SCOPUL NOSTRU ESTE NU DE A PEDEPSI, CI DE A-I FACE
PE OAMENI SĂ SE ÎNTREBE:
„CE AM FĂCUT NOI?
CUM AM TRĂIT?”
Anatol Petrencu: Domnule Vladimir Bukovski, aţi dat multe interviuri, ştiţi mai bine decât mine cu ce putem începe acest dialog. Poate ar fi bine să spuneţi ceva Dvs. despre Dvs.?
Vladimir Bukovski: Am scris ce aveam de spus despre mine în cartea mea autobiografică. Am spus totul despre mine. Am studiat un an la Universitatea din Moscova, după care am fost arestat. După eliberarea din detenţie am fost expulzat peste hotare. Mi-am continuat apoi studiile la Cambridge.
Anatol Petrencu: Ştiaţi limba engleză?
Vladimir Bukovski: Da, am învăţat-o în detenţie. La 36 de ani mi-am reluat studiile. Am absolvit facultatea la Cambridge. Mi-am luat doctoratul la Stanford, în California, apoi am lucrat un timp la Cambridge, până când finanţarea ştiinţelor fundamentale a încetat şi a trebuit să mă întreţin singur din scris. Paralel cu activitatea ştiinţifică am publicat 8 cărţi şi câteva sute de articole, am ţinut numeroase conferinţe publice.
Anatol Petrencu: Cărţile au fost traduse în limba rusă?
Vladimir Bukovski: Nu toate.
Anatol Petrencu: Dar cartea despre psihiatrie?
Vladimir Bukovski: Şi despre acest subiect am scris în cartea mea autobiografică, I vozvraşciaetsea veter (Şi se întoarce vântul, publicată în limba română în 2002 de Fundaţia Academia Civică, n. n.).
Am continuat în Occident lupta contra comuniştilor. La începutul anilor ’80 am constituit o vastă organizaţie cu centrul la Paris, Internaţionala Rezistenţei, în care au intrat 49, numărul cel mai mare, de diverse mişcări anticomuniste din lume, de la mujahedinii afgani până la Solidaritatea poloneză. Desigur, nu eram un Komintern, nu ne dădeam ordine, doar ne coordonam activităţile, încercam să ne ajutăm unii pe alţii.
Anatol Petrencu: Ceea ce a impresionat în prelegerea Dvs. de la Şcoala de Vară de la Sighet a fost cantitatea documentelor pe care le-aţi depistat, le-aţi publicat şi le-aţi lansat pe Internet. Este un lucru extraordinar. Vorbesc în calitate de istoric. Ştiţi de ce? Pentru că astăzi este tot mai greu şi mai greu să pătrunzi în arhive. Arhivele KGB-ului, cel puţin cele din Republica Moldova, sunt azi închise, doar în anii 1991-1992 au fost puţin întredeschise.
Vladimir Bukovski: Acelaşi lucru se întâmplă şi în Rusia. Am revenit prima dată în Rusia în 1991, până atunci nu mi s-a permis. Prima dată când am venit, în aprilie 1991, încă erau comuniştii la putere. A fost un mare scandal. La început mi-au refuzat intrarea, am avut apoi viză de şedere doar pentru cinci zile.
Am estimat situaţia şi am spus: „Trebuie să trecem la ofensivă, la asalt. Trebuie să-i doborâm, oricum vor înainta ei dacă nu vom face noi acest lucru; mai bine să înaintăm noi primăvara, decât ei iarna.” Dar n-am fost ascultat, intelectualitatea rusă a început, ca de obicei, să se văicărească; la noi, dar poate şi în alte părţi, ea nu se remarcă prin spirit revoluţionar; „Iată, spuneau ei, va fi vărsare de sânge, vor fi tancuri pe străzi, ah! Nu putem nici într-un fel, este nevoie de conciliere, de masă rotundă.”
Desigur, peste câteva luni, în august, tancurile au apărut pe străzi, şi nu din iniţiativa noastră, ci dintr-a lor, dar, din fericire, această confruntare s-a încheiat destul de simplu şi aproape fără vărsare de sânge. Eu am fost chiar „pe fază”, aveam o a doua viză, pe care o primisem ceva mai devreme, ea mi-a fost acordată pentru 25 august, aşa că revenirea mea la Moscova a coincis cu evenimentele de acolo. La eşuarea putsch-ului eram chiar la Moscova.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la conducerea Rusiei. Cu atât mai mult cu cât mă cunoşteau toţi.
Anatol Petrencu: Cum să nu-l cunoască pe Bukovski!
