Home » English » Memorial » News and Events » Expoziţia comemorativă: Canalul Dunare Marea Neagră. Un cimitir programat

Expoziţia comemorativă: Canalul Dunare Marea Neagră. Un cimitir programat

posted in: News and Events

Fundaţia Academia Civică şi Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei a vernisat joi, 4 martie 2010, orele 13, expoziţia comemorativă CANALUL DUNĂRE-MAREA NEAGRĂ. UN CIMITIR PROGRAMAT, realizată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului. Curatorul expoziţiei este Romulus Rusan.

Expoziţia a fost realizată cu sprijinul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, Serviciului Judeţean Constanţa al Arhivelor Naţionale şi al Fundaţiei Konrad Adenauer. Gazda evenimentului a fost Centrul pentru activităţi recreative şi inovare ocupaţională a Primăriei sector 2 Bucureşti.

 

În prezenţa unui public numeros, cu prilejul vernisajului a avut loc şi un simpozion la care au participat istorici, foşti deţinuţi politici, victime ale Canalului şi membri ai familiilor acestora. Au vorbit Mihaela Popescu, directoarea Centrului pentru activităţi recreative, Romulus Rusan, directorul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, foştii deţinuţi politici Ion Varlam, acad. Şerban Papacostea, Mirel Stănescu, Alexandru Mihalcea, istoricii Marian Cojoc şi Virgil Coman, scriitoarea Doina Jela şi ziaristul Valentin Hossu-Longin (fiul ing. Emil Hossu, condamnat în procesele Canalului). A fost citit şi mesajul doamnei Flavia Bălescu, sora lui Corneliu Coposu. 

Printre invitaţii prezenţi la eveniment s-au numărat Rodica Coposu, Mariana Rădulescu, fiica lui Nichita Dumitru (unul dintre cei trei condamnaţi la moarte şi executaţi în procesele Canalului), Ruxandra Garofeanu (fiica ing. Gheorghe Garofeanu, condamant în procesele Canalului), Octav Bjoza, preşedintele AFDPR, Holger Dix, directorul Fundaţiei Konrad Adenauer, filosoful Mihai Şora, ing. Nicolau Noica şi arh. Aurelian Trişcu, membri ai Consiliului Director al Fundaţiei Academia Civică.

Expoziţia poate fi vizitată în perioada 4-18 martie 2010 în sala de expoziţii a „Centrului pentru activităţi recreative şi inovare ocupaţională” din Bucureşti, str. Jean-Louis Calderon nr. 39.

 

