Masă rotundă: Mişcări studenţeşti în 1956 şi post-1956
Moderator: Ioana Boca
Participanţi: Mihalache Brudiu, Alexandru Mihalcea, Eusebiu Munteanu, Teodor Stanca, Alexandru Zub
(fragmente)
(…)
Alexandru Zub: Mă tem că va trebui să scurtez foarte mult această poveste care s-ar preta la o evocare mai amplă. Am avut deja ocazia să spun câteva lucruri chiar în „Analele Sighet” vorbind despre acea tentativă, acea schiţă de program regenerativ care s-a elaborat în mediul studenţesc de la Iaşi în 1957. Formula adoptată ţinea evident cont de ceea ce se întâmplase deja în lume, în această parte de lume. Trebuia să ţinem cont de experienţe eşuate în instanţă imediată. Primul mare eşec s-a întâmplat chiar în anul morţii lui Stalin, când s-au răsculat germanii din Berlin, în 1953 în vară, şi au fost înecaţi în sânge. După aceea, s-au tras unele concluzii la nivel politic la Moscova şi s-a încercat o mică deschidere – la care s-a referit deja colegul meu Mihalache Brudiu vorbind de Geneva, de aranjamentul de la Geneva şi de spiritul Genevei, care din păcate n-a lucrat atât de profund şi de amplu cum se aştepta, şi asta pentru că între ceea ce doreau strategii de la Kremlin şi ceea ce doreau popoarele din subordine exista o contradicţie funciară, o contradicţie absolută şi nu se putea ajunge la un consens. Destinderea a dus la noi mişcări, revoluţiile de altminteri nici nu pot avea loc decât pe fondul unei destinderi, unei marje de libertate, şi aşa s-a întâmplat că în Polonia, care beneficia de nişte atuuri în această privinţă, au început mişcările efective. În primăvara lui 1956 se cunosc evenimentele de la Poznan, unde s-au luat măsuri drastice, polonezii au fost reduşi momentan la tăcere, în schimb iată, ca un pandant simbolic, primăverii poloneze i-a corespuns în acelaşi an o toamnă maghiară, în care lucrurile s-au spus şi mai răspicat, atât de răspicat încât Moscova a trebuit să tragă concluzia. A trimis tancurile şi au lichidat pentru o vreme acest tip de manifestare. Ce puteau să facă românii în această situaţie? Gândiţi-vă la poziţia României pe harta sistemului. La Bucureşti, liderii au avut totdeauna beneficiul unor evenimente care s-au întâmplat ceva mai repede în spaţiul din jur. Spaţiul catolic sau protestant, cu relaţii mai bune în lume, cu posibilitatea şi chiar cu o asistenţă care exista acolo, este o realitate de care trebuie să ţinem cont. La Bucureşti s-a elaborat în permanenţă o politică preventivă şi s-au luat măsuri de profilaxie politică, socială. Aşa s-a întâmplat şi în cazul pe care îl evocăm aici, pentru că, fără să fie vorba neapărat de nişte fapte de reală subversiune, de real conflict cu puterea, au fost arestări masive, chiar începând cu anul de care vorbim. La Timişoara a fost, evident, o tentativă clară de a pune în chestiune regimul şi acesta a dus la arestări, la măsuri complexe şi durabile, dar în alte părţi s-au luat măsuri coercitive fără să fi fost neapărat în cauză anumite fapte prevăzute de codul penal sau dându-se o anumită interpretare codului penal.
