„NOI N-AM CÂŞTIGAT NICIODATĂ RĂZBOIUL RECE“
AUTOPORTRET DE DISIDENT
Armand Goşu: Îşi mai aminteşte astăzi cineva de Vladimir Bukovski?
Vladimir Bukovski: Cred că da. În Europa de Est, lumea îşi aminteşte de mine în principal în legătură cu schimbul din 1976. Atunci m-au schimbat cu liderul comuniştilor din Chile (Luis Corvalan — Ar.G.). Dar sunt diferenţe de la o ţară la alta. De pildă, în Polonia sunt foarte bine cunoscute cărţile mele. Iar aici, în România, am aflat că au tipărit ultima mea carte, ceea ce nu ştiam („Judecată la Moscova”, Bucureşti, Ed. Albatros, 1998 — Ar.G.). Dar dacă îşi mai aminteşte cineva de mine, îşi aminteşte în primul rând din cauza schimbului. Deci eu sunt cel care a fost schimbat cu comunistul chilian din 1976.
Armand Goşu: Dar până să deveniţi monedă de schimb aţi trăit în Uniunea Sovietică. Ce puteţi spune despre viaţa lui Vladimir Bukovski de acolo?
Vladimir Bukovski: În Uniunea Sovietică, destul de timpuriu am intrat în opoziţie cu regimul. La 16 ani eram deja format, iar la 17, 18 ani eram reţinut de KGB. Prima dată m-au închis temeinic în 1963, la 20 de ani.
Am fost unul dintre primii fondatori ai mişcării pentru drepturile omului, care se formase în Uniunea Sovietică la mijlocul anilor ’60. Iată, asta ar fi probabil cea mai simplă prezentare pe care aş putea s-o fac. În Occident sunt mai cunoscut în legătură cu campania pe care am început-o împotriva folosirii psihiatriei în scopuri represive. Asta s-a întâmplat destul de târziu, prin anii ’70, după ce ieşisem încă o dată din lagăr. Dintre prietenii noştri, mulţi erau închişi în case de nebuni, era mai confortabil pentru regim. Şi nu creştea statistica represiunilor politice, să nu-şi strice imaginea, numai că eu trecusem prin toate astea încă înainte, pe vremea lui Hruşciov, fusesem unul dintre primii. Aşa că ştiam foarte bine subiectul. Cineva trebuia să se ocupe serios de această temă. Ne împărţeam între noi, în secret, în mişcarea noastră aceste teme. Am început să mă ocup de această problemă care părea că nu are nici o perspectivă. Era greu să explici că un oarecare individ, pe care lumea nu-l cunoştea şi pe care doctorii psihiatri l-au declarat nebun, e în realitate sănătos. Pur şi simplu nu se poate explica. Eu am făcut tot ce am putut. Am adunat documente, printre care documentele originale cu concluziile comisiilor psihiatrice, şi toate astea le-am predat Asociaţiei Internaţionale a Psihiatrilor. În mod cu totul ciudat, această campanie s-a dovedit foarte fructuoasă. Pe mine, în curând, m-au închis din cauza asta, mi-au dat în total 12 ani (la 5 ianuarie 1972, Bukovski a fost condamnat la 2 ani de închisoare, 5 ani de lagăr şi 5 ani deportare — Ar.G.). Dar campania a continuat în Occident şi s-a extins. În fiecare ţară era câte un grup de oameni care a continuat această campanie, incluzând psihiatri locali, jurişti, doctori, artişti, scriitori. S-a bucurat de mare popularitate printre intelectualii din Occident. Se pare că disperarea omului sănătos închis într-o casă de nebuni influenţa imaginaţia oamenilor. Tom Stoppard a scris chiar o piesă despre asta. Chiar am ajuns la premiera acestei piese, când m-au eliberat, el tocmai avea premiera la Londra. Asta s-a dovedit o temă extraordinar de populară, iar noi am câştigat. În 1978, Asociaţia Internaţională a Psihiatrilor a condamnat guvernul sovietic, iar în 1983, cred, i-au exclus practic pe sovietici din asociaţie. De fapt, ei singuri au ieşit ştiind că vor pierde oricum la vot. Noi ne atinsesem obiectivul şi, în concluzie, asta a fost o campanie încununată de succes a mişcării noastre.
