(9 martie 1933-23 iunie 2014)
foto: Aurelian Păuna, fotografie de la arestare
Student la Facultatea de Construcţii din Timişoara, s-a numărat printre iniţiatorii protestelor studenţeşti declanşate în octombrie 1956.
Arestat la 30 octombrie, a fost judecat în primul lot de studenţi, “lotul iniţiatorilor”. Prin sentinţa 462/22.11.1956 a Tribunalului Militar Timişoara a fost condamnat la 3 ani închisoare pe care i-a executat în cea mai mare parte în închisoarea Gherla.
Trimis în Domiciliu Obligatoriu la Lăteşti, după ce şi-a executat la penitenciarul Gherla condamnarea, PĂUNA a asistat la preluarea ştafetei de la ultimii deportaţi, în momentul eliberării acestora. Cartea sa „Colonii penitenciare” este o monografie a noii localităţii LĂTEŞTI, înfiinţată de deportaţi în 1951 şi preluată acum de foştii deţinuţi politici, recondamnaţi „administrativ” la un supliment de pedeapsă, fixat pentru unii din ei la 60 de luni.
foto: Aurelian Păuna la Memorialul Sighet, iunie 2011
După eliberare, şi-a terminat studiile la Politehnica din Timişoara şi a lucrat ca inginer constructor.
Aurelian Păuna a murit luni, 23 iunie 2014, la vârsta de 81 de ani.
Dumnezeu să-l odihnească!
În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie.
***
1956 la Timişoara
În 27 octombrie câţiva studenţi de la Facultatea de Mecanică din cadrul Institutului Politehnic din Timişoara au constituit un grup de iniţiativă pentru organizarea unei întruniri studenţeşti programată pentru 30 octombrie. Ceea ce este extraordinar în iniţiativa studenţilor timişoreni este „conspirativitatea” cu care au reuşit să pregătească adunarea studenţească. Astfel, în 3 zile iniţiatorii au cooptat un număr extrem de mare de colegi de la toate facultăţile timişorene – conform estimărilor cca 3000 de studenţi au fost prezenţi – , metoda de anunţare nefiind una oficială – anunţuri la avizierele facultăţilor – ci folosind metoda transmiterii „de la om la om”. În 30 octombrie cantina Institutului Politehnic era arhiplină. Autorităţile au aflat în ultimul moment de pregătirile studenţilor. Au participat, alături de rectorul Institutului Politehnic şi de decanii facultăţilor timişorene, şi ministrul adjunct al Învăţământului, Coriolan Drăgulescu, dar şi doi lideri de partid, Petre Lupu şi Ilie Verdeţ. Tinerii nu au ezitat să abordeze subiecte care nu erau discutate în şedinţele obişnuite ale U.T.M. (necesitatea prezenţei trupelor sovietice în România, colectivizarea forţată a agriculturii, folosirea la construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră a deţinuţilor politici, nivelul scăzut de trai al întregii populaţii) şi să-şi exprime făţiş sentimentele antisovietice (s-au strigat lozinci ca „Afară cu ruşii din ţară!”, „Vrem libertate”). Studenţii au prezentat şi un program de revendicări în 12 puncte (printre acestea: scoaterea limbii ruse ca materie obligatorie din programa învăţământului superior, reducerea orelor de marxism, burse pentru toţi studenţii, autonomie universitară, dar şi retragerea trupelor sovietice din România, relaţii economice cu toate ţările, chiar şi cu cele capitaliste, lichidarea în fapt a cultului personalităţii lui Stalin, desfiinţarea cotelor obligatorii plătite de ţărani, mărirea salariilor muncitorilor, desfiinţarea impozitelor pe salarii) . Studenţii au solicitat oficialităţilor prezente să ia act de acest program de revendicări, solicitând totodată să primească un răspuns de la conducerea de la Bucureşti precum şi să fie organizate discuţii între un comitet al studenţilor protestatari şi autorităţi pentru a se găsi soluţii. Oficialii prezenţi le-au promis studenţilor că vor anunţa imediat conducerea de la Bucureşti de doleanţele lor, însă în momentul încheierii adunării participanţii au fost reţinuţi de către forţele militare care înconjuraseră între timp campusul şi au fost transportaţi la o unitate militară de lângă Timişoara, la Becicherecul Mic, unde au fost încarceraţi pentru câteva zile. Liderii mişcării au fost duşi direct la sediul Securităţii din Timişoara.
