Bukovski la Sighet

EVENIMENTELE CARE NE-AU FORMAT

(Comunicare ţinută la Simpozionul de la Memorialul Sighet, 6 iulie 2002)

Cum a renăscut rezistenţa din Rusia? Fiind evenimente din trecut, multe lucruri au devenit confuze astăzi, când se face referire la perioada aceea. Când aud cuvântul “disident”, prefer să tac pentru că, în zilele noastre, chiar şi când se vorbeşte despre Bin Laden, acesta este numit disident. Mă enervează.
În realitate, termenul disident a fost inventat de media străină în anii 70, probabil în colaborare cu unele dintre autorităţile ruseşti, dar nu face decât să arate cât de străini erau occidentalii de lumea sovietică. Germanii au găsit un termen mai bun, ne numeau participanţi la mişcarea pentru drepturile omului din Rusia (“human right mouvement”). E un termen mai potrivit, pentru că scoate în evidenţă caracterul vădit non-violent al mişcării noastre. (N.ed.: Rugat de noi,  în cursul editării cărţii, să facă precizări suplimentare, Vladimir Bukovski ne-a răspuns: „Termenul  disident  a ridicat întotdeauna obiecţii din partea noastră. Mai întâi, pentru că este incorect: disident înseamnă cineva care s-a rupt de o ideologie sau de o religie, în timp ce majoritatea dintre noi nu fusesem niciodată comunişti. Nici Saharov, nici Soljeniţîn, nici eu, nu eram comunişti. Într-adevăr pentru câţiva membri ai mişcării noastre acest termen era potrivit – generalul Petr Grigorenko, Alexei Kosterin şi alţii – dar au fost foarte puţini. În al doilea rând, această definiţie nu este potrivită pentru că sună foarte neruseşte. Presa sovietică oficială a preluat acest termen şi l-a folosit în mod deliberat în campania împotriva noastră, sensul fiind că noi suntem nişte străini, nişte invenţii ale Occidentului, dacă nu chiar agenţii acestuia. Termenul pe care noi l-am folosit pentru a ne autodefini – pravozashchitniki (apărători ai legalităţii) – era prea lung, prea complicat şi dificil de tradus. Pentru un timp am tradus acest cuvânt ca dissenter (eretic, nonconformist), dar nu a fost preluat de mass-media occidentală pentru că era un cuvânt englezesc mult prea rar. Astfel, termenul disident a devenit în timp general acceptat atât de occidentali cât şi de oponenţii din Europa de Est. Acum, după colapsul Uniunii Sovietice, de când comunismul nu mai este ideologia la putere, această problemă a devenit irelevantă, este doar o parte din istorie.”)
Pentru a înţelege cum a început acest fenomen, trebuie luate în considerare evenimentele care aveau loc în acea perioadă. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă mă năşteam zece ani mai devreme sau zece ani mai târziu. Cred că am fost născut la momentul potrivit. Eram un puşti când a murit Stalin. Ni se spusese că tovarăşul Stalin este Dumnezeu. Aceasta a fost o greşeală a sovieticilor pentru că imaginea creată nu lăsa loc ideii de boală, ideii că rinichii lui Stalin nu funcţionau cum trebuie. Dumnezeu nu are rinichi şi, bineînţeles, Dumnezeu nu poate muri.
Moartea lui Stalin, deci, a fost un moment important în viaţa mea. Mi-amintesc că am văzut atunci o masă imensă de oameni (unii chiar au murit în aglomeraţie, striviţi) care asista la înmormântare. Noi, copiii, eram suficient de isteţi să nu ne amestecăm în mulţime. Stăteam cu tovarăşii mei de hoinăreală pe acoperişul Hotelului “Naţional”, o clădire foarte impunătoare pe vremea aceea, şi urmăream mulţimea.
Îmi amintesc trei sentimente foarte clare care s-au conturat atunci, dar pe care nu le conştientizam perfect, se înţelege. Primul era acela al unui moment istoric important. Şi nu era atât de evident la vremea respectivă, pentru un copil de zece ani. Al doilea sentiment era că nu mai există o autoritate supremă în lume. Dumnezeu a murit, deci fiecare este responsabil pentru ceea ce face. Şi uram să fiu responsabil. Un al treilea puternic sentiment era acela că cei de jos, care se îmbulzeau pentru trupul fără viaţă al unui zeu mort, trebuie să fi fost nebuni. Deci şi mulţimea poate greşi. Majoritatea poate greşi. Acesta a fost un sentiment care, probabil, m-a călăuzit toată viaţa, în asemenea măsură încât întotdeauna ceea ce gândesc este total opus tendinţelor mulţimii. Evenimentele au ajutat, subsecvent, la formarea acestui tip de gândire.
