AM AVUT UN SINDICAT LIBER ÎN 1979
Dr. Ionel Cană: Stimaţi invitaţi, pentru a da prilejul cât mai multora dintre dvs. să ia cuvântul la această adunare, mi-am sistematizat câteva idei, spre a vi le prezenta în legătură cu această frumoasă aniversare a unui sfert de veac de la debutul mişcărilor (de grup sau individuale) pentru apărarea drepturilor omului în ţara noastră. Este pentru noi o mare bucurie să participăm, acum şi aici, la această aniversare. Este meritul incontestabil al lui Paul Goma de a fi spart gheaţa fricii şi gheaţa tăcerii pe care ne-o impunea dictatura comunistă a anilor ’70-’80. Mi-am dat adeziunea la mişcarea Goma în 1977, ca un fel de repetiţie generală la mişcarea socială pe care aveam să o iniţiez în 1979 şi care s-a numit Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR). În analele istorice din ţara noastră şi de peste hotare, SLOMR este considerat primul sindicat liber din România totalitară şi din Europa de după fosta Cortină de Fier. Am conceput documentul programatic al acestui sindicat, sub titlul Declaraţia de constituire a SLOMR. Am reuşit cu greu să o trimit peste hotare. La 4 martie 1979, declaraţia a fost citită în premieră de către marele nostru Noël Bernard, directorul departamentului românesc de la radio Europa Liberă, specificând că va transmite un document deosebit de important pentru ţară. Se înfiripa atunci în România un lucru foarte, foarte important pentru mişcarea noastră de opoziţie, pentru mişcarea noastră disidentă.
Am iniţiat şi organizat SLOMR în conformitate cu Pactul internaţional al drepturilor civile, politice, economice şi culturale, ratificat de Nicolae Ceauşescu prin Decretul 212 din 1974 (valabil şi astăzi), în care se menţiona explicit dreptul cetăţenilor români de a se organiza în sindicate libere care să le asigure condiţii de muncă şi de existenţă decente. Atât de tare s-a speriat Ceauşescu de perspectiva organizării şi extinderii SLOMR, încât a poruncit înscenarea în mare grabă a unui proces politic cu uşile închise împotriva noului sindicat, sub acuzaţia de „complot împotriva orânduirii socialiste“, conform articolului 167 din Codul Penal. Acesta a fost primul mare proces politic, după graţierea din 1964. Eu, un preot şi un economist am fost condamnaţi la ani grei de temniţă politică. În acea perioadă, spre a se motiva ideea de complot era necesar un grup format din minimum trei persoane.
Voce din sală: Vă rugăm să ne spuneţi numele celorlalţi doi.
Ionel Cană: Este vorba de preotul Gheorghe Calciu – arhicunoscut, dar nu am primit acceptul de a-l divulga – şi de economistul Gheorghe Braşoveanu. În cadrul procesului, am fost acuzat de propagandă ostilă împotriva regimului comunist, pentru faptul că răspândisem manifeste anticomuniste prin Bucureşti, în noaptea premergătoare zilei de 1 mai 1977. De pildă, pe vitrina fostei librării Dacia, actualmente Humanitas, am lipit un afiş pe care scria: „Jos Ceauşescu, autorul romanului fluviu România pe drumul decăderii socialiste!“. Am fost încarcerat în temniţa de maximă siguranţă din Craiova, de unde, sub presiunea opiniei publice internaţionale, am fost eliberat în prima zi a Conferinţei post-Helsinki de la Madrid, unde Ceauşescu voia să se prezinte cu lecţiile făcute, pentru a arunca praf în ochii străinătăţii şi a pretinde că în România nu mai există deţinuţi politici.