Ce a însemnat acţiunea de la Iaşi? Acţiunea de la Iaşi s-a pregătit şi s-a desfăşurat pe acest fond, pe care încercam să-l descriu, al unei lumi în care nu se mai putea imagina o ieşire în stradă cu succes, pentru că acesta ducea neapărat la violenţă şi la eşec, şi trebuia recurs la o pregătire mai minuţioasă şi mai de durată în plan moral, în plan spiritual, o recuperare a valorilor trecutului, a valorilor naţionale. Şi iată, atunci s-a întâmplat să vină în întâmpinarea acestei dorinţe simbolul venerabil care era Ştefan cel Mare, cel sărbătorit de Eminescu şi de generaţia lui, generaţia care a dat marea cultură clasică a României. Generaţia aceea s-a înclinat în faţa unui mormânt, pentru a regăsi acolo forţa de coeziune, de coagulare pentru a se mobiliza. În momentul în care Dumitru Brătianu (unul dintre cei doi mari fraţi Brătianu, care au lucrat atât de mult la construcţia României moderne) a ţinut să-i felicite printr-o scrisoare deschisă pe tinerii studenţi români veniţi de la toate universităţile din lume pentru acel motiv, atunci Eminescu, cu modestie, dar şi cu o înţelegere perfectă a misiunii sale şi a generaţiei sale, spunea că orice generaţie trebuie să fie un agent credincios al istoriei. Evident, o idee hegeliană, care circula în epocă, şi de această idee cred că s-au legat cumva şi iniţiatorii sărbătoririi lui Ştefan cel Mare din 1957. Ei contau, evident, pe mai multe lucruri. Pe de o parte, exista un instrument oficial utilizabil cu o oarecare abilitate în această direcţie – e vorba de asociaţiile studenţeşti create chiar în 1956, şi chiar pe seama acestor mişcări care se petreceau în sistem şi pretindeau măsuri profilactice. Între ele, era şi această creaţie pe care noi am încercat să o folosim ca pe un instrument. Al doilea lucru care trebuie luat în seamă aici este că era nevoie de o pregătire insidioasă, sistematică şi că era nevoie şi de contacte directe – prietenul meu a vorbit deja despre acest lucru, şi n-am să insist. Era însă foarte mult pentru vremea aceea să faci apel la centre universitare, să pui în discuţie aceste lucruri, păstrând măsura în aşa fel încât să nu se compromită o manifestare, care de altminteri putea fi împiedicată în orice moment. Era, cum spuneam, şi un alt element, tot de natură oficială, care ne încuraja: Ştefan cel Mare fusese oarecum evocat, dar foarte discret, în 1954, când se împlineau 450 de ani de la moarte şi de asemenea se prevedea ceva, dar noi nu ştiam, pentru chiar anul 1957. 12 aprilie era momentul reţinut de cronică drept început al domniei lui Ştefan cel Mare, iar noi am programat ca, în aceeaşi zi chiar, să se facă manifestările ştiinţifice de la Iaşi. Ele se continuau cu manifestări culturale în a doua zi, 13, şi cu un pelerinaj la Putna în ziua următoare. Pelerinajul, probabil, a scandalizat cel mai mult autorităţile, dat fiind că un asemenea gest amintea prea direct de anumite manifestări mai vechi, care puteau fi interpretate într-un fel defavorabil nouă. În realitate era vorba de un entuziasm juvenil şi de o anumită, să spunem, inconştienţă, care este a vârstei, dar poate aceasta a lucrat pentru noi, pentru că ne-a motivat să facem pasul acela, să riscăm înfruntarea unor măsuri de coerciţie, cum s-a şi întâmplat după aceea în cadrul, iarăşi, a unei politici de strategie coercitivă. Tocmai în acel an, 1957, s-au luat o serie întreagă de măsuri, iar în anul următor, în vară, s-a modificat codul penal, tocmai pentru a permite o înăsprire drastică a pedepselor. Fireşte, măsuri de descurajare a unor iniţiative care contraveneau programului oficial. Ce s-a întâmplat cu acest