Home » Deutsch » Zentrum für Studien » Ein Buch pro Tag » Aristina Pop Săileanu, Să trăiască partizanii până vin americanii!

Aristina Pop Săileanu, Să trăiască partizanii până vin americanii!

posted in: Ein Buch pro Tag

Spuneţi-mi, aţi legat prietenii durabile în perioada detenţiei?

Am rămas prietene cu multe colege de suferinţă cu care m-am revăzut după eliberare. Eram ca surorile. Pe doamnele în vârstă le tratam ca pe mamele noastre. În închisoarea de la Miercurea Ciuc, unde am stat mai mult la infirmerie, era d-na Cancicov care avea un dar extraordinar de a povesti. Aveam un program foarte variat, în ciuda constrângerilor şi a suferinţelor. Dimineaţa, după ce beam simulacrul acela de cafea, noi, cele tinere, le ajutam pe doamnele mai în vârstă să se spele, să se aranjeze, apoi ne suiam în pat şi stăteam întinse circa o oră, în linişte. Apoi, câte o doamnă povestea, în fiecare zi, o carte sau un film. De exemplu, d-na Cancicov povestea azi o carte, mâine povestea Lucica Florei, poimâine altcineva… şi aşa aveam zilnic relatarea unui film sau a unei cărţi. Asta era pentru noi extraordinar, mai ales când povestea d-na Cancicov, era o adevărată sărbătoare… Şi Lucica Florei, şi sora Hildegard aveau un dar deosebit de a povesti. Era o plăcere să le asculţi. După aceea, venea masa de prânz, apoi iar programul cu doamnele în vârstă, apoi programul de seară şi, în final, stingerea… Veneau şi te numărau ca pe… „Unu, doi” – să nu fi evadat vreuna, deşi nici pasărea nu ar fi putut să treacă de zidurile şi gratiile acelea.

Mi-aţi spus numele unor gardieni-femei, care la Văcăreşti au fost ceva mai omenoase; nu aţi menţionat, însă, dacă au existat şi cazuri care au excelat prin cruzime…

…Da.

…Sau prin cinism.

Nu ştiu cum le chema; la Miercurea Ciuc erau… (…)

Care a fost lucrul cel mai greu de suportat în detenţie… suma răului pe care    l-aţi perceput în această perioadă?

Lucrul cel mai greu de îndurat, în afară de boală, a fost ruperea de familie. Treceau anii şi nu ştiai ce se întâmplă cu ai tăi. Pentru mine, era şi dorul de mama…. Vă daţi seama, m-am despărţit de mama la optsprezece ani. Nu ştiai nimic de ai tăi. Erai complet izolat, rupt de lume – nici o scrisoare, nici o carte, nici un ziar… Doar prin 1963 au început să ne dea cărţi, să ne arate panouri, cu blocurile care se construiau. De fapt, ne pregăteau pentru eliberarea din 1964… Ne dădeau ziare, zilnic câte un ziar, care mergea dintr-o celulă     într-alta. Şi atunci iar ne-am dat seama că se întâmplă ceva – „Cum de ne dau ziare? Cum de ne duc la expoziţiile cu panouri, la gazetele de perete, pentru care cereau şi deţinutelor să scrie articole?” Sigur că fetele refuzau. (…)

„Mai bine să mă duceţi de unde mi-aţi dat drumul”

Am stat la sora mea şase luni, iar în toamnă am plecat la fratele meu, care era la Topoloveni, lângă Piteşti – lucra la ocolul silvic – şi am stat la fratele meu o lună, apoi am mai stat la prietene prin Bucureşti. Sigur că ei mă filau şi pe unde mă duceam. Dar la Lăpuş era din cale-afară. Şase luni de zile după eliberare şi după ce a trebuit să merg la miliţie ca să dau biletul de ieşire, au început să vină de la Securitate. Nu vă puteţi da seama. În fiecare zi, câte 10-15 mă chemau să mă vadă cum arăt…

Cine? Securiştii?

Securiştii, care umblaseră după noi prin munţi. Au venit săptămâni de-a rândul ca să mă vadă.

Dar nu-i schimbase între timp?

S-or mai fi schimbat între timp, dar cei care au umblat atâta timp în munţi după noi, toţi erau foarte curioşi să mă vadă.

La un moment dat au spus: „Fată dragă, ai venit, dar acum vii pe munţi cu noi să ne dai tot armamentul pe care îl aveţi în munţi!” Şi a început teroarea, să mă duc în munţi să le scot armamentul şi muniţia pe care le-am avut noi! Noi am avut fiecare câte un pistol automat, o armă, tata arma de vânătoare, nu am avut cine ştie ce muniţie.

Armele respective au fost luate în momentul în care aţi fost prinşi?

Sigur, când am fost arestaţi. Ei credeau că am lăsat cine ştie cât armament în munţi, că acesta ar fi reprezentat un pericol pentru ei. M-au terorizat cu acest lucru. Eu m-am temut să le spun şi la ai mei de acest lucru. Dar, la un moment dat, i-am spus sorei mele. A zis: „Tu, Aristina, nu-ţi fie teamă, că pe mama de nu ştiu câte ori au chemat-o să meargă pe munţi să scoată armamentul. Şi a zis mama «Mergeţi voi şi căutaţi-l! Eu de unde să ştiu ce armament au avut ei.» Mama a fost foarte dârză cu ei.” Şi, atunci, încurajată de Elena, când m-au mai chemat, am spus: „Eu vreau să ştiu cine este şeful Securităţii!” Şi se ridică unu’ mai mic de statură şi zice: „Eu sunt şeful Securităţii.” Zic: „Domnule, mi-aţi dat drumul, sunt liberă. Vă rog frumos, să mă luaţi şi să mă duceţi de unde mi-aţi dat drumul! Ce doriţi de la mine? Vreţi, din nou, să iau calea codrilor?” Atunci el spune: „Tu să nu faci prostia asta!” S-au speriat. „Atunci, vă rog să mă lăsaţi în pace!” Şi el a zis: „De azi înainte, nimeni nu o să te mai cheme, în afară de mine. Când eu te voi chema, atunci vei veni la mine.” Şi într-adevăr nu m-au mai chemat ceilalţi, dar el de două-trei ori pe săptămână mă chema la Târgu Lăpuş, la el la birou, şi mai îmi punea întrebări…

Cum îl chema?

Perşa.

Dar cum a fost serviciul?

După ce m-am reîntors acasă, am stat şase luni fără serviciu. După aceea m-au angajat la exploatarea minieră din Băiuţ. Am stat acolo doi ani de zile. Am lucrat, am făcut un curs de calificare şi am lucrat „la probe”: luai minereu, făceai nişte analize la minereu etc. – era un mediu foarte toxic. În perioada asta am zis: „M-au angajat aici că ştiau că am fost bolnavă de plămâni, probabil ca să termine cu mine.” Nu a fost aşa, deoarece în jurul meu era foarte mult tineret care făcea acelaşi lucru pe care îl făceam şi eu. Toate erau fete tinere, ieşite de pe băncile şcolii, în vârstă de 18-19 ani.

Acolo plumb se scotea, nu?

Plumb, zinc, de toate.

Era flotaţie?

Sigur. La flotaţie am lucrat. M-am angajat în octombrie şi am stat doi ani.

 

Din cartea Aristina Pop Săileanu, “Să trăiască partizanii până vin americanii!” Povestiri din munţi, din închisoare şi din libertate. Interviu de Liana Petrescu. Postdocumentare, aparat critic Virginia Ion. Editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2008