Deci, Occidentul îşi aminteşte de mine, în primul rând în urma acestei campanii, şi în urma cărţilor pe care le-am scos. Iar în Rusia îşi amintesc de schimbarea mea, şi apoi pentru că eu am fost primul care a organizat o demonstraţie politică în Rusia, în 1965, în apărarea scriitorilor arestaţi, în Piaţa Puşkin. Şi asta a devenit o tradiţie. Acum, în Piaţa Puşkin din Moscova, oameni cât se poate de diferiţi se adună în fiecare an în acest loc în care s-a vorbit de libertatea cuvântului. Deci, noi am început în 1965, câţi ani sunt de atunci? 30 şi cât… acum 37 de ani.
Armand Goşu: Dar care-i cadrul mai general? Ce se întâmplase în mişcarea de disidenţă după moartea lui Stalin? În timpul „dezgheţului“ lui Hruşciov?
Vladimir Bukovski: Abia atunci a început. Practic, doar la începutul anilor ’60 se poate vorbi de disidenţă. Mişcarea era deja formată în 1965—’66, apogeul ei a fost atins în 1968, iar la începutul anilor ’70 era deja un factor în politica internaţională. De atunci, practic, fiecare stat are un comitet pentru drepturile omului, astăzi a devenit o mare birocraţie. Atunci însă era doar o temă la început de drum. În ultimii ani ai lui Hruşciov începuse formarea mişcării care s-a dezvoltat sub Brejnev. Ştiţi, e un fenomen destul de greu de explicat. Eram foarte puţini, cred că în tot imperiul sovietic eram cel mult trei mii de oameni. Dar efectul a fost extraordinar. Era un fel de catalizator, ajutând multor mişcări să se ridice, mai ales celor naţionale. E greu de explicat de ce s-a întâmplat aşa.
Am învins frica
Armand Goşu: Care a fost reacţia puterii la apariţia acestor mişcări pentru apărarea drepturilor omului? Din câte ştiu, au fost câteva etape.
Vladimir Bukovski: Da, sigur, puterea se adapta tot timpul, căuta răspunsuri. Când am apărut pentru prima oară, nu ştiau ce să facă cu noi. Din punct de vedere ideologic, nu prea înţelegeau ce se întâmplă. Înainte vreme au supus represiunii pe „duşmanii poporului“, declarându-i „rămăşiţe“ ale vechiului regim ţarist. Dar noi eram o generaţie care s-a născut şi a crescut în vremea puterii sovietice, părinţii multora dintre noi erau funcţionari de partid, tatăl meu era un scriitor oficial. Să ne spună nouă că suntem „rămăşiţe“ ale trecutului era foarte greu. Noi eram copiii lor, în sens figurat. Din acest punct de vedere, ei nu pricepeau ce se întâmplă. Nu se aşteptau la asta nici juridic. Uite, prima noastră demonstraţie a fost sub lozinca „Respectaţi-vă propria Constituţie!“. Iar securiştii în civil ne rupeau lozincile pe care aveam scris „Respectaţi-vă Constituţia!“. Constituţia lui Stalin era scrisă pentru propagandă şi acolo erau toate drepturile, era una din cele mai democratice constituţii din lume. Sigur că nimeni nu putea să beneficieze de drepturile înscrise în Constituţie. Noi am decis să acţionăm ca şi cum acele drepturi ar fi fost reale. I-am prins într-o poziţie foarte neplăcută. Nu ne puteau judeca şi nici trimite la închisoare. Juridic, ei nu putea face asta, nu puteam fi acuzaţi că atacam ideologia oficială. Nu ştiau ce să facă. În multe cazuri noi am ales o asemenea metodă care nu intra sub incidenţa Codului Penal. Uite, pentru prima demonstraţie, în 1965, nu erau articole în Codul Penal care să interzică asta. M-au închis 6 luni într-un ospiciu, după care au fost nevoiţi să-mi dea drumul. De aceea, în 1966 (la 16 septembrie — Ar.G.) au introdus un articol special, care permitea acum să ne închidă pentru demonstraţii. Cu articolul nou m-au închis trei ani, am fost unul dintre primii.
Armand Goşu: Câţi eraţi atunci, la demonstraţia din Moscova? Şi cum vă simţeaţi când în jur erau mulţi care se uitau?