Am organizat SLOMR în conformitate cu normele internaţionale de funcţionare a sindicatelor libere, care prevedeau şi posibilitatea formării iniţiale a unor confederaţii in nuce, cu membri din di-ferite domenii de activitate, existând oportunitatea formării ulterioare de grupe sindicale pe ramuri de activitate şi asociaţii profesionale. Am organizat SLOMR nu piramidal, pe verticală, ci orizontal, în reţea, dând posibilitatea fiecărui aderent de a forma grupul său, nuclee sindicale aflate sub egida SLOMR. Aceasta a fost o tactică bine gândită, asigurând supravieţuirea sindicatului liber, prin acţiuni în valuri, foarte eficace în confruntarea cu omniprezenta Securitate. Chiar Goma recunoştea într-un articol că, în timp ce el era o simplă cutie poştală, SLOMR era o organizaţie bine articulată, care acţiona scurt, rapid şi pe celule. Am organizat SLOMR şi ca pe o primă formă a unei organizaţii de masă a anilor ’70-’80, prin care fiecare simplu cetăţean avea posibilitatea să-şi exprime opinii disidente la adresa dictaturii comuniste. Stau mărturie cele trei „comunicate curente” ale SLOMR, amplu şi îndelung dezbătute la Europa Liberă, care arătau modul în care se dezvolta noul sindicat în ţara noastră.
Din cauza permanentei supravegheri a poliţiei politice, a falsei libertăţi în care am fost ţinut după aşa-zisa eliberare, în 1987 am fost determinat să plec în exil în Statele Unite. Am continuat acolo activitatea liber sindicalistă, pentru apărarea drepturilor cetăţenilor români aflaţi în ţară în imposibilitatea de a se exprima. SLOMR a fost recunoscut drept purtător de cuvânt al muncitorimii române private de drepturi sindicale de către Organizaţia Internaţională a Muncii, organism al ONU, şi de către Confederaţia Internaţională a Sindicatelor Libere, cu sediul la Geneva. În 1988 am organizat la Los Angeles secţia externă a SLOMR, ca o reprezentanţă în lumea liberă a cetăţenilor români cărora li se încălcau drepturile sindicale. Documentul progra-matic al secţiei externe era scrisoarea-manifest a SLOMR, care-şi propunea să fie o punte de legătură între cetăţenii români şi lumea liberă. În 1989, concomitent cu revoluţia română, am participat în SUA la o serie de demonstraţii pentru libertatea poporului român. În 1990 am revenit cu multă bucurie în ţară, cu intenţia de a acţiona şi în continuare pentru drepturi şi libertăţi sindicale. Aici, însă, am constatat că foştii activişti comunisto-ugeserişti deveniseră peste noapte liber-sindicalişti. Fostul UGSR devenise peste noapte SLR şi ulterior CNSLR, condus de pseudo-lideri sindicali despre care nimeni nu auzise nimic înainte de ’89. Aceşti trepăduşi politico-sindicali, puşi pe căpătuială şi pe bişniţă politico-sindicală, au dezertat rând pe rând de la menirea de a lupta pentru drepturile muncitorimii române şi s-au anexat unor partide politice de diferite orientări, apărute în număr foarte mare din 1989 încoace, cu încuviinţarea conducerii statului. În această societate cvasi-coruptă, supusă dictaturii banului, mult mai eficace decât orice dictatură personală, aflată sub călcâiul aceloraşi activişti comunişti, prost deghizaţi în capitalişti de ocazie, a lupta pentru o existenţă decentă a unor oameni cinstiţi în ţara lor pare un donquijotism perfect.
