Născută la 14 februarie 1957, la Mirceşti, jud. Iaşi, a venit în Braşov în 1973. S-a căsătorit în 1980, iar în 1981 i s-a născut singurul copil, un băiat. La 15 noiembrie 1987 lucra ca dispecer la Uzina Steagul Roşu.
Andreea Cârstea: Povestiţi-mi care era situaţia dumneavoastră în anii ’80. Cum aţi perceput comunismul?
Cecilia Jugănaru: Of, of, of, of, îmi e foarte greu, foarte greu. Viaţa noastră era o muncă continuă, eram subjugaţi. Nu ştiu dacă am apucat să prindem vremuri bune (plânge). În 20 mai 1974 m-am angajat la Întreprinderea de Autocamioane Steagul Roşu. Aveam 17 ani, eram o copilă. Pe atunci se angaja de oriunde. Era nevoie de multă forţă de muncă. Până în anii, să zic, 1977-1978, hai să zicem chiar ’80, situaţia era mai bună în ţară. Viaţa era cât de cât mai uşoară. După anii ’80 a început chinul: foamete, lipsa apei, a curentului, frigul… (plânge) Vai, ce greu mi-e să vorbesc, mi-e foarte greu! În anul 1980 m-am căsătorit. În 1981 am născut băiatul. Ne-am chinuit. Am stat cu el acasă trei luni de zile, după care am început munca. Copilul l-am crescut doar eu şi soţul. Făceam schimburi inverse. Eu lucram mai mult în „doi” şi „trei”, pentru că soţul lucra mai mult în schimbul unu.
– Soţul lucra tot la Steagul Roşu?
– Da, tot la Steagul Roşu. În aceeaşi secţie cu mine lucra soţul. Creşterea copilului a fost foarte dificilă. Nu găseam lapte, nu găseam nimic, nimic, nimic. Banii erau puţini. Ne dădeau cât să ne ducem zilele de azi pe mâine. Zilele de lucru erau neîntrerupte, nu se mai ştia când e sărbătoare, când e Crăciun, când e Paşti, nu se mai ştia nimic. Lucram ca roboţii, dar pentru ce, nu ştiu, că bani n-aveam, nimic n-aveam. (Oftează) Deci, perioada comunismului a fost o perioadă critică pentru noi, foarte critică. De aceea în ’87 ne-am revoltat. Am avut curajul să ieşim. (…)
(…) Miercuri dimineaţa m-am dus la serviciu. Asta era în 18 noiembrie. Am lucrat, am venit acasă. Pe la ora 6 m-am trezit cu doi miliţieni în civil la uşă şi bineînţeles că am deschis. Ştiam că or să vină. Soţul era plecat la pâine, la Alimentara, aici aproape. Şi i-am rugat, zic, să rămână puţin până vine soţul meu. „Sunteţi invitată la Miliţie pentru o declaraţie”. Numai că acea „declaraţie” mi-a fost mult prea lungă. M-au dus la Miliţie, unde m-au băgat într-o încăpere. Acolo era un miliţian, Dumnezeu ştie ce era!, unu’ brunet, chel. Parcă-l văd: n-am apucat să intru bine că m-a şi pocnit în partea dreaptă. Drept urmare mi-a spart timpanul, ceea ce… în ziua de azi am aparat auditiv (plânge). „Ce-ai făcut, curvo?” „N-am făcut nimic”. „A, n-ai făcut nimic? N-ai curajul să spui. Ai participat?” „Nu”. Şi în momentul acela mi-a scos un teanc de poze. Dar într-una singură păream să fiu eu, şi, încă, cu spatele. Atât mi se vedea: doar părul. „Nu eşti tu?” „Nu cred. Nu sunt eu”. „Cum nu eşti tu? Nu te recunoşti?” (răstit) Şi a început să mă jignească şi să-mi vorbească foarte urât: „Ai venit din fundul Moldovei să faci tu ordine în Braşov?” Bineînţeles că n-am mai putut să vorbesc. Am ameţit de la acea palmă puternică (…)
La ora 12 noaptea, după ce s-a terminat meciul, am fost dusă din arest într-o altă cameră, unde era, dacă mi-aduc eu bine aminte, locotenentul Marin, un tip foarte dur. Şi el mi-a vorbi foarte urât şi a început să mă interogheze. „Scrie ce-ai făcut, ce-ai spart, ce-ai stricat! De ce te-ai dus? Ce, n-aveai ce mânca? Crăpai de foame? Mureai, ce-aveai?” Eu am tot încercat să neg: că n-am participat, că n-am fost…
(…) tot aşa ne-a băgat într-o sală mare pe toţi: „Aveţi grijă, aţi ieşit de aici, ştergeţi totul cu guma. Nu spuneţi nimănui ce-aţi păţit, ce-aţi văzut şi prin ce-aţi trecut. Dacă auzim ceva din gura voastră, vă luăm înapoi iar”. În fine, am venit acasă. Toată chestia asta cu arestarea a fost două săptămâni. Dar am uitat să vă spun felul în care am fost trataţi. Când am fost arestată aveam 62 de kilograme. Când am venit înapoi, am venit cu 42. De ce? Mâncare ce ne dădea acolo era fasole. Fasole ca fasole, dar avea gândacii cât unghia de la degetul mare. Probabil că erau puşi intenţionat. Pâinea: era arsă coaja şi înăuntru cocă crudă, deci nu puteam. Doar ceaiul dacă-l beam dimineaţa, şi mai rodeam câte o bucată de coajă din aia, din care mi-am rupt şi doi dinţi. Am rămas şi fără dinţi. (Oftează) Foarte greu, foarte greu a fost! Am venit acasă. N-aveam cheie, n-aveam nimic. Soţul era plecat la serviciu, că am venit dimineaţa; pe la 10-11 am ajuns acasă. Copilul, toată perioada asta, a fost îngrijit de sora mea, că făcea cu schimbul sora cu bărbatu-meu ca să poată să meargă la serviciu (plânge). În fine, eram acasă. În aceeaşi seară m-am dus la schimbul trei. Ameţită, vai de capul meu cum eram. Toată lumea fugea de mine, parcă eram ciumată. Nimeni nu mă mai recunoştea. Toată lumea fugea, fugea de mine. Ce să fac? Mă simţeam foarte rău. N-am avut curaj nici să mă duc la medic să-mi iau un concediu medical. N-am avut. Asta a fost o perioadă scurtă de timp. Că după aceea au hotărât şi ne-au dat afară. Am o hârtie pe aici… Parcă în 17 decembrie am fost chemată la Personal, mi-au desfăcut contractul de muncă, dar cu obligaţia ca, în termen de nu ştiu cât, să mă prezint la un alt loc de muncă în Braşov, la Întreprinderea Mecanică, locală pe atunci.
Interviul nr. 2149 din AIOCIMS, realizat de Andreea Cârstea la data de 25 august 2005, la Braşov, inclus şi în volumul „O zi de toamnă cândva… 15 noiembrie 1987, Braşov”, Fundaţia Academia Civică, 2012
