După ce tatăl meu a fost arestat, am rămas șase copii, cu vârste cuprinse între 7 și 19 ani. Așa cum s-a mai spus aici, mulți din jurul nostru ziceau: „De ce nu și-a văzut de treabă, de ce a trebuit să facă acest lucru?” … Și eu, dacă mi-aș dori ceva, mi-aș dori ca atunci când povestim despre aceste lucruri, oamenii să zică: „Ce bine că au fost și oameni curajoși, care s-au opus comunismului!” Foarte mulți însă zic: „De ce au făcut acest lucru?” – ceea ce este foarte dureros pentru noi, urmașii dumnealor.
Să vă povestesc ce am pățit noi, copiii. Eu eram cea mai mică, aveam 7 ani; cea mai mare era sora mea, care avea 19 ani. Ea s-a încadrat imediat ca infirmieră, la Sanatoriul de lângă Turnu Severin, pentru că pe mama au dat-o afară din învățământ. Mama, ca să-și hrănească copiii, trebuia să se angajeze. S-a angajat ca hamal în port; căra lemnele peste punte. Acolo a întâlnit un om de bine, care i-a spus: „Doamnă, hai să te trec la birou, să ne înregistrezi câte lemne trecem”. Și mama a zis: „Nu, o să-ți pierzi și dumneata pâinea, o să mi-o pierd și eu și am de hrănit șase copii”.
…Ce s-a întâmplat cu frații mei? Următorul frate, care tocmai absolvise liceul „Traian”, era un elev eminent. I se spunea Poetul. A dat examen de admitere la Facultatea de filologie. A sperat că rămâne acolo, dar după ce a luat examenul nu a fost lăsat să se înscrie. Eu eram prea mică și nu am știut ce s-a întâmplat cu el, dar am aflat acum foarte exact din dosarul de urmărire informativă al celuilalt frate, unde se scria despre noi toți, inclusiv despre mătușile mele, țărănci de 90 de ani, ce suntem și ce facem. … Și despre fratele meu au scris așa: „A reușit cu 10 la facultate, dar nu a fost lăsat să se înscrie.” A venit acasă. Fiind cel mai mare, era și cel mai urmărit de Securitate.
Deci toți copiii ne-am împrăștiat. Eu am rămas cu mama și cu acest frate. Într-o noapte, fratele meu a venit acasă în stare de șoc și striga: „Luați câinii de pe mine! Curenți electrici! Tata!” Deci, în timpul anchetelor i se făcuseră șocuri electrice și fuseseră asmuțiți câini asupra lui. De atunci, toată viața i-a fost teamă de câini.
…Următorul frate trebuia să intre în ultima clasă de liceu; și-a dat seama că o să fie dat afară și s-a angajat ca muncitor la Reșița. De acolo s-a dus la facultate, a reușit primul sau printre primii, și în anul trei au vrut să-l trimită la studii în Cehoslovacia. Până atunci, pentru că s-a dus cu dosar de muncitor, nu l-au studiat prea bine, nu știau prea bine cine e. Din anul trei, se uita în fiecare zi la afișier să vadă dacă este dat afară.
… Urmează sora mea Ileana, care, atunci când a fost arestat tatăl meu, era în clasa a VII-a. Bineînțeles că a fost dată afară din școală, pentru că erau obligatorii doar patru clase. Unii dintre profesorii din Turnu Severin au avut un suflet mare și mare curaj, că i-au zis mamei: „Doamnă, să se angajeze undeva și să facă la seral ultima clasă, ca să termine ciclul doi.” Acum mama nu mai era hamal în port, era muncitoare la grădina de zarzavat și a luat-o pe sora mea acolo. Aceasta avea doar 14 ani, iar mama îi spunea: „Apleacă-te tu, culeg eu și pentru tine!” Dar mă rog, la 14 ani, copiii, tinerii nu știau chiar tot ce se întâmplă. A reușit să facă la seral ultima clasă, așa că a mers alături de colegele ei până la terminarea liceului.
Următorul frate, care urma să intre în clasa a V-a, s-a dus la școală o săptămână – două, după care l-au chemat la cancelarie și i-au spus: „Du-te acasă, nu mai vii la școală, să vină mama ta la școală.” Bineînțeles că durerea i-a fost mare pentru că n-a mai fost primit la școală.
