În aceste zile se îmlinesc 25 de ani de la căderea comunismului în România.
Daca va plimbaţi prin Bucureşti în această vacanta de iarnă, urmăriţi şi traseul Topografiei terorii, care ne aminteşte de locurile în care au suferii mii de oameni.
Fiecare mare oraş are mistere şi secrete. Topografia lor este transformată uneori în legendă, cum se întâmplă cu uriaşa reţea de ape de dedesubtul Parisului, cu subteranele arheologice de la Roma sau Atlanta, cu tunelurile, canalele colectoare şi catacombele antice din atâtea capitale istorice.
Ne-am propus să trasăm pe harta Bucureştiului unul din cele mai obscure şi necunoscute itinerarii: acela al terorii şi al urii etatizate. Geografia închisorilor, locurilor de anchetă şi delaţiune, a centrelor de tranzit şi lagărelor de muncă. O moştenire a dictaturilor pe care nu atât netransparenţa, cât nepăsarea autorităţilor a reuşit să o ţină până azi neobservată. Din generaţie în generaţie, prin demolări şi uitare, suferinţa consumată aici va dispărea pentru totdeauna.
Itinerarul începe cu „nava amiral”: Ministerul de Interne. Clădirea imensă, construită între 1938 şi 1945, avea două etaje subterane, „Garsonierele” la nivelul I şi „Submarinul” la nivelul II, folosite ca arest pentru mii de deţinuţi politici aflaţi în anchetă sau în tranzit. S-au scris sute de pagini despre acest loc de tortură care a fost, pentru ei, începutul sfârşitului.
Între 1952 şi 1989 clădirea a fost ocupată de Comitetul Central al Partidului Comunist, apoi de Senatul României, iar din 2006 a redevenit sediu al Ministerului de Interne. Poate că deschiderea pentru public măcar a câtorva celule din subsol ar arăta ca o recunoaştere critică a trecutului.
Printre clădirile preexistente, preluate de comunişti, s-au mai numărat Inspectoratul General al Jandarmeriei (apoi al Miliţiei), Prefectura Poliţiei / Miliţiei Capitalei (inclusiv aripa din Str. Eforie care adăpostea o direcţie a Securităţii), Direcţia de Cercetări Penale a Securităţii din Calea Rahovei, nr. 39 şi palatul fostei Siguranţe a Statului (din Piaţa Pache Protopopescu, nr. 9 – devenit sediu al Securității Poporului și, într-un târziu, cămin studenţesc, iar astăzi sediu al CCCF).
Centrul de anchetă Uranus, demolat în anii ’80 pentru a se face loc „Casei Poporului”, a fost iniţial arest al Garnizoanei Militare a Capitalei. Împreună cu garnizoana, era amplasat în austera clădire a Arsenalului, de unde şi denumirea bucureşteană de „Puşcărie”, extinsă apoi asupra tuturor închisorilor româneşti. Sinistrul loc a fost deja uitat, atât ca amplasare, cât şi ca semnificaţie (bizara inspiraţie a Municipalității intenţionează să boteze „Uranus” viitorul bulevard care va lega Parlamentul cu Piaţa Victoriei, peste străzile Berzei şi Buzeşti). Întrucât fotografii s-au păstrat prea puţin, ambientul mai poate fi reconstituit doar verbal, din povestirile „puşcăriaşilor” (care, aduşi cu ochelari negri pe ochi, şi-l amintesc ei înşişi doar acustic: clopote de biserici, zgomot de tramvai, ţipete de copii de la şcoala din apropiere). Închisoarea Uranus, compusă dintr-un subsol cu celule fără ferestre, de 1,5 x 2,5 m, și dintr-un etaj folosit la anchete, fusese vecină cu Arhivele Statului, cu Teatrul Armatei şi cu liniştitul cartier din jurul Bisericii Mihai Vodă.
La mai puţin de 2 kilometri, în linie dreaptă, trecând Dâmboviţa peste podul Elefterie, se ajunge la închisoarea Malmaison, amplasată la intersecţia Căii Plevnei cu Șoseaua Cotroceni (astăzi str. Constantin Noica). Aparţinând iniţial unui regiment de gardă, atribuită apoi S.S.I.-ului, devenită în 1948 a Securităţii, clădirea anodină a găzduit mii de deţinuţi, care auzeau animaţia străzii fără ca trecătorii să bănuiască existenţa lor dincolo de faţada plumburie. La câţiva zeci de metri, într-o clădire din curtea pierdută în verdeaţă, aveau loc procesele unui tribunal militar. Rămase în picioare, cele două clădiri au fost propuse pentru demolare, pentru a fi construit un lanţ de hoteluri… şi deocamdată au fost salvate de criză.