grup de studenţi? Trebuie să vă spun că manifestarea a avut loc aşa cum am proiectat, cu măsurile noastre de precauţie, pentru că eram preveniţi – mai mult sau mai puţin discret – că dealurile Putnei sunt împânzite nu numai de ţăranii din satele din jur, pe care noi îi mobilizaserăm, dar şi de trupele securităţii, şi că s-au luat toate măsurile pentru ca nici o acţiune să nu rămână nepedepsită. Aşadar, am mers cu „sufletul în palmă” spre Putna într-o zi care nu arăta a primăvară de loc; a nins toată ziua, şi dealurile lui Ştefan cel Mare ne-au întâmpinat cu frig şi cu zăpadă. Aceasta a lucrat pentru noi, ne-a temperat entuziasmul, ne-a împiedicat să facem un pas care, eventual, ar fi putut să însemne o nechibzuinţă din punctul de vedere al scadenţelor. Odată consumat acest lucru, am fost aparent lăsaţi în pace. De fapt, eram supravegheaţi în permanenţă. Astăzi există o mulţime de dosare la CNSAS, la securitate şi la procuratură, presupun, care arată că supravegherea acesta avusese loc şi înainte, a avut loc şi după, iar după aceea s-a căutat un pretext pentru a pune în scenă un proces exemplar, care a durat trei zile la Iaşi, între 7-9 iulie. Un proces la care au fost chemate oficialităţile, reprezentanţi din diverse instituţii, studenţi, profesori, ziarişti ş.a.m.d., totul pentru a crea din nou un sentiment de frică, de panică. Ca şi la Timişoara, evocată de prietenul nostru, s-a instalat o atmosferă de tensiune, de apăsare şi ani în şir a fost menţionat cazul studenţilor care l-au sărbătorit pe Ştefan cel Mare ca un antimodel, ca un lucru care nu trebuia să se mai petreacă. De altminteri, revin la acea politică preventivă a regimului din România, care a dus spre acest tip de conduită şi explică în cele din urmă şi de ce manifestările de la noi au fost mai discrete şi mai puţin eficiente.
Mihalache Brudiu: Preşedintele tribunalului militar de la Iaşi, Gavrilaş, care era preşedintele completului de judecată, era student la fără frecvenţă la Drept, în anul II.
Ioana Boca: Mulţumim domnului profesor Zub. Domnul Zub şi colegul său Aurelian Popescu au fost condamnaţi la 10 ani închisoare, domnul Brudiu şi Dumitru Vacariu la 8 ani închisoare. Toţi cei cinci care sunt acum în faţa dumneavoastră s-au regăsit după 1959 în coloniile de muncă din Balta Brăilei. Încă din noiembrie 1956, Nicolae Ceauşescu, care era pe atunci membru al Biroului Politic al Comitetului Central al P.M.R., într-o şedinţă cu membrii de partid din Bucureşti, referindu-se la manifestaţiile studenţeşti din acea perioadă, declara că nu orice huligan trebuie să fie student şi că cei care nu respectă normele impuse de partid vor fi trimişi la sapă, nu vor mai fi ţinuţi în universităţi. Şi chiar spunea că locul rezervat studenţilor protestatari este fabrica de stuf. Astfel mulţi dintre studenţii arestaţi după 1956 vor munci în coloniile din Balta Brăilei şi din Delta Dunării.
Domnul Eusebiu Munteanu era în 1958 student la Facultatea de Medicină. Împreună cu şapte dintre colegii săi au încercat şi ei să facă ceva împotriva comunismului, influenţaţi în mod direct de evenimentele din Ungaria şi de protestele anterioare din mediile studenţeşti. Au fost arestaţi în septembrie 1958, în urma denunţurilor unuia dintre colegii lor, un fost deţinut politic în care avuseseră încredere. Dosarul acestui grup este tulburător, pentru că acest coleg al lor a dat zeci de pagini cu informări despre fiecare gest, fiecare cuvânt al celor opt studenţi. Iar pe baza acestor delaţiuni s-a construit ceea ce securitatea a numit „lotul Gordan” (după numele celui care a fost considerat liderul acestui grup).