Vladimir Bukovski: A fost foarte interesant. Prima demonstraţie a avut loc în decembrie 1965, de Ziua Constituţiei, de aici şi lozinca „Respectaţi-vă propria Constituţie!“, era Ziua Constituţiei lui Stalin, 5 decembrie (Constituţia fusese adoptată la Congresul extraordinar al Sovietelor, 25 nov.—5 dec. 1936; era redactată de un comitet condus de N. Buharin — Ar.G.). Toată Moscova ştia că va fi demonstraţia, cu toate că afişe am pus doar în câteva locuri, la Universitate, în bibliotecă, în doar câteva locuri. Dar toată Moscova ştia. În momentul demonstraţiei tabloul era următorul. Lângă monument eram 30 de oameni, dar peste drum, în jur, era mii de oameni, care veniseră în primul rând să vadă dacă ne omoară pe loc sau… peste câteva zile. O să ne împuşte atunci, sau… Frica moştenită de la Stalin era atât de mare, încât nimeni nu credea că o să avem curajul să protestăm. Am stat foarte puţin, doar câteva minute. Kaghebiştii în civil ne-au smuls lozincile, pe unii i-au reţinut, dar pe margine erau o mulţime de oameni, toţi doreau să vadă. Câţiva şefi mari treceau în maşini prin centru şi opreau. Se uitau la noi. Pentru toţi era foarte interesant. Numărul nostru era foarte mic. şi chiar şi printre noi, nu toţi credeau că e bine ceea ce facem. Unul din prietenii noştri a venit cu schiurile pe umeri, era iarnă, duminică, şi ce s-a gândit el? Dacă era arestat, putea să spună că a trecut pe lângă, vine de la „dacea“ cu schiurile, nu ştie nimic. Îşi pregătise dinainte alibiul. Episodul a făcut carieră în Moscova. De exemplu, profesorii din Universitate, în preajma zilei de 5 decembrie, le spuneau studenţilor: „ştim ce vreţi să faceţi mâine, nu uitaţi schiurile!“.
Armand Goşu: Dar care era reacţia mulţimii? Ce au gândit ei văzându-vă?
Vladimir Bukovski: Greu de spus ce gândeau. Dar era un exemplu extraordinar pentru oameni. „Nu le-au făcut nimic, nu i-au împuşcat pe loc, deci se poate!“ Da, sigur, pe unii i-au dus la miliţie, ei şi? Asta a fost tot! Nu se întâmplase nimic.
Armand Goşu: Asta din cauza lozincii „Respectaţi Constituţia!“?
Vladimir Bukovski: Era şi lozinca asta, dar şi o lozincă referitoare la scriitorii arestaţi: nu ceream eliberarea lor, ci un proces public, conform Constituţiei. „Da, vreţi să-i judecaţi, bine!, dar judecaţi-i public.“ Ceea ce a pus puterea într-o mare încurcătură. După mulţi ani, în ’92, când am putut intra în arhivele Comitetului Central, am găsit toate deciziile adoptate de CC în această problemă. Erau năuciţi. Cum puteau să organizeze un proces deschis? Ei nu-şi puseseră niciodată problema. Actualul „mare democrat“ Aleksandr Nikolaevici Iakovlev era responsabil cu această chestiune.
Armand Goşu: Mâna dreaptă a lui Gorbaciov, teoreticianul perestroikăi…
Vladimir Bukovski: Da, e acelaşi Iakovlev. Pe atunci era adjunctul şefului Secţiei de Propagandă la CC şi el a pregătit un scenariu cum să construiască un proces public, fără să permită cuiva să ia parte la el. Asta era sarcina lui. Puterea întotdeauna reacţiona, inventa ceva, să zicem amendamentele la Constituţie, introduse în 1977 (în fapt, era o nouă Constituţie, adoptată la 7 octombrie 1977 — Ar.G.), erau un răspuns direct la critica noastră. Constituţia veche nu prevedea că puterea aparţine Partidului Comunist. Iar noi invocam mereu faptul că partidul comunist nu e un organ constituţional. Ei ne acuzau: „Voi manifestaţi împotriva puterii sovietice“. Da de unde?! Puterea sovietică, potrivit Constituţiei, reprezintă puterea sovietelor deputaţilor oamenilor muncii. Nu avem nimic împotriva acestei puteri. „Da, dar sunteţi împotriva comunismului“, ziceau ei. Staţi puţin, comunismul este menţionat într-un singur articol din Constituţie, 125, unde se spune că printre alte organizaţii sociale există şi partidul comunist. Ce legătura are cu puterea sovietică?!