Vladimir Bukovski: M-am dus şi le-am spus: „Comuniştii trebuie daţi gata. Nu trebuie lăsat acest vânat rănit, ei trebuie daţi gata, altfel vor reînvia şi vor sări la gâtul vostru, asta-i lege!”
Şi i-am convins aproape pe toţi. Le spuneam: „Este nevoie de un proces împotriva PCUS, împotriva sistemului criminal comunist. Eu nu sunt însetat de sânge, nu-i vorba de asta, nu-i vorba de a-i judeca pe toţi, ci pe cei care într-un fel sau altul sunt vinovaţi.”
Anatol Petrencu: Era vorba de a condamna comunismul ca fenomen, ca sistem.
Vladimir Bukovski: Da, exact, ca sistem. Cu atât mai mult că, le spuneam eu, sunt deja arestaţi 14 dintre ghecacepişti (de la GKCP – Gosudarstvennâi Comitet po Cirezvâceainîm Proisşedstviam / Comitetul de Stat pentru Evenimente Extraordinare, organul de conducere a loviturii de stat din august 1991, de la Moscova A.P.), autori ai loviturii de stat. Ei sunt un simbol, reprezentanţi ai partidului, KGB-ului, armatei, statului. Trebuie să organizăm un proces deschis şi trebuie să deschidem arhivele pentru acest act, şi trebuie să demascăm toate crimele comise de comunişti, de la începuturile lor, să facem din acest proces o mare acţiune propagandistică. La sfârşit, ei trebuie condamnaţi, dar nu în sensul închiderii lor în puşcării.
Anatol Petrencu: Acela dintre ei care a comis crime să fie condamnat aparte…
Vladimir Bukovski: Da, exact. Dar noi vorbeam de un simbol. Şi i-am convins pe toţi. L-am convins chiar şi pe şeful KGB-ului de atunci, un oarecare Bakatin, dar el nu era kaghebist de carieră, pe el l-a numit Elţîn în funcţie. Şi în timpul unei discuţii televizate, transmise pe posturile de televiziune din Rusia, el a fost de acord ca, dacă nu va fi posibilă organizarea unui proces, cel puţin să se organizeze o comisie internaţională.
„Haideţi, le-am spus, să convocăm istorici, de-ai noştri şi din străinătate, sunt mulţi specialişti în problemele Rusiei, să chemăm studenţi de la Arhivistică, ei să ne ajute în selectarea documentelor, vom publica aceste documente, vom anunţa verdictul nostru. Să facem cel puţin atât.” Toţi au fost de acord, în afară de Elţîn. Au fost câteva cauze interne, dar, afară de aceasta, asupra lui au fost exercitate puternice presiuni din partea Occidentului, să nu facă acest lucru.
Anatol Petrencu: Mi se pare straniu acest lucru.
Vladimir Bukovski: Nu este deloc straniu.
Pe scurt, totul s-a împotmolit. Dar s-a constatat că am avut dreptate: în primăvara anului 1992, după ce comuniştii au reînviat, ei au trecut la ofensivă şi primul lucru pe care l-au făcut, l-au acţionat în judecată pe Boris Elţîn, declarând că interzicerea PCUS este un act anticonstituţional. Echipa lui Elţîn a intrat în panică, s-a speriat. M-a sunat Ghenna (Ghennadi) Burbulis, atunci era numărul 2, m-a sunat la Cambridge şi mi-a spus: „Vino, ajută-ne, salvează-ne!”
Trebuie să nu uităm că era o şansă deosebit de mare de a pierde procesul: din cei 12 judecători (ai Curţii Constituţionale A.P.) 7 erau foşti membri ai partidului. Mai mult, era foarte greu să argumentezi interzicerea partidului din punctul de vedere al Constituţiei din 1977 încă în vigoare (Constituţia brejneviană); în conformitate cu spiritul acestei Constituţii, cum puteai interzice partidul comunist? I-am spus: „Bine, Ghenna, eu voi veni, dar cu o singură condiţie: veţi deschide arhivele. Dacă nu le veţi deschide, nu veţi câştiga, nu vă voi putea ajuta.” Au fost de acord, şi, la indicaţia lui Elţîn, au creat o comisie prezidenţială pentru deschiderea arhivelor, rezultatele cercetării fiind necesare procesului de la Curtea Constituţională. Publicul larg nu avea acces la materiale. Am fost numit expert al Curţii Constituţionale, o funcţie interesantă, bani pentru lucrul prestat nu mi-au dat, nici eu însă n-am cerut. Aveam dreptul să intru personal în arhive, în clădirea Comitetului Central din Staraia Ploşciadi, unde era Direcţia Arhive şI, în ea, toate documentele referitoare la C.C. Examinam inventarele şi, în conformitate cu acestea, făceam comanda. Arhiviştii făceau cópii de pe documente şi le trimiteau la Comisia condusă de Poltoranin, comisie creată prin decretul lui Elţîn. Comisia ne dădea documentele pentru pregătirea procesului. Cu Poltoranin era uşor de vorbit: era un om rezonabil şi căruia, pe deasupra, îi plăcea puţin băutura; în ajun, la vila lui, ne cinsteam, după care el ne permitea accesul la documente. Pe scurt vorbind, am desecretizat atunci foarte multe documente colosale pentru proces.
