Sub acest titlu, inaugurăm o nouă secţiune a site-ului nostru dedicată victimelor comunismului. Vom întâlni povestea vieţii unor oameni care au pătimit pentru credinţa şi caracterul lor. Amnezia din societatea noastră îi condamnă a doua oară aneantizând atât amintirea lor cât şi modelul uman pe care l-au reprezentat.
„Ne-am obişnuit (poate pentru că atâţia ani victimele comunismului au fost uitate, contestate sau chiar hulite) să folosim sobrietatea ştiinţifică şi să evităm abordarea sentimentală a cercetărilor. Acolo unde am găsit documente le-am folosit, acolo unde nu am avut, am preferat să semnalăm lacuna; unde am putut număra victimele am făcut-o; unde nu, am preferat aproximarea ordinului de mărime. Dar, chiar folosind precauţia cea mai drastică pentru a evita riscul exagerării, ne facem vinovaţi faţă de fiecare ins năpăstuit din „marea de amar” (cum ar spune Eminescu), pentru că l-am transformat oricum într-o cifră sau într-o fracţiune de cifră, iar cifrele sunt prin definiţie reci şi distante.
În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie (…)
(…) Luând fiecare caz în parte, te cutremuri mai mult decât în faţa statisticii efectuate pe mii sau milioane de cazuri. Fixând un singur chip înţelegi mai mult decât dintr-un convoi de sclavi. Istoricul care a murit la Sighet pentru că a refuzat să-şi abjure scrierile; bătrânul colonel care a străbătut toate fronturile şi a murit de septicemie după ce lipitorile i-au supt venele în orezăria unde fusese dus la muncă forţată; cei trei copii bănăţeni – doi gemeni de un an şi fratele lor mai mare – morţi de frig în decurs de o săptămână în bordeiul deportării lor în Bărăgan; studentul care s-a sinucis la Piteşti ca să scape de torturile „reeducării”; ţăranul cu un iugăr de pământ, mort în închisoarea unde a ajuns pentru că pusese la poştă o scrisoare „cu conţinut denigrator”; fiii şi fiicele respinşi de la şcoală ca „duşmani ai poporului”; mamele obligate să divorţeze de taţii închişi pentru a salva „dosarul de cadre al copiilor”; savantul care şi-a sacrificat viaţa pentru a salva de pneumonie un tânăr; marii ctitori ai României coborâţi de pe culmile Unirii din 1918 în temniţele mucegăite de la Galaţi, Sighet, Aiud şi Râmnicu Sărat…
Toate aceste frânturi de imagini sunt acuzaţii la adresa regimului criminal care ne-a scos pentru o jumătate de veac din Europa şi a încercat să ne facă să uităm cine am fost…
…Nu toate victimele au fost martiri, dar toate ne roagă, din cerul lor, să nu le uităm.”
Romulus Rusan (2006)
Cuprins Din marea de amar (lista cu toate biografiile publicate în această secțiune)
La un moment dat ne-am oprit. Mi-am dat seama că eram pe undeva prin centru. Am coborât. În timp ce … Read More
D.P.: Întovărășirea s-a făcut de bunăvoie? D.I.: S-o făcut tot cam cu silnicii din cauză că or mutat pământurile. Or … Read More
Daniel Popa: Ce vi s-a întâmplat atunci, în 1949? Zamfira Lauric: L-o împuşcat pi tata.(…) D.P: Dar a participat la … Read More
În Frătăuţii Noi, ţăranii s-au revoltat la 7 august 1949, iar motivul a fost acelaşi cu cel al izbucnirii revoltei … Read More
Rozalia Vancea n. Popa: În noaptea de 2 spre 3 august, în ‘49, or bătut în poartă niște militari și … Read More
Veronica Ungurean: Of, tare mi-aduc aminte! Mari greutăţi am petrecut! Eu aveam 13 ani şî fratele meu ave’ 18 ani. … Read More
Vasile Popescu: Să povestesc că am stat închis să nu se ducă oamenii până la arii, că nu vrem colhoz … Read More
Alexandru Druțău: Când o fost păstă două-tri zâle, în 3 august, o vinit și i-or dus. Pă cumnatu’ l-o împușcat, … Read More
Ioan Hălăngău: De participat, n-am participat, că nu eram în comună, dar când am venit de la o apă ce … Read More
