S-a născut în 1924 la Craiova şi a urmat cursurile Şcolii de Ofiţeri de Cavalerie din Târgovişte, de unde în 1943 a fost trimis la specializare în Germania, refuzând să rămână.
La vârsta de 22 ani era sublocotenent de cavalerie la Câmpulung Bucovina, când ţara gemea sub opresiunea sovietică şi i s-a propus să intre în partidul comunist că va ajunge general.
După ce s-a hotărât ca armata să participe la campania electorală, în mitingul din 21 octombrie 1946, după ce a ascultat minciunile pe care le debita colonelul Ionescu, „ridicând în slăvi realizările guvernului Groza“, sublocotenentul Remus Radina s-a ridicat şi a spus:
„Domnule colonel, eu nu sunt de acord cu principiile de care este călăuzit guvernul Petru Groza şi, prin urmare, nu mai înţeleg să rămân în armată“.
A doua zi a înaintat un raport comandantului Cercului teritorial: „…(guvernul Groza) fiind un guvern împletit pe osatura oprimării libertăţii poporului român, vă rog stăruitor să binevoiţi a-mi da avizul favorabil, întrucât prefer să dezbrac această haină pe care am slujit-o cu dragostea fanatică a omului conştient că-şi iubeşte într-adevăr poporul său, decât să o port sub pecetea abdicării de la marile lupte întreprinse pentru salvarea patriei“.
În ziua alegerilor a fost arestat la Iaşi şi chemat la Ministerul de Război, la Bucureşti, unde i s-a comunicat că va fi judecat de Consiliul Superior al Oştirii şi poate condamnat.
La 16 aprilie 1947, prin Înalt Decret Regal, a fost trecut în retragere, fiind primul ofiţer român plecat din armată pentru protest la intenţia, dovedită realitate, a furtului voinţei naţionale.
În condiţii foarte grele, muncind ca salahor, a urmat şi cursurile Facultăţii de Drept. În noaptea de 2 noiembrie 1948 a trecut frontiera în Iugoslavia, a trecut prin închisorile de exterminare sârbeşti, unde a văzut scene de o rară brutalitate. A refuzat să iasă la lucru şi ameninţat cu moartea a reuşit ca din acea zi deţinuţii refugiaţi să nu mai fie scoşi la lucru. Din peregrinările iadului iugoslav, Remus Radina şi-a însuşit pentru restul vieţii citatul din Thomas Jefferson: „Am jurat în faţa altarului lui Dumnezeu duşmănie veşnică oricărui fel de tiranie asupra spiritului oamenilor“.
Torturile la care a fost supus Remus Radina au fost inimaginabil de groaznice, cu cătuşe la mâinile duse la spate în timp ce era transportat dintr-un loc la altul, până la 30 august 1949, când a fost dus la frontieră, cu alţi 10 români, şi obligaţi sub ameninţarea puştilor mitralieră să treacă în România.
Securitatea română îi aştepta, au fost arestaţi şi au trecut prin Timişoara, Ministerul de Interne şi Jilava. În luna martie 1950 a fost condamnat la 5 ani şi trimis în iadul românesc de la lagărul de exterminare Peninsula, de lângă Mamaia. Şi pe drept cuvânt spune: „Perioada Canalului a fost una din cele mai negre perioade din viaţa mea“.
Mâncarea era foarte slabă, oamenii pradă foamei permanente, rupeau în fiecare zi iarbă şi o puneau în zeama fiartă de arpacaş, castraveţi muraţi, varză… şi nici un strop de carne, iar munca la săpat şi cărat pământ cu roaba şi cu jugul după gât, făcut din zdrenţele ce ne dădeau voie să le avem ca al doilea schimb.
În aceste condiţii a refuzat să mai iasă la lucru, iar comandantul Ghinea l-a bătut crunt. Un coleg de brigadă s-a îmbolnăvit de enterită din cauza alimentelor alterate şi în drum spre locul de muncă nu i s-a dat voie să se oprească, sub ameninţarea că-l împuşcă, fiind nevoit să-şi facă necesităţile din mers.
Bolnavii duşi la zisa infirmerie erau trataţi cu bâta. A fost operat de un flegmon fără anestezie.
Când se întorceau de la muncă, istoviţi, oamenii – schelete ambulante – erau obligaţi să ducă în spate câte un metru de lemn de circa 20 kg pe o distanţă de 1 km, până la lagăr. Acolo îi aştepta comandantul călău Lazăr Tiberiu, care făcea instrucţie cu deţinuţii, prin culcări pe platou, alergări cu câte un alt coleg în spate („broasca“) şi fel de fel de exerciţii născocite de aceste bestii.