Armand Goşu: Şi pentru asta v-au trimis la închisoare?
Vladimir Bukovski: Da. Dar nu asta e important. Aţi întrebat cum reacţiona puterea. Uite, puterea se adapta din mers. Au înţeles destul de repede că e inutil să ne aresteze. S-a format o reacţie în lanţ, arestau pe unul, apăreau alţi cinci noi; arestau cinci, apăreau alţi douăzeci. Andropov a înţeles lucrul ăsta (Iuri Andropov, şeful KGB 1967—1982 – Ar.G.). Potrivit documentelor pe care le-am văzut, el a spus primul că nu trebuie să aibă loc arestări. Au încercat cu psihiatria, n-au reuşit nici cu asta, au încercat una, alta şi au încheiat cu trimiterea noastră peste graniţă. Asta era cea mai radicală măsură a lor, pentru că în general omul dispare, odată ajuns în străinătate. Occidentului îi era indiferent, iar omul trebuia să facă ceva să supravieţuiască acolo şi dispărea, practic, nu mai avea o aşa mare influenţă. Chiar şi Soljeniţîn, odată ajuns în Occident, nu mai era o voce atât de puternică (Soljeniţîn a fost expulzat din URSS la 13 februarie 1974 — Ar.G.). Uite, asta au născocit ei. Era ideea lui Andropov. Astfel au justificat şi măsura de a permite emigrarea evreilor.
Armand Goşu: Dar când au luat această decizie?
Vladimir Bukovski: În 1971. Se leagă de incidentul cu acel avion la Petersburg, Leningrad, când 12 activişti ai mişcării evreieşti ar fi încercat, chipurile, să pună mâna pe un avion pentru a zbura în Suedia, un avion mic. În realitate, ştiau prea bine că sunt urmăriţi, că n-or să apuce să pună mâna pe nici un avion, dar pentru ei acest gest era mai mult o acţiune de protest. Ştiau că vor fi judecaţi. Toată această acţiune a fost gândită de un prieten al meu, cu care mă cunoşteam de la 18 ani, Edik Kuzneţov, el locuieşte azi la Ierusalim. Sigur că au fost arestaţi, iar pe doi dintre ei i-au condamnat la moarte, ceea ce a fost o mare greşeală a conducerii sovietice. Dacă i-ar fi condamnat la cinci sau la şapte ani de închisoare, nimeni nu ar fi observat măcar. Să execuţi oameni care nici măcar nu au ajuns până la avion era prea mult. A fost o mare campanie atunci. În parte şi eu o coordonam din Moscova. S-a întâmplat atunci că, în Spania, Franco a condamnat trei basci la moarte pentru uciderea unui poliţist. Iar stupida opinie publică occidentală a legat aceste două probleme. Presiunile se făceau în acelaşi timp şi asupra lui Franco, şi asupra Moscovei. Iar atunci Franco i-a graţiat. O lovitură mortală pentru Moscova. Imediat au anulat condamnarea la moarte, înlocuind-o cu închisoare pe 15 ani, totul s-a făcut în ajunul Anului Nou 1970–1971, era ziua mea de naştere, iar pe 30 decembrie noi eram la Tribunalul Suprem din Moscova. Din acel moment au început să le dea drumul evreilor, în primul rând celor activi. Principiul era următorul: cu cât era mai activ, cu atât trebuia să plece mai repede. Practic, de atunci încoace emigrarea nu s-a mai întrerupt. Apoi, Statele Unite au introdus celebrul „amendament Jackson“, care condiţiona comerţul de dreptul de a emigra, asta a ajutat foarte mult.
Bukovski/Corvalan
Armand Goşu: Să ne întoarcem la schimbul Bukovski/Corvalan. Cum a avut loc?
