Oameni pe care i-am cunoscut
„Cu Seniorul Coposu nu m-a unit partidul, ci ura împotriva comunismului și dragostea de țară și popor”
„Coposu a fost, pentru mine și nu numai, în afară de un coleg apropiat în principii și soluții la probleme, ca un părinte cu care reușeam, de multe ori, să comunic fără cuvinte. Știa să se se facă înțeles într-un mod blând, fără să impună acest lucru. Apelativul lui, «dragule», te apropia, dar te ținea și la
distanță. Era ardelean, eram ardelean, am fost la Școala de la Blaj și eu, și el. A fost prima școală cu predare în limba română, deși era situată în Imperiul Austro-Ungar. S-a reușit, după o mare luptă, să convingem Vaticanul că românii din Transilvania trec la Biserica Romano-Catolică cu condiția ca serviciile bisericești creștine să fie făcute în limba română. În Transilvania erau 6.000.000 de români și nu aveau nici un reprezentant în conducerea locală.
Seniorul Coposu s-a dezvoltat alături de reperul Iuliu Maniu, i-a fost apropiat în cultură și caracter. Avea, prin fizicul lui, o putere mai consistentă. A făcut 17 ani de închisoare, din care șapte în izolare, la Râmnicu Sărat, într-o înfometare alimentară și chiar spirituală nemaiîntâlnită.L-am întrebat odată, să nu-i fie cu supărare, pentru că îl cunoșteam, pentru că ne știam… L-am întrebat dacă i-a fost frică în decursul detenției diabolice. S-a foit pe scaun și mi-a spus: «Dragă Tănase, am să-ți spun și poate n-o să mă crezi, dar în timpul detenției cel mai mult mi-a fost frică că nu voi mai ști să vorbesc românește. Am învățat morse și am făcut morse și prin tuse în timpul detenției, să putem comunica, să vorbim cu ai noștri».
Nu s-a gândit niciodată să adbice de la gândirea socio-politică și de principiu a Partidului Țărănesc, adică politica neamului românesc. A vrut să dea viață principiilor creștin-democrației în politica românească, ca toți să-și formeze o conștiință de neam și țară pentru totdeauna. Pentru că noi am reușit
să ne menținem peste 2.000 de ani doar prin credință.
Seniorul Coposu a fost un reper de comportament și intelectualism, om de aleasă omenie, cum rar poți să găsești. Nu l-a copiat pe Iuliu Maniu, pentru că nu avea nevoie să copieze pe nimeni. Fiind copil de preot, a fost un om instruit și educat. Personal, ne-am cunoscut după reînregistrarea PNȚCD, în februarie 1990.
Eu eram fondator al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România – Filiala Timiș, care s-a extins apoi la nivel național. Această acțiune a făcut să ne unească pe toți cei care ne-am opus comunismului. Am făcut statutul asociației, iar într-unul dintre articole am prevăzut să nu se facă politică de partid, ci doar politica neamului românesc. Pentru că ne-a unit nu partidul, ci ura împotriva comunismului și dragostea de popor și de țară. Oricare dintre acești oameni trebuie să aibă statut de «Luptător împotriva comunismului».
În 1992, în Senat, aveam comisie pentru drepturile omului. Eu l-au propus pe Ion Alexandru, din partea PNȚCD, ca președinte al acestei comisii, iar la rândul său, el m-a propus pe mine. Coposu a aprobat și el propunerea și a spus: «Foarte bine. El are și pregătirea necesară». Am spus că eu am doctoratul, dar în chimie! Dar încrederea pe care mi-a arătat-o Coposu mi-a dat o forță deosebită. De la Coposu am învățat că nu trebuie să răspundem în nici un fel la răutățile care erau spuse împotriva noastră”.
foto: Delegaţia PNŢCD la Preşedinţia României, ianuarie 1993. Din delegaţia PNŢCD făcea partea Corneliu Coposu, preşedintele PNŢCD, Ioan Diaconescu, vicepreşedinte PNŢCD, senatorul Tănase P. Tăvală, Remus Orpiş, Mircea Ciumara (arhiva personală a dlui Tănase P. Tăvală)
„Știa să-i înfrunte pe cei cu atitudine comunistă”
„Gabriel Țepelea a fost un om de o cultură deosebită. Se distingea prin gesturi, dar și prin tăcere. Te dezarma prin cultură și ținută. De asemenea, știa foarte bine să curme o dispută cu cei care nici nu meritau să treacă prin fața lui. Era poliglot. Vorbea franceza la perfecție și preda această limbă. Poezia lui era una de esență tare. Știa să-i înfrunte pe cei cu atitudine comunistă, ca nimeni altul. Era printre primii membri care se distingeau prin activitatea politică, de luptă și de implicare pentru ca visul românilor, acela de a scăpa de comunism, să prindă viață. Dorea din tot sufletul să întroneze năzuințele neamului românesc. Gabriel Țepelea știa să-și găsească frazele, care, uneori, erau dezarmante”.