Eusebiu Munteanu: Mişcările studenţeşti anticomuniste au o tradiţie lungă. Încep de fapt odată cu instaurarea comunismului în România. Prima mişcare studenţească cu caracter nu numai revendicativ economic, ci şi cu caracter naţional, a avut loc la Cluj în 1945. În 1948, la Facultatea de Medicină din Bucureşti are loc o adevărată revoltă, o adevărată răscoală, pretextată până la urmă de încercarea autorităţilor de a exclude un profesor de mare prestigiu din activitate. După aceea au urmat încercări mai timide şi mai mărunte, care nu au fost toate consemnate, ca să vină marele eveniment din Ungaria din 1956, care a tulburat lumea comunistă, care pe noi înşine ne-a tulburat profund. Până atunci, chiar dacă au mai existat revolte, în Germania, la Berlin, şi în Polonia, ele au fost rapid înăbuşite cu brutalitatea cunoscută. Dar Ungaria, unde revolta nu numai că a durat, dar a schimbat într-un fel conducerea, a dovedit că imposibilul devine posibil. Şi atunci, sigur că la noi în ţară, începând cu Timişoara – iarăşi Timişoara, ca şi în 1989 – au început să se agite studenţii. Ceea ce s-a întâmplat la Timişoara a fost de mare amploare şi, după cum aţi văzut, cu consecinţe extrem de deranjante pentru guvernanţi. Spaima era mare. De fapt, spaima asta s-a citit în ochii securiştilor, poliţiştilor chiar pe străzile Bucureştiului în timpul rebeliunii din Ungaria. Pe vremea aceea, securiştii mai umblau încă în uniforme şi se strecurau aşa, ca şobolanii, pe lângă ziduri. Sigur că şi-au revenit repede, n-a durat mult, ca şi în 1989 când, tot aşa, au dispărut. La un moment dat nu i-a mai văzut nimeni, ca să-şi revină imediat după ce au văzut că lucrurile intră pe făgaşul dorit. Deci, ni s-a demonstrat că se poate.
Eu mă refer mereu la Piaţa Universităţii, care e un loc magic de fapt. În timpul evenimentelor din 1989, se cânta foarte mult acolo. Era un cântec cu un refren care pe mine m-a tulburat şi m-a întors în timp. Refrenul era: „Învăţaţi să spuneţi NU”. Să nu vă fie de mirare, trebuia să învăţăm să spunem NU, lumea nu mai ştia să spună NU. Tineretul care e dispus să contrazică, să pună probleme, nu mai spunea NU, nu ştia. Nu se mai putea spune NU. De atmosferă studenţească – nici vorbă de aşa ceva. Era teamă, era suspiciune, discuţiile, de regulă, erau banale şi lipsite de orice fel de interes, în afară de cel strict profesional, aşa că acest „Învăţaţi să spuneţi NU”, cred că a fost valabil de atunci până la revoluţia din 1989. Spre deosebire de evenimentele din Ungaria, despre care noi am ştiut în fiecare clipă prin posturile de radio, mai bruiate, mai puţin bruiate, aşa cum e la noi la români când se întâmplă lucruri ciudate, nu ştiam ce se întâmplă la noi în ţară. Nu aflasem că la Timişoara, bunăoară, în mediul universitar, există tulburări atât de importante, cu consecinţe pe care guvernanţii le considerau ca fiind foarte grave, pentru că dacă, zic eu, am fi aflat la Bucureşti, am fi aflat la Iaşi, am fi aflat la Cluj, am fi aflat în toate centrele mari universitare, probabil că (poate că sunt eu prea optimist) 1989 ar fi fost mai devreme. Ce am făcut noi în Bucureşti? Un grup de colegi, stimulaţi de ce s-a întâmplat în Ungaria – abia mai târziu, foarte vag am aflat că studenţii de la Timişoara au făcut nu ştiu ce şi nu ştiu cum – am zis: „Domnule, până la urmă dacă s-a dovedit că se poate, hai să încercăm şi noi.” Ei, cum să încercăm? – vă spun că lumea era dominată de spaimă, şi atunci am zis să descoperim oameni care mai au încă interes pentru aşa ceva, să difuzăm cărţi, să discutăm cărţi interzise. Am să