Născut la 31 decembrie 1963, la Focşani, s-a mutat în Braşov în 1980. În mai 1983 s-a angajat la Uzina Steagul Roşu, unde a lucrat ca lăcătuş mecanic. Este căsătorit şi are trei copii.
Aurică Geneti: La Judeţeană s-a cântat „Deşteaptă-te române!”. Pur şi simplu se făcea pielea găinii pe tine în timpul acela, când s-a intonat imnul.
Andreea Cârstea : Cine a dat tonul, mai ştiţi?
AG : Nu ştiu, c-apoi în mulţimea aia… Nu ştiu cine… Bine, eu am fost o persoană mai controversată în perioada aia, că am purtat o cască albă. Din nefericire…
AC: Am înţeles că aceste căşti albe aparţineau în general inginerilor.
AG : Inginerilor, da. La 610, la Tratament, erau un inginer în faţă halei şi ne-a zis că – „articolul 400”! – n-avem voie să intrăm acolo. L-am lovit, s-a împiedicat, a scăpat casca şi… i-am luat-o. Am aflat pe urmă că se numea inginerul Valentini, mi-a fost pe urmă director la 660 (râde). Şi de acolo a început toată chestia asta. Pe „omul cu casca albă” îl căutau peste tot.
AC: Au crezut că sunteţi un fel de lider.
AG : Cam aşa ceva au considerat ei, fiindcă eu am purtat casca până la Judeţeană. Acolo i-am dat-o unui coleg de-al meu. Până acolo … eram văzut. Eram omul văzut, cum ar veni.
AC: Cum se numeşte colegul care a luat casca?
AG: Lui Cojocea Nicuşor i-am dat-o. Nu ştia ce-i cu mine, nu ştia cine sunt. Şi de acolo am plecat şi am ajuns la Consiliul Local, la Primărie. Acolo ne-au întâmpinat… A ieşit primarul Calancea. Primarul… Nu ştiam cine era acela, că era cineva. L-am lovit. Pe urmă ne-au înăbuşit în timpul acela, pentru că s-a dat foc la Primărie, s-a dat foc la Prefectură. Ne-au înăbuşit cu pompierii… Şi au început arestările pe urmă. Cam asta a fost în mare, aşa, manifestaţia noastră.
(…) pe 3 decembrie parcă am avut procesul. Nici nu mai reţin. Am plecat dimineaţa de acolo. Ne-au bărbierit, ne-au frezat… Acum am venit cu autocare, nu cu dube… Vezi, Doamne! Da’ era făcut deja… instrumentat deja procesul de la Bucureşti.
AC: Unde s-a judecat procesul?
AG : La Club, la Steagu’.
AC: Avocaţi aţi avut?
AG: Din oficiu.
AC: Şi cum v-au pledat cauza? Ce ziceau?
AG: Era totul organizat, deci nimic pur şi simplu. Ne-au întrebat pe noi dacă suntem de acord cu pagubele pe care le-a făcut fiecare: câte ghivece am spart, că aşa au scris în declaraţii – câte ghivece ai spart, câte geamuri ai spart. Parcă pe ei asta-i interesa! Geamurile şi ghivecele… Îi interesa ce s-a întâmplat!…
AC: Mai ştiţi cine a fost judecător?
AG : Nu ştiu, da’ dacă e, tot se află. Şi atunci aveam un avocat la zece persoane, nu era omul şi avocatul. Că am avut numai anchetatorul şi omul, cum eram atunci. Eu am venit cu maiorul meu, care m-a însoţit atunci pe autobuz. Şi, cum am ajuns, ne-au băgat în curtea poliţiei, ne-a instruit acolo pe fiecare: „Vedeţi, aveţi grijă! O să mergeţi acasă”, da’ ştiam că, dacă o să mergem acasă, o să fim păziţi. Şi numai bine că dimineaţa la cinci o bătut la uşă să mergem că e procesul. Deci, aşa, s-a derulat foarte repede, ca să scape de noi.
(…) Eu am fost primul judecat, am avut trei ani… Deci de la trei ani până la şase luni cu suspendare au mers. Deci am fost eu, Duduc şi Mutihac, un băiat, mai tânăr, cu trei ani… Iată, în instanţă au început-o tot cu mine, ancheta tot cu mine… Asta a fost toată povestea. De la proces ne-au luat înapoi şi ne-au dus la Miliţie. Soţia a vrut să vină şi ea şi nu i-au dat voie. Deja era organizat cine vine, că de la fiecare secţie au venit ingineri, au venit membri de partid, cum era pe timpul acela.
AC : Au adus şi muncitori?
AG : Au adus şi muncitori. Bineînţeles, care erau membri de partid. Dar mulţi au pledat… Eu am avut unul cu şapte clase, că atâta avea atunci, era secretar de partid, şi un maistru de la secţia mea… da, doi maiştri erau care au pledat împotriva mea, au spus că „clemenţa cu libertatea nu se poate accepta”, numai să fim împuşcaţi…
AC : A, deci îi puneau să vă înfiereze.
AG : Da, da, păi au venit de la fiecare secţie… secretarul de partid, cine mai era pe acolo prin organizaţia lor. Că eu nici n-am fost utecist sau secretar de partid… A vorbit maistrul, care între timp a murit… Dumnezeu pe el l-a împuşcat, nu pe mine. A spus că clemenţa cu libertatea nu se acceptă, eu fiind un huligan.
AC : De asta v-au acuzat: de huliganism…
AG: Da, huliganism,deranjarea ordinii publice. S-a schimbat încadrarea, că nu puteau să spună că am strigat: „Jos Ceauşescu!”. Bine, da’ în mintea lor tot asta rămânea.
AC: Da, da, păi asta era „vina reală”. V-au acuzat că eraţi beţi…
AG: Da, da, beţi… Fel şi fel. Şi… după ce s-a terminat cu procesul, de la fiecare secţie a vorbit fiecare pentru câţi am fost acolo. Pe urmă ne-au îmbarcat în autocar şi ne-au dus înapoi la Miliţie. La Miliţie totul s-a întâmplat repede. Că au spus că trebuie să părăsim Braşovul imediat. La Bucureşti ni s-a pledat altfel, că o să mergem, o să avem timp… Nu s-a spus că o să ne trimită din Braşov… Am venit acasă cu anchetatorul, o venit şi soţia. În viteză ce a apucat să-mi pună…
AC : Şi unde aţi plecat?
AG : La Focşani m-au dus pe mine, la Canal.
AC : Cu soţia ce s-a întâmplat? Au percheziţionat casa?
AG : Da, mi-au sechestrat mobila. Atunci aveam mobila asta, o aveam luată în rate. Mi-au sechestrat toată mobila, tot ce aveam în casă pur şi simplu.
Fragment din interviul nr. 2153 din AIOCIMS realizat de Andreea Cârstea la data de 22 august 2005, la Braşov, inclus şi în volumul „O zi de toamnă cândva… 15 noiembrie 1987, Braşov”, Fundaţia Academia Civică, 2012