… Sora mea Ileana, am uitat să vă povestesc, a continuat liceul și atunci așa era, dacă terminai cu 5 pe linie, că 5 era nota maximă atunci, puteai să intri la orice facultate. Ce să facă cu Ileana, care avea 5 pe linie din clasa I până în clasa a X-a?! La ultimul examen, când trebuia să extragă biletul, în clasă era și directoarea. Sora mea a extras biletul și directoarea i-a spus: „Ți-a arătat profesoara biletul!” Ea, poate prost inspirată, a amestecat biletele și a tras altul; a răspuns, bineînțeles, perfect! Ce credeți că s-a întâmplat? I-a dat nota 4, pe motiv că a schimbat biletul. De fapt, avea sarcină de la partid să nu îi dea nota 5 ca să nu poată intra fără examen la facultate. … Dar până la urmă sora mea, poate că așa a fost să fie, a terminat și ea Facultatea de Filologie, trebuie să o laud, chiar prima pe țară.
În ceea ce mă privește, având 7 ani, nu aveau ce să-mi facă, nu aveau cum să mă dea afară din școală. N-am mai putut să stau în Turnu Severin și m-am dus cu sora cea mai mare în casa bunicilor, pe care părinții mei o dădeau să se facă în ea școală iarna, pentru că, mă rog, era un sat de munte și nu era școală în satul respectiv, copiii ar fi trebuit să treacă peste o apă, care iarna era mai mare. Și în acea școală din casa bunicilor mei era, de fapt, o singură cameră, unde era în banca întâi clasa I, în banca a doua clasa a II-a, în a treia clasa a III-a; eu eram în clasa a III-a și au venit să confiște bunurile tatălui meu iar confiscarea acestei case s-a făcut cu mine în clasă, vă dați seama ce amintiri pot să am. Au trecut anii și am zis: „Vai, ce bine! Eu am scăpat totuși de furia comunistă.” N-a fost însă așa.
În 1962 am dat examen de admitere la facultate. Am fost foarte fericită că nu mai erau acele dosare, despre care ați povestit, cu un procent foarte mic de copii de intelectuali și așa mai departe. Am reușit!
La 15 decembrie 1962, mă anunță colegii: „Te cheamă la decanat, să te trimită la studii în U.R.S.S.” La început m-am bucurat puțin, dar am zis că e imposibil. Decanul, stând în picioare, mi-a zis: „Să faci cerere de retragere și să pleci!” Eu am zis că nu fac cerere pentru că vreau să învăț! Nu a stat prea mult de vorbă cu mine. Am mai stat în jur de vreo zece zile în facultate, mergând de colo-colo, cu speranța că nefăcând cerere de retragere, nu pot fi dată afară. La un moment dat, mă cheamă rectorul la el în birou și mă întreabă: „Dar ce-a făcut tatăl tău?!”
După cum s-a mai spus aici, noi abia după ’90 am aflat exact ce a făcut tatăl meu. Atunci, fiind în Turnu Severin, nu știam prea bine ce a făcut. Că s-a opus comunismului știam, dar nu știam exact ce a făcut. Și zic: „Nu știu!” În momentul acela, cineva din spatele biroului, din spatele meu, m-a prins de păr; aveam o coadă, m-a prins de coadă, m-a ridicat de pe scaun și mi-a zis: „Uite cum minte puiul de năpârcă!” Pui de năpârcă… Nu mai auzisem până atunci aceste cuvinte, dar sunt convinsă că majoritatea copiilor de deținuți politici așa eram considerați. Și în momentul acela, rectorul, spre cinstea lui, s-a ridicat, a împins mâinile care mă trăgeau de păr și a zis: „Nu în biroul meu! Nu faceți în biroul meu așa ceva!”
După aceea a trebuit să plec. Am dat examen de admitere în anul următor, la Timișoara. Comitetul Central dăduse un ordin să fie primiți la facultate și copiii de deținuți politici. Am intrat, am reușit să termin facultatea, nu s-a mai întâmplat nimic.
De fapt, noi am fost persecutați până în ’90; adică mie mi s-a spus la fabrică, de către securist‚ președintele de sindicat și secretara de partid că mai mult decât un simplu inginer nu voi fi niciodată. Și așa a fost!
Fragment din intervenția Aurorei Ivanciu n. Totir la masa rotundă Copilăria ca luptă de clasă organizată la Memorialul Sighet în 2012 și publicată în volumul Copilăria ca luptă de clasă, editori Traian Călin Uba și Ilie Rad, Fundația Academia Civică, 2013