Cât priveşte arhivele KGB-lui, ele n-au fost deschise nici până în ziua de azi. Iată cum s-a întâmplat: la 24 august Elţîn a semnat un ukaz cu privire la trecerea tuturor arhivelor KGB-ului la Arhivele Statului. Atunci ingenioşii cekişti au creat o comisie pentru transmiterea arhivelor. Au reuşit să nu transmită, nici atunci, nici mai târziu, nici o hârtiuţă.
Anatol Petrencu: Din comunicările unor participanţi la Simpozion, mai ales ale unor disidenţi şi oponenţi din timpul regimului Ceauşescu, reiese clar că, în prezent, mulţi membri ai structurilor de putere comunistă sunt “pe post”. Foşti lideri ai Partidului Comunist Român, dând o altă denumire partidului, având discursuri pro-occidentale etc., au rămas sau au revenit la putere. Nu mai vorbesc de Republica Moldova, unde comuniştii deţin pe faţă deplinătatea puterii. Am fost întrebat care comunişti au venit la putere în Republica Moldova. Am răspuns că este vorba de adepţii ideilor leniniste, pentru care Lenin a rămas un idol. Ei depun eforturi să reaşeze economia pe vechile principii, doresc, dacă nu chiar reîntoarcerea la kolhozuri, atunci crearea cel puţin a unor cooperative, întovărăşiri, pentru a organiza munca în comun. O parte din aceşti comunişti sunt foarte bogaţi, au prins deja gustul dolarului. Ce credeţi Dvs. despre această revenire a comuniştilor la putere?
Vladimir Bukovski: În primul rând, aceasta s-a întâmplat nu numai în Moldova. În ultimii ani comuniştii au obţinut victorie prin alegeri în Polonia, Ungaria, ceva mai devreme – aşa cum aţi spus – în România. Nu mai vorbesc de Ucraina, de Bielorusia (de aici, nici n-au plecat vreodată). Şi în Lituania, Brazauskas e din nou la putere. În acest an comuniştii s-au afirmat serios şi în Berlin, în alegerile locale. Opinia mea este următoarea: comunismul n-a fost distrus până la capăt niciodată şi, riscând să mă repet, fac următoarea comparaţie: haideţi să ne imaginăm că în 1945 Aliaţii nu ar fi cerut Germaniei naziste capitularea necondiţionată, ci ar fi acceptat o restructurare oarecare a regimului nazist, semnând apoi Tratatul de pace. Imaginaţi-vă că trupele Aliaţilor ar fi ajuns la hotarele Germaniei şi n-ar fi continuat ofensiva, ci ar fi declarat armistiţiu şi s-ar fi înţeles că, dacă regimul nazist va promova reforme, liberalizarea, etc., atunci el poate exista în continuare. Ce ar fi fost, în consecinţă? Peste câţiva ani, sub o altă denumire, partidul muncitoresc naţional-socialist ar fi venit din nou la putere…
Anatol Petrencu: …În frunte cu Bormann…
Vladimir Bukovski: …În frunte cu Bormann sau mai ştiu eu cu ce funcţionar mărunt din serviciul lui Goebbels, nu importă, dar, oricum, ar fi fost un regim puţin mai liberal. În acelaşi timp SS-iştii, toate secăturile rămase s-ar fi dus în business, în crima organizată. Adică ceea ce s-a întâmplat în cazul nostru.