Aveam 14 ani când a avut loc al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, unde Hruşciov a dezvăluit crimele comise de Stalin. Am aflat, la vârsta de 14 ani, şocat fiind, că în Uniunea Sovietică 40 de milioane de oameni au murit fără motiv, nevinovaţi. Şi, mai mult decât atât, că toţi ceilalţi participaseră la crimă, într-un fel sau altul.
Aceasta a coincis cu o criză puternică a sistemului: greve, răscoale, evenimentele din  Polonia din 1956, urmate imediat de revoluţia ungară (eveniment foarte important, pentru că în Ungaria tineri ca noi au ieşit în stradă şi au luptat împotriva sistemului sovietic.  Şi noi eram de partea lor).
Acestea sunt evenimentele care ne-au format şi care au determinat oarecum gândirea noastră de mai târziu. La nivel moral era, probabil, ceea ce simţeau germanii pentru germani, ştiind că părinţii lor au omorât milioane de oameni. Dar am fost ignoraţi, şi acesta era un zid puternic ridicat în faţa noii generaţii.
Departe de răscoale şi greve, în Rusia era aşa-numita perioadă de aşteptare. Văzând prăbuşirea sistemului în Ungaria, oamenii au început să spere, să se aştepte la evenimente de aceeaşi factură şi în URSS. Spre deosebire de generaţiile anterioare, care acceptaseră sistemul, noi am refuzat să credem în el încă de la început. La vârsta de 16 ani eram la fel de anticomunist ca şi astăzi. Restul vieţii l-am petrecut adunând tot mai multe detalii, învăţând ceva istorie, dar conceptul de bază a rămas acelaşi. Şi acest concept era – e foarte ciudat pentru mine să spun acest lucru, pentru că nu sunt o persoana religioasă – un păcat. Acest tip de mentalitate era văzut ca fiind ceva diabolic. Pe de o parte erai tu, iar de cealaltă parte era restul. Şi, când realizezi acest lucru nu mai poţi păstra tăcerea, mai ales când eşti tânăr. Primul lucru pe care am încercat să-l fac a fost să găsesc oameni care gândeau ca mine. Erau poate mii care gândeau la fel, dar cum să-i găseşti? Nimeni nu îndrăznea să-şi exprime părerea deschis.
Eu şi prietenii mei discutam despre poeţii interzişi din perioada Stalin şi care au fost executaţi în Gulag. În primul rând, acest lucru nu era interzis în timpul lui Hruşciov; în al doilea rând, era un criteriu pentru a nu admite decât oameni care gândeau la fel cu noi. Am reuşit, astfel, să contactăm oameni din toata ţara, am început să organizăm întruniri, să schimbăm opinii, apoi materiale scrise. La început erau mai ales manuscrise ale poeţilor interzişi, ale tinerilor poeţi.
Eram prin 1960. Sovieticilor, desigur, nu le plăcea acest tip de manifestare, dar nici nu puteau s-o incrimineze oficial, doar erau în timpul regimului Hruşciov, în plină perioadă de destalinizare. Au recurs, până la urmă, totuşi, la bătăi, la excluderea din facultate şi, în cele din urmă, în 1961, am fost un timp scurt arestat, acuzat de activitate subversivă.
Apoi am plecat în Siberia cu o echipă de geologi, pentru jumătate de an. Tânăr fiind, a fost o experienţă grozavă. Din punctul de vedere al oficialilor sovietici dispărusem şi, atâta timp cât nu le cream probleme, puteam să rămân în Siberia o veşnicie. Ceea ce făceam era, oricum, mai mult o opoziţie morală decât o mişcare politică. Era un refuz al măsurilor care ni se impuneau, un refuz total de a face parte din acel sistem. Era mai mult o atitudine defensivă. Dar, desigur, autorităţile nu puteau tolera o asemenea atitudine ostilă în propria ţară.
Între timp s-a schimbat regimul, Brejnev a venit la conducere şi, încă în primii ani de guvernare, a încercat o uşoară restalinizare a ţării. Unii dintre scriitori au fost arestaţi atunci. Era din nou un punct de cotitură. Societatea avea de ales: putea protesta, nepermiţând reînvierea sistemului represiv, sau se putea întoarce la sclavia din timpul lui Stalin.
Mişcarea noastră adunase oameni de diferite profesii, mulţi dintre ei matematicieni (nu ştiu de ce, poate în matematică există ceva care îi face pe oameni mai oneşti), şi fizicieni. Erau oameni de diferite naţionalităţi, de vârste diferite. Scopul mişcării era de a nu accepta realitatea sovietică, de a protesta împotriva ei şi de a face acest protest public. Pentru că, dacă îi întrebaţi pe cei care au trăit în timpul lui Stalin, inclusiv pe părinţii noştri, cum de au permis să se comită atâtea crime, vă vor răspunde că nu au ştiut nimic. Nu e posibil. Nu se poate să moară 40 de milioane de oameni, fără ca acest lucru să se observe. Deci au aprobat într-un fel, chiar şi prin faptul că nu au vrut să ştie.