Un alt tribunal militar, încă mai sinistru, era amplasat pe str. Negru Vodă, pe locul actualului magazin „Unirea”, iar judecătorii mai mici, tot politice, existau în toate sectoarele Capitalei, uneori cuplate cu primăriile (pe str. Știrbei Vodă, respectiv în Piaţa Amzei, în Piața Sf. Vineri ş.a.). Bineînţeles că multe procese politice aveau loc şi în clădirea Palatului de Justiție de pe Splaiul Independenţei (în anexa de pe strada Gheorghe Danielopol). În 1947, procesul Iuliu Maniu a avut loc, din rațiuni de extremă securitate, în clădirea Ministerului de Război.
Alte două penitenciare erau amplasate în partea de sud a Capitalei: Văcăreşti (în cartierul cu acelaşi nume) şi Jilava (la 14 km măsuraţi din centrul oraşului).
V ăcăreşti, monumentala mănăstire din secolul al XVIII-lea, devenise în 1865 penitenciar de drept comun. Odată cu creşterea uriaşă a numărului deţinuţilor politici, zecile de chilii au fost transformate în celule, cuhniile în birouri şi camere de gardă, biserica în depozit de bagaje, iar stăreţia şi paraclisul în spital. Prin îndesirea paturilor, capacitatea a crescut la 3000 de locuri. Fiind un penitenciar mixt, secţiile de „contrarevoluţionari” şi „drept comun” au fost izolate între ele prin ziduri înalte. Aici funcţiona şi un spital de urgenţă (pentru bărbaţi şi, separat, pentru femei) unde erau tratate cazurile grave. Numărul deceselor era înspăimântător de mare, mii de deţinuţi fiind aduşi în ultima fază a bolii şi niciunul nefiind eliberat ca să moară acasă. Pentru un timp, după 1956, spitalul a fost închis şi bolnavii transferaţi în celulele morţii de la Jilava, pe motiv că medicii i-ar fi tratat cu prea mare grijă pe „reacţionari”.
În 1973 închisoarea a fost desfiinţată, la scurt timp au început lucrările de reconstrucţie a vechii mănăstiri, dar în 1985 ansamblul a fost demolat, absolut nejustificat, pentru a face loc unui „palat al justiţiei”, niciodată început.
Închisoarea Jilava – la origine unul dintre cele 18 forturi construite în anii 1870-1890 pentru apărarea Bucureştiului – a fost improvizată în 1907, ca să devină în anii ’30-’40 locul vendettei şi al exterminării elitelor politice interbelice. Între 1948 şi 1964 a fost placa turnantă a sistemului penitenciar din România. Pe un eşantion de 93000 fişe de detenţie, am stabilit că 36% din populaţia concentraţionară s-a perindat pe aici,fie în tranzit spre alte închisori, fie în timpul anchetelor, fie în fie în tranzit spre alte închisori, fie în timpul anchetelor, fie în aşteptarea proceselor. Amplasat la zece metri sub pământ, pe un teren mlăştinos, „Fortul 13” (partea centrală a închisorii) a rămas în memoria celor ce l-au locuit ca imaginea însăşi a infernului. Umezeala, lipsa de aer, înghesuiala (3000 de deţinuţi în numai 50 de celule), bestialitatea gardienilor şi a directorului Maromet, numărul mare de execuţii şi decese fac din Jilava simbolul barbariei secolului XX.
Topografia terorii cuprinde şi câteva zeci de lagăre de muncă din hinterlandul Capitalei, plasate fie în barăcile eliberate de prizonierii de război, fie pe terenul unor ferme naţionalizate.
Ghencea, Domneşti, cele 3 Rahove, Popeşti-Leordeni,Dudești-Cioplea, Glina, Roşia-Pipera, Băneasa, Mogoşoaia, Ciorogârla,Roșu, Crângaşi, Chitila sunt câteva din aceste locuri de supliciu, unde oameni în vârstă, femei şi adolescenţi – consideraţi „elemente dubioase” – au prestat munci faraonice, peste puterile lor, construind diguri, amenajând orezării, cultivând legumele necesare Bucureştiului, mai ales în anii de dinaintea grandiosului Festival al Tineretului şi Studenţilor din 1953.
Bineînţeles că locurile cele mai atroce sunt cele mai puţin cunoscute, iar sediile secrete ale securităţii, subsolurile unde aveau loc anchetele şi, fără dovezi, fără publicitate, se consumau crimele rămân, încă, nedescoperite. Una din aceste necropole funeste – câteva zeci de schelete – a ieşit la lumină în 1991 la Căciulaţi, în partea de nord-est a Capitalei,într-un conac, ocupat cu patru decenii în urmă de Securitatea raionului Snagov.
Cum nu este greu de dedus, peste toate aceste locuri ale ororii şi morţii s-a aşternut tăcerea şi uitarea. Vor fi vreodată, ele, cunoscute şi recunoscute ca mărturii ale rezistenţei şi suferinţei?
Romulus Rusan
Pliant realizat de
Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului
din cadrul
Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei
© Fundația Academia Civică, 2011