Foştii şi actualii emanaţi ai puterii vremelniceşti ştiu, dar nu le place să audă, de SLOMR, întrucât ei nu pot dovedi că au fost disidenţi sau rezistenţi împotriva dictaturii. Ei au fost cel mult rezistenţi la tăvăleala ceauşistă şi la rotaţia dialectică de sus în jos pe care le-o aplica Ceauşescu. Televiziunea naţională, obedientă acestor diriguitori efemeri, nu e interesată să prezinte mesajul pozitiv al SLOMR, ci doar să prezinte mistificări şi denaturări ale sensului acestuia. În acest context socio-politic neprielnic dezvoltării unui autentic liber-sindicalism, am publicat numeroase articole privind activitatea SLOMR, am luat cuvântul la mitinguri şi reuniuni muncitoreşti antitotalitare, am acordat interviuri unor televiziuni particulare sau regionale, făcând o bună propagandă idealurilor de o dureroasă actualitate ale SLOMR. Tocmai pentru că actualul context socio-politic este neprielnic luptei pentru drepturile omului în ţara noastră, propun acum, aici, ideea unei organizaţii a mişcărilor pentru drepturile omului în România. Această aniversare a 25 de ani de la debutul acţiunilor apărării drepturilor omului în ţara noastră să fie pentru noi, pionierii acestor mişcări civice, nu numai o aducere aminte, ci şi un prilej de continuare a luptei noastre pentru bine, adevăr şi frumos în ţara noastră.
Romulus Rusan: Domnul doctor Ionel Cană este omul care a avut curajul să declanşeze un proces al drepturilor omului care s-a întins instantaneu în întreaga ţară. Două studii de caz ne vor arăta diversitatea acestor acte de protest. Urmează să evocăm pe unul dintre cei mai devotaţi membri ai SLOMR, d-na Carmen Popescu, una din fiinţele acelea, etern muncitoare, care dau viaţă şi continuitate unui proiect. Toţi cei care au cunoscut-o înainte de exilul în America o consideră unul din cei mai extraordinari luptători pe care i-au văzut. Îi dau cuvântul pentru o scurtă evocare d-nei Graţiana Popescu.
Graţiana Popescu: Înainte încă de înscrierea în SLOMR, sora mea a fost arestată de la 15 noiembrie 1979 până în 15 mai 1980, motivul real fiind ostilitatea faţă de regim şi faptul că se ştia că ascultă Europa Liberă. A doua arestare s-a făcut în 15 mai 1981, urmare a unei percheziţii destul de dure, pe când Carmen nu se afla în locuinţă. Percheziţia s-a făcut în prezenţa mamei, care m-a chemat ca să-mi spună să am grijă ca sora mea să nu intre în casă, unde erau securiştii, să n-o aresteze. Asta a durat toată ziua, erau două maşini cu securişti. Seara au terminat percheziţia, au plecat, dar Carmen n-a venit în acea noapte acasă. A doua zi am fost anunţaţi de un colonel de la Direcţia din str. Eforie că sora mea fusese arestată cu o zi în urmă. Deci, ei făceau percheziţie în prezenţa mamei mele, pe când sora mea era deja arestată. După ani, ea a dat un interviu în revista „22“ în care spunea cum a fost arestată. După cele patru luni de închisoare, Securitatea i-a spus: „Nu te potoleşti? Ştii unde ajungi. Poţi să şi pleci din ţară“. Carmen primise o invitaţie de ieşire din ţară şi trebuia să meargă după viză la Ambasada Austriei. Era pe Magheru, a oprit lângă ea o maşină Securităţii şi a fost din nou arestată, din 15 mai 1981 până în 1983. Întâi a fost anchetată în Rahovei, câteva luni la rând, apoi au mutat-o la Jilava. Procesul a avut loc în august 1981 şi pronunţarea s-a amânat până la 31, timp de două săptămâni. Atunci, de 23 august, a fost o amnistie prin care se graţiau pedepsele între 1 şi 5 ani şi noi credeam că se va încadra şi ea. Dar a primit pedeapsă 6 ani, amnistia prevedea că se scădea 1/6 din pedeapsă. Acel colonel de Securitate care o ancheta, care se recomanda „Alexandru“, ne spunea: „Un an tot îi dăm, să se înveţe minte“. A ieşit din închisoare la 12 august 1983. În 1986 a trebuit să plece cu fetiţa ei în America, unde s-a îmbolnăvit de pe urma relelor tratamente din închisoare.
Cei care au spus NU, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2005
