Născută la 9 decembrie 1923 în comuna Cotul Ostriței, jud Cernăuți, a absolvit Liceul Ortodox „Elena Doamna” din Cernăuți și Facultatea de Litere din Cluj. A fost profesoară de limba română și de limba franceză.
Arestată la 9 iulie 1948, pe când era studentă. A fost judecată în 1949 într-un proces de grup. Prin sentința nr. 715/1949 a Tribunalului Militar Cluj a fost condamnată la 10 ani temniță grea pentru ”crimă de uneltire contra ordinii sociale”. A trecut prin penitenciarele pentru femei Mislea, Miercurea Ciuc și Dumbrăveni. La expirarea pedepsei, mai a primit și o condamnare administrativă de patru ani, fiind încarcerată în penitenciarele Mislea, Jilava, Botoșani și Arad. A fost eliberată la 15 iulie 1962.
După 1989 a publicat mai multe cărți cu mărturii cutremurătoare despre anii de detenție.
Aspazia Oțel-Petrescu despre unul dintre momentele de cumpănă prin care a trecut în lunga perioadă de detenție:
Am fost ținute într-un izolator. (…) Am fost ținute până la limita înghețului. Atunci am văzut și eu cum se poate muri prin înghețare. Se spune că e o moarte frumoasă. Nu-i adevărat! Este frumoasă în ultima fază, dar până acolo este cumplit. Ești tot timpul într-un tremur nemaipomenit. Simți cum îngheți bucățică cu bucățică, cum devii lemn… În anchetă, în momentul când nu ne-am mai putut ridica de jos, când am părăsit celula, pătrățelul de rogojină care ni se dădea drept orice așternut, sau pat, sau ceva… Dormeam direct pe ciment, pe un pătrățel de rogojină care abia-mi putea ocroti cât de cât capul. Era atât de frig încât noaptea surprindeam șoricei care veneau să se încălzească la respirația mea. Deci, în momentul când m-au ridicat, rogojina era umedă. Transpiram deja. Și, într-adevăr, în momentul când m-a ridicat, aveam deja acele vise frumoase despre care se povestește: vise colorate, cu flori superbe, cu locuri frumoase…
Fragment din interviul 1198 cu Aspazia Oțel-Petrescu din AIOCISAC, realizat de Anamaria Măstăcăneanu, la data de 24 august 2000, în Roman.