„Avea calități pilduitoare de om, de bun român și creștin”
„După decesul Seniorului Corneliu Coposu, în 5 noiembrie 1995, președintele Partidului Național Țărănesc Creștin-Democrat – PNȚCD a fost domnul inginer Ion Diaconescu. A fost președinte până la decesul său, în 11 octombrie 2011, îndeplinind misiunea încredințată, cu integrala implicare a pregătirii sale profesionale și de aleasă cultură socio-politică dobândită în familie, ca fiu de preot. Mai amintesc și educația politică din tinerețe, mai ales că unchiul său, învățătorul Ion Mihalache, fratele mamei sale, era întemeietorul Partidului Țărănesc din România. Natura ființei sale prin sănătate, dotare psihică destinsă, prin inteligență, blândețe și înțelepciune l-au evidențiat în timp și l-au impus ca lider politic. Avea, de asemenea, un discurs politic fără asperități și un comportament personal impecabil, vorbind de condițiile perioadei de după 1990.
Omenia ce l-a caracterizat poate i-a scăzut din autoritatea de lider politic combativ, în condițiile tranziției politice din perioada 1990-2010.
Cunoscându-l direct, în condițiile de temniță comunistă, din Penitenciarul Aiud, pot și știu să-l caracterizez ca Om superior, îndurând cu stoicism pedepsele date de către servanții adminsitrației, de cele mai multe ori fără motivație, dar severe, incluzându-l fără motiv și pe deținutul Ion Diaconescu, „nepotul șefului țărănist Mihalache”. Întors în celulă, la expirarea torturii aplicate, nu l-am auzit niciodată să recomande disciplină celor care nu reușeau să se abțină abuziv și limitat, care apoi deveneau răzbunători, răi și cruzi.
Din astfel de cazuri, situații și atitudini, dar nu numai, domnul Ioan Diaconescu a dovedit calități pilduitoare de om, de bun român și creștin.
Prin repetarea unor astfel de situații, am rămas convins că asemenea oameni, în condițiile excepționale ale terorii comuniste, în timp îndelungat și în temnițe severe, cum erau închisorile Pitești, Gherla, Aiud, Jilava, Râmnicul Sărat, Sighetul Marmației, minele de plumb din Maramureș, canalul Dunăre-Marea Neagră și altele, sunt pilde de comportament și cunoaștere, de urmat, apreciat și sprijinit oricând și oriunde”.
„Ne uneau suferințele și lupta împotriva dictaturii comuniste”
„Ticu Dumitrescu nu a avut parte de condițiile de instruire și de educație ale lui Ion Diaconescu ori Gabriel Țepelea. Poate și din aceste motive suferea câteodată de complexe de inferioritate, pentru că nu-și terminase studiile. A fost arestat prin anul I sau II de studii universitare. Avea un temperament mai aprins, de forță și, de multe ori, nu-și atrăgea prin atitudine simpatia celor din jur. Dar a fost un luptător care a învins greutățile, de multe ori, prin excesul de energie pe care a dăruit-o neprecupețit pentru a obține rezultatele dorite. A avut un caracter imperativ, mai soldățesc – voia să se impună – dar nu a reușit întotdeauna.
Îmi amintesc că în 23 decembrie 1989, la ora 8, m-am prezentat cu doi colegi, doctorul Teodor Vintilescu și economistul Marcel Cazacu, la sediul postului de Radio Timișoara, care a fost reînființat în 23 decembrie 1989, la ora opt. Ne-am înscris să facem apel la toți foștii deținuți politici să se adune în asociații de luptă împotriva comunismului. Ne uneau suferințele și lupta împotriva dictaturii comuniste. Am făcut acest apel. Acolo a fost ales comitetul de conducere pe țară. Am fost ales să conduc ședința de alegeri. Am fost propus să fiu președintele național al Asociației Foștilor Deținuți Politici, dar am refuzat această funcție, pentru că nu voiam să părăsesc Timișoara. În aceste condiții, a fost ales Ticu Dumitrescu. Astăzi, pot spune că a avut un sistem organizatoric bun. A cunoscut juriști buni, dintre membrii asociației, și a închegat un colectiv care a avut succes și în organizare, și în rezultate.
„Avea o putere deosebită de a influența prin atitudine”
„Poetul Ioan Alexandru a fost un om cu o putere deosebită de a influența prin atitudine, prin modul de ascultare și înțelegere. Se substituia ca nimeni altul «larmei» și zgomotului din jur, trăind în lumea lui, prin poezia cu care a câștigat putere și energie. Și-a cultivat destinul de poet. Condițiile de viață din Maramureș i-au permis să se desprindă și a scris poezie bună și în timpul comunismului, și după. Ca om, a fost deosebit. Puteai să ai încredere în el.
Prin temperament și cultură îți dădeai seama că este un om deosebit”.
Mulţumim dlui Tănase Tăvală pentru aceste mărturii pe care ni le-a transmis.
Evocările au fost publicate şi în ziarul Timişoara de către Petru Vasile Tomoiagă. Fragmentele de mai sus sunt preluate din varianta electronică a articolului dlui Petru Vasile Tomoiagă.
http://www.ziarultimisoara.ro/2014-01-24-20-25-48/338-tanase-tavala-un-luptator-anticomunist