În faţa acestui spectacol oribil, Remus Radina a refuzat să se culce, în timp ce ceilalţi erau la pământ. „Culcaţi!“, a răcnit Lazăr din nou. Dar Remus Radina a rămas tot în picioare. Lazăr s-a apropiat şi i-a strigat, ca ieşit din minţi: „culcat mă, că te culc eu pe veci!“. Noi, din brigăzi, priveam la această scenă. Lazăr s-a apropiat de Radina şi i-a tras o lovitură la carotidă, doborându-l în genunchi, dar el tot nu s-a culcat. Văzându-i îndârjirea, Lazăr şi-a luat chipiul şi a început să se scarpine în cap, spunând: „staţi puţin să mă calmez“, zicând apoi: „Luaţi pe banditul ăsta şi duceţi-l la carceră“. Spre miezul nopţii s-a deschis uşa carcerei şi crezând că-l duc să-l împuşte, aşa cum se mai întâmplase cu puţin timp înainte, Radina şi-a făcut semnul crucii. În uşă a apărut un deţinut-planton de noapte, care i-a spus să meargă la baracă din ordinul comandantului.
Din acea zi Lazăr n-a mai făcut culcări cu deţinuţii şi şi-a modificat atitudinea, spunând: „numai eu am voie să bat“.
Până atunci, noapte de noapte, erau torturaţi, în brigăzile studenţeşti venite din „reeducarea“ Piteştiului, cei socotiţi reacţionari, acuzaţi că sabotează lucrările Canalului.
La 12 septembrie 1952, când s-au înfiinţat brigăzile de pedepsiţi, Remus Radina a fost printre primii duşi acolo. Munca era de 12 ore, numai noaptea şi cu raţia de mâncare înjumătăţită. Într-unul din schimburi, obosit, n-a mai putut lucra în ritmul cerut de brigadierul Mureşanu (criminal de război) şi de pontatorul Mărăcine (venit cu brigăzile de reeducaţi de la Piteşti). Reclamat şefului de escortă, acesta a venit şi i-a dat un pum zdravăn în maxilar rupându-i un dinte. La 22 octombrie 1952 a declarat greva lucrului, cu menţiunea că niciodată nu va mai lucra la Peninsula.
La 1 noiembrie 1952 au fost puşi în lanţuri 15 colegi din brigadă şi expediaţi din lagăr, din cauza atitudinii lor intransigente. În colonie, comandantul Lazăr personal l-a bătut pe deţinutul Maxim, spărgându-i dinţii cu o piatră.
La 11 noiembrie alţi colegi din brigada de pedepsiţi au declarat greva lucrului. Radina a fost dus la carceră din dispoziţia comandantului Lazăr Tiberiu şi noaptea i-a mai adus în carceră un tânăr elev maramureşean, Minică Ştefan, care mirosea a sânge. Fusese bătut de acelaşi Lazăr Tiberiu cu un vătrai peste cap şi peste un picior bolnav, pentru că refuza să-i spună pe cei care îi dăduseră să arunce mâncare deţinuţilor din brigăzile de deţinuţi.
A doua zi dimineaţă lui Remus Radina şi altor şase colegi li s-au bătut lanţuri şi au fost expediaţi la penitenciarul „33“ din lagărul Poarta Albă. Acolo s-a îmbolnăvit de icter şi a stat fără nici un tratament medical până la începutul lui ianuarie 1953, când tot în lanţuri, cu colegii care aveau 5 ani, au ajuns la lagărul de exterminare Galeş, unde comandantul Burghişan Petre aplica aceleaşi măsuri barbare de exterminare: mâncare foarte slabă, lipsă de apă de băut, iar munca prin noroi, la care s-a adăugat şi gerul crunt, însoţit de crivăţ venit din ţara lui Stalin.
În aceste condiţii un deţinut a murit îngheţat în carceră.
La 19 ianuarie 1953, Remus Radina a convins pe alţi şapte deţinuţi să intre în greva foamei cerând comisie pentru a constata condiţiile de exterminare în care se lucrează.
Bolnav de icter netratat, împreună cu ceilalţi colegi, Remus Radina a ajuns din nou în închisoarea de la Poarta Albă, în lanţuri. În stare foarte gravă a fost internat în spitalul lagărului, constatându-se că are hepatită epidemică. Acolo, în acele condiţii, a aflat de moartea călăului omenirii, Stalin.