 Cuvântul de deschidere a expoziţiei, ţinut de Romulus Rusan, curatorul ei

Sunteţi prea mulţi ca să vă pot mulţumi fiecăruia în parte. Vă mulţumesc tuturor pentru prezenţă.
Mulţumesc:
– autorilor care au scris despre lumea închisorilor,
– teleaştilor care au dat chip unui trecut îngropat,
– foştilor deţinuţi politici care şi-au dăruit restul de libertate răzbunării prin memorie a camarazilor morţi în spatele gratiilor sau al sârmelor ghimpate,
– familiilor care le-au stat acestora alături,înainte şi după eliberare,
– universitarilor (nu mulţi) care au înţeles că istoria tragică a închisorilor face parte din istoria ţării noastre,
– şi, nu în ultimul rând, ziariştilor care au pus suferinţa înăbuşită a puşcăriaşilor „contrarevoluţionari” deasupra problematicii de scandal.
Mulţumesc colegelor şi colegilor de la Centrul nostru de studii asupra comunismului, împreună cu care am adunat de-a lungul anilor acest tezaur de memorie care este banca de date a Memorialului Sighet.
Mare parte din exponatele acestei expoziţii provin din acest tezaur. Dar mulţumesc în acelaşi timp AFDPR şi Arhivelor Naţionale din Constanţa, care au adăugat materiale importante pentru reuşita acestei expoziţii.
Istoria recentă este cel mai sensibil şi dureros capitol al istoriei, pentru că demersurile ei taie în carne vie.
Multe din rănile trecutului sunt încă deschise, pentru că generaţia luptei de clasă a rămas despărţită de o mare suspiciune: torţionarii n-au mărturisit nimic şi – sub pavăza justiţiei şi a altor instituţii ale Statului – şi-au păstrat neatinse impunitatea şi drepturile exorbitante,în timp ce victimele, câte mai supravieţuiesc, sunt abia tolerate într-o ţară pentru libertatea căreia au luptat.
Un proces de tip Nürnberg n-a fost făcut,lustraţia n-a fost legiferată, pentru că, spre deosebire de Pacea de după Războiul Cald, sfârşitul Războiului Rece nu a fost decât un fel de armistiţiu.
Pentru că anii ‘48-50 au fost anii asasinării programate a democraţiei româneşti,am început acest şir de expoziţii recuperatoare comemorative: anul trecut „Ţăranii şi comunismul – recviem pentru ţăranul român”, expoziţia găzduită de Muzeul Naţional al Satului şi apoi itinerată la muzeele din Sighet, Oradea, Arad, Timişoara, Turnu Severin şi Iaşi.
Anul acesta, cu sprijinul Fundaţiei Konrad Adenauer – „Canalul Dunăre-Marea Neagră – un cimitir programat”; de fapt tot o expoziţie comemorativă, la Canal petrecându-se tot un genocid: distrugerea celor care spuneau NU regimului Dej-Pauker-Teohari-Chişinevschi. Societăţii româneşti neînregimentate – cuprinsă sub termenul infamant de „burghezie” – i s-a pregătit un loc de exterminare a elitelor sale, fie ele culturale sau politice, fie preoţeşti, militare, ţărăneşti sau muncitoreşti. Legislativ – dacă putem folosi termenul – această condamnare la moarte a fost pusă în practică prin decretul 6 din 14 ianuarie 1950, prin care se ordona trimiterea în unităţile de muncă a „tuturor celor ce primejduiesc, sau încearcă să primejduiască, orânduirea socialistă, dacă faptele lor nu constituie infracţiuni”. Cu alte cuvinte, fără mandat de arestare şi fără proces, erau încarceraţi toţi cei cărora nu li se putea imputa decât faptul că sunt, în mod teoretic, adversarii regimului.
Nu trebuie să vă spun ce a însemnat concret Canalul, aproape fiecare dintre Dumneavoastră a avut un membru de familie acolo, printre zecile de mii de martiri de pe acel şantier sclavagist, care şi-a ucis robii şi, în cele din urmă, chiar propriii conducători.
Dar, fiindcă cei şaizeci de ani înseamnă în termeni clasici durata a două generaţii, am socotit că e utilă această expoziţie, la intervalul-limită când încă mai există pe acest pământ câţiva supravieţuitori, iar tinerii din cea de a treia generaţie, care începe, cresc fără să ştie, măcar în ultimul moment, ceea ce n-au aflat, ori au uitat, chiar părinţii lor.
Sper că, după acest vernisaj, onorat de prezenţa Dumneavoastră, cei ce aţi trăit direct sau indirect calvarul, se vor perinda pe aici cât mai mulţi tineri.
I-aş ruga să citească, după încheierea vizitei, cele câteva cărţi poştale din vitrine.
Fiecare – ajungând doar prin miracol la destinatar – cuprindea câteva rânduri de credinţă şi de speranţă… de speranţă că solidaritatea celor lăsaţi acasă le va putea permite supravieţuirea, ieşirea din foame, frig, extenuare şi deznădejde.
Unul de vârsta celor tineri de azi cerea un pachet cu nişte haine „de mărimea lui Ioniţă”. Căci mizeria de la Canal îl făcuse pe expeditor – în loc să crească potrivit vârstei – să se micşoreze până la dimensiunile fratelui mai mic, rămas acasă.
Sunt detalii mărunte, care reflectă ca nişte picături de apă oceanul de suferinţă pe care l-a reprezentat Canalul. Detalii care nu trebuie uitate, şi din care poate fi reconstituit adevărul real, chiar dacă pedagogii de şcoală nouă îl sufocă sub straturi groase de vorbe mari, lipsite de contact cu realitatea…

 