Vladimir Bukovski: Schimbul s-a petrecut la Zürich, pe aeroport. Doar familia mea ştia că sunt expulzat. Eu nu ştiam nimic. M-au adus la aeroport cu cătuşele la mâini, doar după ce am fost urcat în avion am aflat şi eu câte ceva. Schimbarea meu am cercetat-o pe documente, în ’92, le-am şi copiat. Până în ultimul moment Biroul Politic nu ştia unde va avea loc schimbul, erau câteva variante: Geneva, Zürich şi Frankfurt. Dar ei nu reuşeau să aleagă unul dintre aceste trei locuri. Chiar şi în avion, şeful kaghebiştilor care mă însoţeau, şi erau 12, în civil, mergea în cabină şi lua legătura cu Moscova prin radio, să afle încotro trebuie să zboare. Şi i s-a ordonat să meargă spre Zürich. La Zürich lucrurile au fost foarte simple. Erau două avioane, unul cu mine, familia mea şi echipa KGB…
Armand Goşu: Mama şi…
Vladimir Bukovski: Erau mama, sora mea şi fiul ei care avea atunci 13 ani, un copilandru. Era un zbor special, nu plecasem din Şeremetevo, ci de la o bază militară din jurul Moscovei, nu ştiu nici acum exact care este. Saharov cu prietenii mă aşteptau la Şeremetevo, dar am fost dus în secret la acea bază aviatică. Am aterizat pe aeroportul din Zürich. Intermediari erau americanii, pentru că atunci între URSS şi Chile nu erau relaţii diplomatice. După lovitura de stat a lui Pinochet, Moscova a rupt relaţiile diplomatice. Iar elveţienii neavând încredere au înconjurat aceste două avioane cu trupele, veniseră maşini blindate, infanterie cu automate. Ne-au înconjurat, ceea ce i-a supărat foarte tare pe kaghebiştii care ne însoţeau. Ei doreau foarte mult să intre în aeroport şi să cumpere ceva la neveste, pentru familiile lor. Şi nimeriseră ca într-o închisoare.
Armand Goşu: Şi cum s-a petrecut? Pe pista aeroportului, cu două avioane…
Vladimir Bukovski: Pe pistă, între două avioane, unul lângă altul, înconjurate de armata elveţiană şi trei maşini, trei automobile. Automobilul ambasadorului american, maşina ambasadorului sovietic şi a ambasadorului chilian. Mecanismul schimbului era destul de complicat. Se pare că sovieticii ceruseră ca eu şi Corvalan să nu ne intersectăm cumva (Luis Corvalan, liderul comuniştilor chilieni, 1958—1989, arestat de Pinochet în 1973 — Ar.G.). Au făcut în felul următor: ambasadorul chilian l-a luat pe Corvalan şi pe soţia lui din avion şi-i ţinea în maşina lui, ambasadorul sovietic ne luase pe noi în maşina lui. Americanul l-a luat pe Corvalan din maşina ambasadorului chilian şi l-a condus la avionul sovietic, apoi a venit la maşina ambasadorului sovietic, ne-a luat pe noi şi ne-a dus în aeroport. Uite, ăsta a fost mecanismul schimbului. Sovieticii au negat că ar fi fost vorba de vreun schimb. Până la urmă, într-un târziu, au recunoscut. De asta ei au şi vrut să evite momentul fizic al schimbului. De aia eu nu l-am văzut niciodată pe Corvalan. L-am văzut doar puţin din spate, atunci când urca în avionul sovietic.
Armand Goşu: Era un schimb inechitabil. Eraţi un oponent anticomunist, un militant pentru drepturile omului, înainte de toate, iar Luis Corvalan era secretarul general al comuniştilor chilieni, foarte probabil un agent sovietic…
Vladimir Bukovski: Mai mult decât atât, el fiind comunist agita pentru schimbarea violentă a regimului, pe când eu n-am susţinut niciodată violenţa. De fapt, asta a fost ideea lui Saharov.
Armand Goşu: Andrei Saharov a sugerat schimbul?
Vladimir Bukovski: Nu ştiu dacă era ideea lui, dar el a prezentat-o public. În acei ani, în blocul sovietic se făceau campanii mari pentru apărarea lui Corvalan. Iar în Occident era o campanie în apărarea mea. Şi atunci, Saharov a propus oficial acest schimb. şi a făcut o declaraţie specială în acest sens.
Fragment din interviul luat de Armand Goşu la Memorialul din Sighetu Marmaţiei, la 8 iulie 2002. Cea mai mare parte a interviului a fost în limba rusă, doar o mică parte, după o întrerupere provocată de Vladimir Bukovski, care a purtat în limba engleză o discuţie despre Iuliu Maniu cu Iosif Toma Popescu, s-a desfăşurat din inerţie în limba engleză
Bukovski la Sighet, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2002