La mjlocul lui martie, cu toată împotrivirea doctorului Traian Mihăilescu, a fost ridicat din spital, a fost iarăşi transferat la lagărul Galeş, unde comandantul fusese înlocuit cu Dincă Ion, mai omenos.
La 16 aprilie 1953 a fost publicat discursul lui Eisenhower şi, parvenindu-i ziarul, Radina, noaptea, sub pătură, l-a învăţat ca pe o poezie, recitând după aceea prietenilor acest mesaj de libertate: „…Setea de pace e prea mare, ora istoriei prea târzie, pentru ca vreun guvern să-şi poată bate joc de speranţele oamenilor, rezumându-se doar la cuvinte, promisiuni şi gesturi…“
Bolnav încă de hepatită, Remus Radina a refuzat să iasă la lucru şi ofiţerul politic Şerban l-a trimis la penitenciarul din lagăr.
În iulie s-a făcut o triere a deţinuţilor politici şi, deoarece a refuzat să ia poziţia de drepţi, Remus Radina a fost pedepsit cu „cătuşe americane” la mâinile duse la spate, în carceră.
Peste câteva zile, în cadrul măsurilor preventive legate de 23 august 1953, câţiva deţinuţi, printre care şi Remus Radina, au fost duşi la carcerele nou construite, cu betonul neuscat şi fără aerisire. Radina a declarat greva foamei, făcând cererea: „Aici nu se respectă principiul eliberării de mizerie şi de teamă, ci un alt principiu indigen: al eliberării de viaţă. Declar greva foamei până la venirea procurorului sau până la moarte“.
Urmarea acestei acţiuni de înalt umanism a lui Radina a fost că procurorul venit a constatat că celulele sunt lipsite de aerisire şi a hotărât scoaterea celor care erau acolo. Abia atunci a încetat şi Radina greva foamei.
La sfârşitul lui septembrie 1953 a fost transferat, deoarece lucrările la Canal încetaseră din 19 iulie 1953, la Peninsula împreună cu ceilalţi deţinuţi. Acolo, fără motiv, sergentul Şerban l-a lovit fiindcă n-a fugit mai repede la numărătoare şi a fost dus la carceră pentru de 10 zile. Imediat a declarat greva foamei, precizând că „nu va mai mânca niciodată la Peninsula“. Carcera era din beton proaspăt şi a uscat-o cu suflarea lui. Peste câteva zile a venit în inspecţie col. Constantinescu Marin zis Dubă, care l-a ameninţat că-l „aruncă în sârme” dacă nu încetează greva. După şase zile, a fost internat în infirmerie, fiind grav bolnav. După 8 zile a fost transportat pe targă la Poarta Albă. Alături de el, pe altă targă, era ţăranul Cioată, paralizat, fiindcă acel sergent Şerban îl lovise cu un fier în coloana vertebrală şi-l aruncase în groapa cu var.
Tot la Poarta Albă sosisem şi eu, după ce la sfârşitul lui august refuzasem să mai ies la lucrul, pentru demolarea lucrărilor şi, după o săptămână de carceră, am declarat greva foamei fiind alimentat forţat cu furtunul.
Acolo, la infirmerie, ne-am reîntâlnit după doi ani de la plecarea lui în lanţuri din Peninsula. Cu vreo 12 ani în urmă fusesem elevi la Colegiul „Carol I“ din Craiova, când el a plecat la Liceul Militar „D.A. Sturdza“.
La Poarta Albă se făcuse un centru unde adunaseră toate „deşeurile umane“ supravieţuitoare închiderii Canalului, schilozi şi bolnavi de tot felul şi pe deasupra distrofici, promiţându-se că vom primi pachete cu medicamente de acasă.
Împreună am trecut Crăciunul şi Anul Nou, prinzându-ne acolo iarna grea din februarie 1954, care ne-a acoperit barăcile cu zăpadă.