Chiar în timpul desfăşurării adunării studenţeşti de la Timişoara Biroul Politic al C.C. al P.M.R. s-a întrunit în regim de urgenţă, luând decizia arestării studenţilor protestatari timişoreni. Membrii Biroului Politic au înfiinţat şi un organism de criză, Comandamentul General, în alcătuirea căruia intrau Nicolae Ceauşescu, secretar al C.C. al P.M.R., Alexandru Drăghici, ministrul Afacerilor Interne şi membru al B.P., Leontin Sălăjan, ministrul Forţelor Armate, membru al C.C. al P.M.R., sub conducerea lui Emil Bodnăraş, membru al B.P. Atribuţiile care reveneau noului organism erau foarte largi (coordonarea activităţilor serviciilor de informare ale statului, puterea de decizie pentru reprimarea oricăror acţiuni care ar ameninţa ordinea de stat, inclusiv dreptul de a ordona deschiderea focului şi dreptul de a declara stare excepţională în orice regiune a ţării, subordonarea unor instituţii importante – M.F.A., M.A.I., Procuratura Militară şi instanţele militare de judecată). Printre atribuţiile comandamentului se specifica în mod explicit şi că putea lua măsuri pentru suspendarea cursurilor în institutele de învăţământ. De altfel a doua zi, în 31 octombrie cursurile tuturor facultăţilor din Timişoara au fost suspendate. Majoritatea studenţilor reţinuţi în 30 octombrie au fost eliberaţi câteva zile mai târziu, după ce au fost obligaţi să semneze declaraţii de desolidarizare de protestul din 30 octombrie. Criza nu s-a rezolvat însă imediat. Mediile studenţeşti timişorene au fost profund marcate de mişcarea din 30 octombrie. Tulburările au continuat câteva zile, autorităţile reuşind cu greu calmarea situaţiei. Arestările operate printre studenţi şi suspendarea cursurilor a dus la o revoltă spontană a altor studenţi. Mediciniştii s-au baricadat în cămine, refuzând chiar să meargă la masa de prânz . Studenţii au susţinut şi unele revendicări legate de bursă, de condiţiile de cazare şi masă. A fost nevoie de intervenţia armată a forţelor de ordine pentru a readuce liniştea în campusul studenţesc. Studenţii de la Facultatea de Agronomie au încercat şi ei organizarea unui protest. Un marş pe străzile Timişoarei a fost şi el stopat tot prin intervenţia armatei. Pentru a permite reluarea cursurilor, autorităţile le-au impus studenţilor să se dezică de colegii arestaţi şi de revendicările susţinute de aceştia. În ceea ce priveşte reluarea cursurilor, studenţii s-au dovedit solidari, cerând ca acestea să fie reluate simultan în toate facultăţile.
Dacă cca 2000 de studenţi au fost reţinuţi în acele zile la Timişoara, doar 30 au ajuns în faţa justiţiei. După o anchetă rapidă, în două săptămâni studenţii au fost aduşi în faţa justiţiei. Au fost formate două loturi, judecătorii Tribunalului Militar Timişoara judecându-i pentru delictul de “instigare publică”. Pedepsele cele mai mari au fost date iniţiatorilor adunării de protest – Caius Muţiu, Teodor Stanca şi Aurel Baghiu (8 ani închisoare corecţională). Ceilalţi au fost condamnaţi la închisoare între 3 luni şi 7 ani: Valentin Rusu, 7 ani închisoare, Friederich Barth, Heinrich Drobny, 6 ani, Gheorghe Pop, 5 ani, Ladislau Nagy, 4 ani, Nicolae Balaci, Aurelian Păuna, Octavian Vulpe, Iulian Stanciu, 3 ani, Gheorghe Păcuraru şi Victor Daiciuc, 2 ani, Ioan Petca, Axente Treba, Ioan Ilca, Alexandru Daraban, Mircea Moraru, Matei Cristian, Lazăr Dezideriu, Romulus Taşcă, 1 an, Cornel Cormoş şi Radu Valentin, 6 luni, Nicolae Boldea şi Gheorghe Tamaş, 3 luni, trei studenţi fiind achitaţi: Paul Marius, Teodor Ciomocoş şi Ioan Mihalca. Rapiditatea cu care s-a trecut la judecarea şi condamnarea studenţilor protestatari, precum şi încadrarea lor la un articol al Codului Penal care nu prevedea pedepse foarte mari (cum ar fi fost cele prevăzute pentru articolul 209 CP) arată că autorităţile au dorit o rezolvare imediată a crizei de la Timişoara. Protestele studenţilor timişoreni au avut ecou printre locuitorii oraşului, în special printre intelectuali, fără însă a reuşi o acţiune de solidarizare în jurul lor. (Ioana Boca)