Misiunea noastră era să facem aceste lucruri publice (de aceea am ajuns şi foarte populari), să luptăm împotriva fricii, pentru că frica era ca un fel de gheaţă care cuprindea întreaga societate, gheaţă pe care indivizii nu îndrăzneau să o spargă. Noi trebuia să fim un exemplu.
În 1965 am organizat prima demonstraţie politică în centrul Moscovei. Deşi nu am revendicat această mişcare, toată lumea ştia de cine a fost organizată. A fost prima manifestaţie de acest gen după anul 1927. Şi s-au adunat mii de oameni să asiste, să privească. Birocraţi, poliţie, tot felul de oameni, se întrebau ce se va întâmpla: vom fi ucişi imediat sau mai târziu?
A fost mai mult un act exhibiţionist din partea noastră. Voiam să arătăm că regimul este totuşi diferit, că nu vor omorî pe nimeni. Au făcut câteva arestări, pe ici, pe colo pedepse cu închisoarea pentru jumătate de an, pentru a-i face pe oameni să tacă. Reuşisem ce ne propusesem: să demonstrăm că este posibil! Acesta a fost începutul. Mişcarea a devenit din ce în ce mai puternică: organizam tabere în care se adunau oameni din diferite părţi ale ţării, întreţineam importante legături, ajutând diverse mişcări naţionale în diferite republici, cum ar fi Ucraina, Lituania, apărând naţiunile pedepsite. (În timpul guvernării lui Stalin a existat un număr de naţiuni pedepsite, printre care cecenii.) Astfel am devenit o mişcare importantă.
A devenit previzibil faptul că sistemul se va prăbuşi. Andrei Amalrik a chiar riscat o profeţie: anul 1984. A fost remarcabil de exact: a prevăzut începutul declinului. Sigur, nu s-a referit la anul 1991, dar nimeni nu poate fi atât de exact în predicţii istorice.
Când am părăsit Uniunea Sovietică, nimeni nu mai credea în comunism. Au fost ipocriţi pentru o perioadă, dar atunci nici măcar KGB-ul nu mai credea în comunism. Chiar şi fanaticii comunişti pe care i-am întâlnit erau împotriva comunismului practicat în Rusia, din motivul că nu era destul de pur…
Era o glumă prin anii ’60 (circulau multe glume politice la vremea respectivă) care spunea că există trei calităţi umane care nu pot coexista: inteligenţa, onestitatea şi apartenenţa la un partid comunist. Nu se pot asocia decât câte două. Este ceea ce s-a întâmplat în momentul crizei sistemului: majoritatea, cei mai puţin inteligenţi, dar membri ascultători ai partidului comunist, şi-au văzut mai departe de familiile lor, iar minoritatea, inteligenţi şi foşti membri ai partidului, au devenit oameni de afaceri, “democraţi”, adaptându-se foarte repede la noua situaţie.
Partidul comunist a ajuns la colaps pentru că acesta era inevitabil, nu pentru că l-am fi învins noi. Nu noi l-am terminat. Ceea ce s-a întâmplat apoi a fost foarte trist, căci Vestul ne-a trădat în ultimul moment. El a decis să apere comunismul reformat, şi nu pe noi, cei care luptam pentru democraţie. Occidentalii s-au felicitat că Gorbaciov a introdus perestroika, iar imaginaţia lor nu putea merge mai departe de acest prag. O miopie care ne-a costat. Imaginaţi-vă că, în 1945, aliaţii victorioşi, în loc să ceară capitularea necondiţionată a Germaniei, ar fi acceptat un fel de perestroika. Ce s-ar fi întâmplat? Cu siguranţă nu ar fi existat nici un fel de democraţie în Europa pentru următorii treizeci de ani. În câţiva ani, probabil, naziştii ar fi revenit la putere sub un alt nume. Asta s-a întâmplat de fapt în Rusia. Şi nu numai în Rusia, sau Bielorusia, sau Ucraina, sau Moldova, dar şi în Ungaria, în Polonia, în România, şi chiar în Germania: comuniştii au avut reveniri spectaculoase. Şi nimeni în Vest nu s-a simţit ameninţat, sau alarmat, sau deranjat de acest lucru. Căci Vestul, în realitate (şi credeţi-mă, am trăit în Vest 25 de ani), nu a luptat deloc în războiul rece. Numai o scurtă perioadă, după al doilea război mondial, şi apoi în timpul preşedintelui Reagan, a existat o luptă din partea Vestului. În rest, au adoptat o politică a “păcii”.