La 12 februarie 1954, luând apărarea deţinutului Constantin Stratulat care protesta împotriva regimului de exterminare, Remus Radina, împreună cu Octavian Rădulescu au fost duşi într-o celulă din închisoare, unde gheaţa era de 2 mm pe pereţi. După 5 zile Rădulescu a fost scos şi a rămas singur Radina, care avea o pedeapsă de 10 zile. După plecarea lui Rădulescu, Radina a declarat greva foamei şi, la expirarea pedepsei, a fost scos pe targă şi dus la infirmerie, unde a fost supus alimentaţiei forţate. Comandantul călău Fecioru Iosif Ion s-a dus la patul lui Radina şi i-a spus că îşi dă cuvântul că va veni cu primul tren ce va circula şi procurorul şi un ofiţer superior din MAI. Remus Radina a refuzat să înceteze greva. La 4 martie au sosit cele două cadre solicitate, cărora le-a spus de teroarea ce domneşte şi că oamenii sunt în pragul morţii din cauza subnutriţiei, iar în memoriul pe care i l-au dat să scrie a cerut: regim alimentar specific pentru distrofici, asistenţă medicală, să se pună cruci pe mormintele deţinuţilor, iar procuratura să facă controale periodice. De remarcat că nu a cerut nimic pentru el, totul pentru ceilalţi.
Dar la 9 martie 1954 a sosit la poarta închisorii maşina poştală şi a început să descarce pachetele. Din birou a ieşit fiara de Fecioru şi a dat dispoziţie să se încarce pachetele în maşină şi să le restituie celor ce le trimiseseră, adică familiilor. În faţa acestui spectacol ce îngrozise colonia, 4 deţinuţi am hotărât să declarăm greva foamei. Maiorul de cavalerie Lucian Dimitriu a rămas să organizeze şi intrarea eşalonată a altora în fiecare zi, până când s-a ajuns la 54. Atunci s-a întâmplat o nenorocire: tânărul sublocotenent de cavalerie Dan Anastasiade din Brăila a murit. Unul dintre cei 4 a ieşit noaptea pe fereastră şi i-a anunţat pe ceilalţi să înceteze greva, rămânând s-o continuăm numai noi doi, eu şi Octav Rădulescu.
Ne-au supus la alimentaţie forţată şi, în a 17-a zi, a sosit doctorul închisorilor MAI şi a trecut imediat la împărţirea deţinuţilor pe distrofici şi TBC-işti, îmbunătăţindu-se imediat alimentaţia şi primirea pachetelor.
La sfârşitul lui martie 1954, Remus Radina a fost dus la izolare, din ordinul ofiţerului politic Moraru (renumit în coloniile din Canal că dacă nu pedepsea zece deţinuţi pe zi, nu pleca liniştit acasă), învinuindu-l că a fost iniţiatorul grevei pe care o făcusem împreună cu Rădulescu.
În mai a început eliberarea deţinuţilor cu pedepse administrative, iar pe 10 a lunii a intrat în celula lui Radina un ofiţer care l-a insultat şi lovit. Imediat a declarat greva foamei şi în a şaptea zi a fost dus la infirmerie şi alimentat forţat. Eu mă găseam acolo pentru refacere după greva făcută şi am discutat cu doctorii să facă tot ce pot pentru a-l salva, iar la fiecare alimentare să fiu prezent pentru a vedea ce se introduce, rugându-i ca pe lângă alimentele regulamentare să introducă şi vitamine lichide. Altfel, la fiecare intervenţie se forţa să verse, după ce reuşise să spargă pâlnia de sticlă. În acelaşi timp era şi în greva tăcerii şi a setei. În a 24-a zi era epuizat aproape complet. Am reuşit să vorbesc cu el, convingându-l să blocheze uşa pentru a forţa ieşirea din izolare. După ce a desfăcut nişte cuie de la sârma care înconjura soba de cărămidă, le-a băgat în gaura cheii, blocând intrarea, în cea de-a 26-a zi de grevă.
Imediat m-am dus la miliţianul din poarta infirmeriei şi i-am spus că cel din greva foamei s-a sinucis, fiind sânge pe jos. Imediat am anunţat deţinuţii din brigăzi să iasă la sârmă şi să privească.
Comandantul, ofiţerul politic şi încă vreo doi au venit încercând să intre pe uşă. Neputând, au ieşit în curte, au spart geamul şi au intrat pe fereastră.
Seara i s-a comunicat că a fost scos din izolare şi l-au rugat să mai rămână câteva zile în infirmerie pentru a nu-i speria pe ceilalţi cu înfăţişarea lui de schelet.
Această grevă a foamei şi a setei a avut urmări foarte grave asupra sănătăţii, afectându-i ficatul, inima, rinichii sistemul nervos, rămânând cu o ciroză uscată de care suferă şi după 55 de ani.
Cicerone Ioniţoiu, fragment din cartea „Figuri de legendă” în pregătire la Fundaţia Academia Civică