Cuvântul profesorului academician Şerban Papacostea
Şerban Papacostea: Azi mi se pare că e 4 martie 2010, nu? La 4 martie 1950 ieşeam liniştit de la Institutul Francez cu o carte împrumutată. Nu aveam răbdare să ajung acasă. Citeam pe drum – au trecut 60 de ani de atunci – când am ajuns într-o dubă, ridicat de ambele braţe şi am fost…
Voce din sală: Dacă v-a plăcut cartea!
Şerban Papacostea: Da, o carte pe care n-am recuperat-o. Mi-au dat îndărăt ceasul, câţiva lei pe care-i aveam, dar cartea nu. Şi m-am scuzat de curând, când Ambasada Franţei a organizat o reuniune în legătură cu Institutul Francez Le-am explicat… de ce am rămas dator cu această carte.
Dar revin la problemă. În primul rând, am luat cuvântul pentru a aduce un omagiu celor care au căzut acolo. Şi nu numai celor care au căzut acolo, dar şi celor care au reuşit să iasă de acolo, dar pentru a-şi prelungi rezistenţa. Şi nu invoc decât un nume, cel al unui coleg de liceu, Tudor Romano, cu un an mai în vârstă decât mine, care a ajuns la Capu Midia în aceeaşi situaţie ca şi mine, deci tot de la Institutul Francez ridicat, un om de o valoare intelectuală şi de o distincţie excepţionale. După decesul lui – în libertate a şi emigrat după asta – vărul său, când a venit în ţară, mi-a spus: „Tudor nu a renunţat, a supravieţuit psihic acestei perioade”.
Am să evoc un singur episod – m-a rugat cineva din sală, care m-a auzit evocându-l de mult într-o conferinţă – petrecut la Canal şi care este mai instructiv în felul lui. În afară de muncile din timpul zilei, aceşti 4 m3, în afară de normă, cu rândul, aveam obligaţia să lucrăm şi nopţile la diverse munci, mai ales la ajutorarea bucătăriei, a popotei: curăţam cartofi şi alte lucruri. Într-o noapte minunată, de altminteri – cu lună, se auzeau valurile mării – eram un grup de şase-şapte în cerc, care curăţam cartofi, când cineva m-a numit pe numele meu: Papacostea. În faţa mea un domn în vârstă care pune întrebarea: „Domnule Papacostea, sunteţi rudă cu domnul Petre Papacostea?” „Da, sunt chiar fiul său.” „Domnule, dumneata eşti tânăr, ai şanse să scapi de aici. Eu nu mai scap, dar, când ajungi acasă, spune-i tatălui dumitale că l-ai cunoscut, ai stat la Canal, la Capu Midia, cu Cristescu, Cristescu-Plăpumaru. Spune-i tatălui dumitale să-şi aducă aminte că ne-am cunoscut la domnul mareşal Averescu”.
Am crezut că-i un meşteşugar, un plăpumar care o fi lucrat pentru mareşalul Averescu şi pentru noi. Tatăl meu a fost secretarul politic al mareşalului Averescu până la sfârşit, până în ultima zi, când a închis ochii mareşalul. Eu – nedumerit; dar, după câteva clipe de tăcere, a început să depene amintiri: „Eu am strâns primul, cel dintâi, mâna lui Vladimir Ilici, când am semnat adeziunea noastră la Comintern, la Internaţionala Comunistă. Eu am fost printre fondatorii Partidului Comunist din România”. Şi un merit special: „Eu l-am învăţat carte pe Ghiţă”. (Ghiţă bănuiţi cine este. Este Gheorghiu-Dej.) Nu ştiu ce lecţii de marxism… Fiind tot acolo, la Capu Midia, vine un medic – nu auzisem de el –, doctorul Osipov, un stomatolog cunoscut în Bucureşti la data aceea (eu fusesem arestat la 4 martie, asta se petrecea la sfârşitul lui mai…) Vine, tot aşa, mi-a auzit numele: „Sunteţi rudă cu profesorul Victor Papacostea?” „Da, sunt nepotul lui.” „Să ştiţi că la începutul lunii mai l-au ridicat odată cu toţi foştii demnitari. Nu se ştie unde i-a dus.” A trecut mult timp până să se afle că au fost la Sighet. Acolo secretul a fost păzit cu stricteţe. Deci, fiind acolo, am aflat despre al doilea membru al familiei. Eu eram cel mai tânăr, dar am fost un fel de protocronist (râde), eu am deschis în familia noastră seria. Au mai fost pe urmă tatăl meu, o verişoară care este aici în sală, Micaela Ghiţescu şi un unchi, Apostol Papacostea. Am ţinut să vă amintesc acestea, pornind de la acest caz, al unuia dintre fondatorii comunismului din România, ai Partidului Comunist, Cristescu-Plăpumaru, care a ajuns la Canal, trimis tocmai de Partidul pe care l-a creat… să-şi execute pedeapsa, să-şi ispăşească vina de a se fi opus formulei „România, stat imperialist”, un stat pe care Cominternul voia să-l desfacă în „elementele componente”, adică în Basarabia, Dobrogea ş.a.m.d.
Încă o dată, bine că aţi organizat această reuniune, ca să ne aducem aminte de cei care nu mai sunt.