Orice ai face, prima şi cea mai importantă concluzie pe care trebuie să o tragi constă în faptul că, iată, comunismul n-a fost distrus până la capăt, că i s-a permis o formă moale de existenţă, că a fost lăsat în pace, nu i s-a intentat nici un proces. N-a fost nici o victorie. Nu mai spun că KGB-ul aproape că n-a fost reorganizat. Bakatin a încercat să-l reorganizeze, l-a împărţit în bucăţi. Dar asta n-a dus la nimic. Din fiecare bucată a crescut un nou KGB, doar atât. Acum există cinci KGB-uri. Când a fost vorba de Germania nazistă Occidentul a ştiut foarte bine ce trebuia să facă. În primul rând, a intentat Procesul de la Nürnberg; în al doilea rând, a demarat procesul de denazificare. Nici primul proces, nici cel de-al doilea n-a avut loc, ca echivalent, în nici o ţară comunistă. Nicăieri n-a avut loc un proces de decomunizare. Atunci, ce mai dorim? ºările noastre au fost vlăguite, în cazul nostru (al fostei URSS A.P.) 74 de ani de comunism, în ţările din Estul Europei aproape 50 de ani. Societăţile fuseseră sistematic private de conducători, decapitate de elite. Oamenii care au intrat în noua viaţă politică post-comunistă nu aveau nici cea mai mică experienţă, nu ştiau cum să formeze un partid, cum să desfăşoare o activitate de afaceri, nimic din toate aceasta nu ştiau. Deci, de la bun început, procesul de după căderea comunismului s-a caracterizat prin faptul că cea mai tânără parte a cadrelor de partid a mers în business, în crima organizată, în finanţe, în administraţie; din start, ei controlau totul. Aceasta în primul rând. În al doilea rând, datorită faptului că poziţiile-cheie au fost ocupate de ei, şi nu de oameni, să spunem, ca mine şi ca alţii ca mine, nu s-a produs niciodată o democratizare veridică şi nu s-a trecut la economia de piaţă. Ceea ce au produs ei este o batjocură şi faţă de economia de piaţă, şi faţă de democraţie. Nici una, nici cealaltă n-au fost introduse la modul serios. Au fost introduse forme externe de manifestare a democraţiei, de pildă alegerile. Dar noi ştim, noi trăim în Occident şi ştim că alegerile acestea nu sunt totul într-o democraţie, sunt doar un atribut exterior al ei.
Anatol Petrencu: ºineţi minte, Stalin spunea că important este cine numără voturile.
Vladimir Bukovski: Asta în primul rând. În al doilea, chiar şi acolo unde au fost mai mult sau mai puţin corecte, cinstite, şi sunt considerate legitime, alegerile rămân o procedură necesară, dar insuficientă pentru instaurarea democraţiei. Democraţia înseamnă participarea în masă a societăţii în procesul de conducere a statului şi a vieţii sociale. Un control al societăţii asupra administraţiei, presei, sistemului judiciar etc. Nimic din acestea n-a fost făcut mulţumitor în ţările ex-comuniste. La mijloc este mentalitatea, psihologia maselor. Vechea mentalitate s-a păstrat la un număr extrem de mare de oameni. Procese n-au fost, decomunizarea nu s-a înfăptuit, n-a fost o dezbatere internă aptă de a da alt sens la ceea ce s-a întâmplat în ţările noastre timp de decenii şi oamenii nu şi-au schimbat deloc modul de gândire. Nu ştiu cum este în Moldova, dar în Rusia, de pildă, o parte uriaşă a poporului descurajat şi pauperizat consideră că Uniunea Sovietică s-a prăbuşit în urma unui complot, unii cred că Gorbaciov a fost agent CIA…
Anatol Petrencu: …Sau că ar fi primit bani de la Helmut Kohl…
Vladimir Bukovski: …Sau că a fost un complot al sioniştilor…pe scurt o aiureală totală. Nici un om normal, din clasa de mijloc, din Rusia n-a conştientizat faptul că acest sistem s-a autocondamnat la pieire, că şi-a săpat propriul mormânt. Doar o parte a intelectualităţii a conştientizat, şi nu o parte prea mare, vă asigur. Şi atunci, ce aşteptăm? Desigur a rămas o legendă despre stabilitatea din perioada sovietică, despre o oarecare bunăstare, nu grozavă, dar garantată. Aveam o raţie de pâine, ca la puşcărie, iar acum consideră că erau mulţumiţi cu ea. Iată ce le-a rămas în conştiinţă. Nu s-a realizat o înţelegere a inevitabilităţii falimentului sistemului în ansamblu.
fragment din dialogul dintre Vladimir Bukovski şi istoricul Anatol Petrencu din Chişinău, dialog care a avut loc la Memorialului Sighet, la 11 iulie 2002
dialogul integral în Bukovski la Sighet, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2002