Tragedia este, deci, că nu am reuşit să terminăm cu comunismul, ne lovim încă de aceiaşi oameni, atât în Rusia cât şi în Polonia sau la Berlin.
De ce nu am reuşit? În primul rând, pentru că nu ni s-a permis. Lumea nu era pregătită să termine. Îmi amintesc că, în 1991, când mi s-a îngăduit pentru prima dată să revin la Moscova, am vorbit cu toţi cei care făceau parte din anturajul lui Elţîn, încercând să-i conving că, dacă nu pornim la Moscova un proces de tipul celui de la Nürnberg, dacă nu deschidem toate arhivele, dacă nu dezvăluim toate crimele comunismului şi nu le condamnăm imediat, nu se va mai sfârşi niciodată. Aproape i-am convins pe toţi, cu excepţia lui Elţîn. Pe de altă parte, Elţîn se afla sub o enormă presiune din partea Vestului. Era o presiune făţişă: Departamentul de Stat al Statelor Unite, Foreign Office-ul britanic, Ministerul de Externe al Franţei, toţi erau împotriva acestui proces. Abia mult mai târziu am aflat de ce.
În 1992, comuniştii din Rusia au revenit şi l-au acuzat pe Elţîn că vrea să-i obstrucţioneze politic, făcând o plângere împotriva lui la Curtea Constituţională a Rusiei. Abia atunci, cei din guvernul Elţîn s-au speriat, iar adjunctul lui Elţîn m-a sunat la Cambridge pentru a-i ajuta în acest proces. Am fost de acord să revin, cu condiţia să fie deschise arhivele. Am venit la Moscova, am devenit oficial expert la Curtea Constituţională a Rusiei, iar arhivele au fost deschise. Atunci am descoperit în arhive că majoritatea forţelor politice din Vest colaboraseră cu Moscova. Unele din ele în secret, prin intermediul KGB, altele mult mai direct. Nu le plăcea, deci, ca aceste “pete” să fie făcute publice.
Din cauza atitudinii egoiste a Vestului, încă ne confruntăm cu un fel de monstru care nu e chiar comunist, şi care, totuşi, păstrează multe din principalele caracteristici ale fostului monstru comunist, iar lumea se va confrunta cu el încă 30 de ani.
Pentru că nu a fost ucis la Moscova în 1991 dintr-o lovitură, ne vom confrunta cu el ani îndelungaţi în majoritatea ţărilor. Nu vom mai şti cine e comunist şi cine nu e, ne vom confrunta cu răspândirea comunismului prin intermediul crimei organizate (care este în realitate KGB-ul). Ce e mafia rusească decât KGB şi GRU (spionajul militar)? Şi toată această situaţie confuză s-a creat doar pentru că Vestul nu a avut curajul să recunoască faptul că a fost complicele sistemului sovietic.
Cred, totuşi, că nu-i putem învinui pe alţii de ceea ce ni s-a întâmplat. Era vorba de ţara noastră şi puteam să ne opunem. Ne e ruşine că nu am făcut-o. Da, 75 de ani de comunism au distrus naţiunile. Trei generaţii s-au născut şi au crescut sub acest sistem monstruos.
În definitiv, era o decizie personală, a fiecăruia: să lupte împotriva sistemului sau să se supună. Şi trebuie să spun, cu regret, că majoritatea oamenilor din majoritatea ţărilor au ales să se supună.

Bukovski la Sighet, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2002

 

Vladimir Bukovski este, alături de Soljeniţîn şi Saharov, unul din cei trei mari contestatari anticomunişti din Uniunea Sovietică a anilor ’60-’70,. A făcut treisprezece ani de detenţie în gulagul lui Hruşciov şi Brejnev. A fost expulzat în 1976 în Occident, mai precis schimbat cu un lider comunist chilian, pe pământul Elveţiei.
După stabilirea în Anglia, începând cu vârsta de treizeci şi patru de ani a făcut studii de neurofiziologie şi a devenit – prin studii, articole, conferinţe şi cărţi de analiză a comunismului – unul din cei mai temuţi analişti ai perioadei războiului rece.
A fost, în iulie 2002, invitat la Şcoala de Vară de la Memorialul Sighet. Acolo a ţinut prelegeri strălucite despre agonia şi resuscitarea comunismului în ţările europene. Conferinţele, discuţiile şi interviurile de la Sighet au fost publicate de Fundaţia Academia Civică în volumul „
Bukovski la Sighet” şi au avut un succes fulminant de public şi presă. În acelaşi an, 2002 Fundaţia Academia Civică a publicat şi ediţia în limba română a romaului autobiografic al lui Vladimir Bukovski, Şi se întoarce vântul.