 

Scrisoarea Domnei Flavia Bălescu

Stimată Doamnă Ana Blandiana,
Stimate Domnule Romulus Rusan,

 Cu mult regret trebuie să renunţ la invitaţia Dvs., dar starea sănătăţii nu-mi îngăduie deocamdată să părăsesc casa.
 La expoziţia comemorativă şi simpozionul organizate în ziua de 4 martie se vor evoca probabil evenimente petrecute acum mai mult de o jumătate de secol, legate de înfiinţarea Canalului Dunăre-Marea Neagră, „Un cimitir programat”.
 Întrucât în acele momente mă găseam şi eu la Constanţa, în căutarea unui „loc de muncă”, împreună cu mulţi funcţionari „cu biografii suspecte” care nu-şi găsiseră alte mijloace de existenţă. Ştiam toţi că odată cu înfiinţarea cu „surle şi tobe” a măreţului şantier naţional se înfiinţaseră multe colonii de muncă unde erau aduşi să lucreze deţinuţi politici.
 Un astfel de şantier a fost deschis în apropiere de Constanţa, Colonia de la „Capul Midia”. O colonie straşnic păzită cu multe rânduri de sârmă ghimpată şi cu foişoare dese de la înălţimea cărora păzeau zi şi noapte soldaţi înarmaţi şi faruri puternice. Accesul era interzis. Drumul ce continua după satul Năvodari, blocat de o barieră dublă, şi numai cei cu autorizaţie specială puteau să intre.
 În cadrul acestui şantier al groazei am trăit o întâmplare neobişnuită – şi pentru epoca despre care vorbim aproape un miracol, cu îngăduinţa Dvs. aş dori să vă povestesc întâmplarea.
 La puţină vreme de la înfiinţarea „şantierului naţional”, la familia noastră s-a prezentat un tehnician care lucra la şantierul „cap Midia”, unde fuseseră aduşi cu câteva zile înainte fratele nostru (Corneliu Coposu n.r.) şi bunul lui prieten Şerban Ghica (Bani). Le povestea alor mei că au nevoie de bani şi a cerut o sumă substanţială. Sigur că familia a făcut rost de bani, iar mama a avut fericita inspiraţie să-l roage să-i comunice lui Cornel adresa mea de la Constanţa. Tehnicianul a transmis adresa, nu şi banii (pe care i-a păstrat pentru serviciul făcut) şi peste câteva zile am fost contactată de un domn în vârstă, foarte serios şi cu înfăţişare care inspira încredere. Mi-a spus că este gestionar la o magazie de scule la punctul Capu Midia, că se întâlneşte zilnic cu Cornel şi cu Bani şi că este dipus, dacă eu pot să-i procur ceva de mâncare, să renunţe la merindea lui zilnică şi să-i ducă lui Cornel câte un mic pacheţel care să reprezinte merindea lui, căci este sever percheziţionat la intrare în şantier. Am acceptat cu multă încântare această generoasă propunere şi, cam de 2-3 ori pe săptămână, mă întâlneam cu cumnata acestui domn minunat, care se numea Anghel Curte. Bucuria mea a durat câteva luni, iar într-o seară a venit la întâlnire însuşi Dl. Anghel, care mi-a spus că băieţii au fost duşi în noaptea aceea nu se ştie unde, deci urma să luăm legătura numai întâmplător, pentru a nu atrage atenţia.
 După o perioadă de timp, neavând nicio veste, m-am dus spre strada locuinţei Dlui. Anghel, m-a întâmpinat cumnata D-sale., care mi-a spus că Dl. Anghel a fost arestat, prins în flagrant delict când înmâna unui deţinut un plic cu bani. Am fost rugată să nu mai vin pe la dânşii, ca nu cumva să se facă vreo legătură între numele lui Cornel şi al meu, el fiind ţinut tot timpul „între sârme”, ca foarte periculos.
 În anul 1953 lucrările Canalului Dunăre-Marea Neagră s-au încheiat lamentabil, cu un răsunător proces în care mai mulţi conducători ai lucrărilor au fost condamnaţi la moarte.
 Înainte de a pleca din Constanţa m-am întâlnit întâmplător cu cumnata domnului Anghel care mi-a spus că acesta nu s-a mai întors niciodată acasă. Am plecat din Constanţa cu inima grea de tristeţe.
 La ieşirea din închisoare, de multe ori Cornel şi Bani evocau minunatul gest la Dlui. Anghel, care le-a uşurat suferinţele şi care îi încuraja mereu, mai mult din priviri, căci era strict supravegheat.
 Au fost foarte trişti când au aflat că Dl. Anghel, binefăcătorul lor, a murit în închisoare. Am considerat ca o datorie de suflet să evoc figura acestui om minunat, ca un pios omagiu pentru generozitatea şi solidaritatea D-sale., în faţa suferinţelor semenilor săi, generozitate pe care  a plătit-o cu propria lui vieaţă.