Străbăteam Slovacia în lung şi lat, oprindu-ne din sat în sat, din cimitir în cimitir şi din parohie în parohie, însufleţiţi de pioasa himeră a găsirii mormântului lui Gheorghe Şincai, mort în 1816, pierdut într-o localitate cu numele schimbat de mai multe ori şi în mai multe limbi de cei în stăpânirea cărora trecuse, rând pe rând, de-a lungul unei atât de europene istorii. Răsfoiam registre de înmormântări cu cerneală devenită gălbuie de vreme, acte ale unor proprietăţi spulberate de mult în vântul războaielor şi revoluţiilor, fotografii ale unor oameni care nu mai existau în amintirea nimănui, forme abstracte, la fel de inefabile şi de misterioase ca desenele de la Altamira. Când părea că ne-am apropriat de efemera noastră ţintă, când indiciile şi datele se coalizau să ne ajute, descopeream că partea aceea a cimitirului a fost răscolită de o bombă în ultimul război mondial şi Gheorghe Şincai rămânea mai departe îngropat numai în sufletul nostru emoţionat de povară.
Era la începutul verii, şoselele erau mărginite de şiruri nesfârşite de cireşi încărcaţi de roade pe care, într-un fel miraculos şi aproape neliniştitor, nimeni nu le culegea, oamenii erau prietenoşi, ne invitau la ei, ne serveau cu un vin ţărănesc şi cu turte dulci asemănătoare cu cele ale bunicii, încercau să ne fie de folos. Dar cum urmele pribeagului cronicar întârziau să apară, drumurile cercetate ale memoriei se umpleau de alţi români care le călcaseră. Cimitirele dezveleau crucile înşirate cu grijă ale zecilor de mii de ofiţeri şi soldaţi români căzuţi pe acel pământ, mult mai aproape de vremurile noastre, relatările se colorau de amănunte despre ultima parte a ultimului război. „Erau trişti, le era dor de casă” îşi amintea o femeie; „Îşi iubeau caii”, ni se spunea, „nu cereau decât fân”, vorbele dădeau numelor abstracte citite pe pietrele de morminte feţe nostalgice şi trupuri obosite de ţărani, păstrându-şi în haosul violenţei şi morţii milenarele obiceiuri paşnice – dorul de casă, dragostea pentru cai…Vorbele trezeau în mintea mea povestirile din război tatei care mi-au umplut copilăria de o Slovacie cu păduri şi trecători înalte, de soldaţi răniţi, cu genunchii îndoiţi în cădere, cum văzusem pe un monument al eroilor.
Din Ana Blandiana, „Cea mai frumoasă dintre lumile posibile”, Editura Cartea Românească, 1978