot la Văcăreşti şi fusese condamnat la 20 de ani muncă silnică. La proces, venerabilul domn a spus: „Vă mulţumesc, domnule preşedinte, pentru că mi-aţi mai dat douăzeci de ani de viaţă, aşa că voi apuca suta.” Doamna Stetin, deşi grav bolnavă de cancer, avea un moral extraordinar. Ne încuraja, era ca o mamă pentru fiecare dintre noi…Era extrem de credincioasă, o femeie minunată. Avea o fată care rămăsese acasă… După ce s-a evacuat spitalul, în 1957, noi două am fost ultimele care am plecat de la spital la Jilava.

Dumneavoastră şi d-na Stetin?
Da. Când au văzut-o cei de la Jilava, au trimis-o înapoi, la spitalul Văcăreşti, ca, după câteva luni, să aflam că a murit. Tot la spitalul Văcăreşti au adus, pe targă, de la Securitate, o doamnă înaltă, cred că maghiară, paralizată. Nu ştia nimeni cum o cheamă exact, nici noi n-am aflat, nu putea vorbi şi am botezat-o Anuşka. A murit în luna octombrie 1955.

Ştiţi din ce localitate era?
Nu ştim absolut nimic despre ea. Vă daţi seama ce-a fost pentru noi. Lângă mine a murit Mariana Ionescu (născută la 8 decembrie 1930. Arestată în septembrie 1952, de pe stradă, cu un grup de elevi care frecventau biblioteca franceză din Bucureşti, implicaţi apoi în procesul din jurul Legaţiei Franţei la Bucureşti. Până la proces (noiembrie 1953) a fost reţinută la Securitate (Uranus). A fost condamnată la 3 ani închisoare. A murit la 11 ianuarie 1954, la spitalul penitenciarului Văcăreşti în urma unei tuberculoze netratate, contactată în timpul anchetelor. (ACISAC, proiect RPC, nr.inv. 35344; Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet, AIOCIMS, mărturia doamnei Micaela Ghiţescu, casetele nr. 17 şi 156 I-II); Victimele terorii teroriste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar H, I, J, K, L, Ed. Maşina de Scris, Bucureşti, 2003, p. 1957), care nu a mai putut fi salvată, deşi avea doar doi ani condamnare. Doctorul Nicolae Popescu a făcut mereu demersuri la forurile superioare ca să-i dea voie să o ducă la Filaret să o opereze. Nu i s-a admis acest lucru şi ea a murit cu zile. Tratamentul nu i-a folosit la nimic…

De ce suferea, doamnă?
TBC pulmonar, ca şi noi. Însă caverna era într-o porţiune a plămânului care numai prin operaţie putea fi salvată, streptomicina nu a mai avut nici un efect. Cum patul ei era lângă mine, îi şopteam: „Mariana, hai să ne rugăm!”, dar ea era aşa de bolnavă…Îmi spunea: „Aristina, eu nu pot să mă mai rog.” „Uite, să-l rugăm pe Iisus…”, o imploram eu. „O, Aristina, eu sunt mai aproape de Iisus decât tine”. Şi a avut dreptate: ea a murit, iar eu am supravieţuit. M-a impresionat foarte mult. Era de o frumuseţe… înaltă, ochii negri, părul negru, tuns scurt… O frumuseţe de fată. La câteva luni după ce a murit, a apărut „Porumbelul Păcii” –  un gardian (îl numeam aşa, pentru că numai el venea să îi anunţe pe cei care se eliberau. Îi ducea la magazie să-şi ia lucrurile ca să plece acasă). Şi o tot striga, iar noi îi spuneam „A murit, a murit…” El tot nu înţelegea… Mai trecea o lună, iar venea să o strige ca să o pună în libertate.

În decursul celor trei ani şi ceva, cât aţi stat în spital, aţi văzut multă lume murind?
Da, doamnă, a murit multă lume. A mai murit, la Văcăreşti, Maica Superioară a Mănăstirii Pitar Moş…

 

Din cartea Aristina Pop Săileanu, “Să trăiască partizanii până vin americanii!” Povestiri din munţi, din închisoare şi din libertate. Interviu de Liana Petrescu. Postdocumentare, aparat critic Virginia Ion. Editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2008

 

Aristina Pop Săileanu, născută la 13 mai 1931, în Lăpuşul Românesc

fiica pădurarului Nicolae Pop din Lăpuşul Românesc care a condus grupul de rezistenţă din Munţii Ţibleşului. Fugit în munţi în 1949, Nicolae Pop i-a avut alături pe fiul său Achim şi pe fiica sa Aristina. La 1 martie 1953 a paralizat şi a fost lăsat, la dorinţa sa, la marginea drumului în apropierea satului Poiana Botizii. A fost dus de un localnic la postul de miliţie, de unde a fost preluat de Securitate. Grav bolnav, a murit la scurt timp.

Achim Pop (născut la 14 martie 1927, în Lăpuşul Românesc) a fost arestat în 1953 şi condamnat la 22 ani muncă silnică.

Aristina Pop a fost arestată în 1953 şi condamnată la 20 de ani muncă silnică. Motivul: a activat în organizaţie contrarevoluţionară.
A fost declarată „drept al popoarelor” (împreună cu părinţii săi) pentru că, în anul 1944, au ascuns de prigoană şi deportare copii de evrei.

Aristina Pop, căsătorită Săileanu, trăieşte în prezent la Bucureşti.