vă spun şi o să vi se pară nostim sau incredibil: în perioada anterioară acestor evenimente, în perioada dejistă de mare vigoare, se făceau în căminele studenţeşti percheziţii cu scopul precis de a se căuta cărţi interzise. Până la urmă ce credeţi că s-a confiscat, considerându-se o carte subversivă? „Iliada” şi „Odiseea”. Atât ajunsese nebunia de departe. Nu e glumă, nu e poveste, s-a întâmplat în căminul Facultăţii de Medicină. Între timp, am aflat că nişte colegi din Facultatea de Medicină, între care Alexandru Ivasiuc şi Mihai Serdaru, – erau cu un an în urma noastră, erau în anul II – au fost arestaţi. Şi atunci, curioşi de cum decurge, de ce şi cum se întâmplă, colegii m-au delegat să asist la proces. Şi am văzut, într-adevăr, ce însemna un proces sub regimul comunist. O întreagă mascaradă, în care avocatul mai degrabă acuza decât să apere, şi am văzut de ce erau acuzaţi. Erau acuzaţi de lucruri pe care vroiam să le facem şi noi. Deşi n-am avut legătură cu cei de la Timişoara, cu cei de la Cluj, sigur noi n-am mers cu revendicările până la cele strict politice, dar după ce ne-am întâlnit în închisoare, am constatat că, de fapt, eram preocupaţi cam de aceleaşi lucruri. Se ridicau şi la Bucureşti aceleaşi probleme, printre care ştiu că au sărit în sus la un moment dat, când Victor Gordan, mi se pare într-o adunare mare, a cerut nici mai mult, nici mai puţin decât legături cu studenţii din străinătate, din Occident. Acum, sigur, era vorba numai de legături din astea, aşa, de excursionism sau de prietenie. Era o foame nemaipomenită de cunoaştere. Nu aveam literatură de specialitate. Şansa noastră a fost că am apucat din bătrânii profesori şi stenografiam, stenodactilografiam, în rest nu aveam decât cursuri traduse din ruseşte, care erau nişte aberaţii, cu nişte savanţi de carton, cu nişte drăcovenii în care nu putea să creadă nimeni. Şi atunci, în acest cadru de lipsă de cursuri, s-au cerut legături cu studenţii din lumea largă, inclusiv din Occident. Sigur, ca şi în cazul procesului lui Ivasiuc, şi ţinta noastră în final a fost să provocăm lucrurile în aşa fel încât să se strângă lumea tot în Piaţa Universităţii. Desigur că n-am apucat, şi n-am apucat din mai multe motive. Întâi şi întâi că oamenii erau foarte prudenţi şi începuse să se instaleze de atunci sintagma pe care o vehiculăm şi acum: „nu-i momentul”. Momentul s-ar fi putut să fie plecarea trupelor sovietice din ţară, dar noi tocmai atunci am fost arestaţi. Plecarea trupelor sovietice din ţară n-a fost nici pe departe un gest de bunăvoinţă. S-au dat garanţii ferme că sistemul nu numai că nu se va schimba, dar se va întări şi că miliţia şi securitatea noastră e în stare să facă treabă chiar mai bună decât trupele sovietice, ceea ce au şi făcut. Ultimele loturi, acestea din 1958 şi de după, au fost tocmai o garanţie că diverse grupuri sociale, socio-profesionale – studenţi, ţărani, ce mai rămăsese din ceea ce mai putea fi considerat elită – au fost strânse şi băgate în închisori.
Aş vrea numai să vă spun cum înţeleg eu prezenţa dumneavoastră aici şi de ce sunteţi aici. Cred că trebuie să luaţi aminte de cele auzite, văzute, citite pentru a veghea, pentru a impune ca asemenea orori, ca cele despre care aţi auzit, să nu se mai întâmple niciodată. De dumneavoastră, de cei de vârsta dumneavoastră depinde ca aceste lucruri să nu se mai întâmple, pentru că trăim un moment în care lumea crede că s-a terminat cu comunismul. Nu este adevărat. Nu s-a terminat nici la noi şi nu s-a terminat nici în lume. Nu mai vorbesc de ţările declarate comuniste: Cuba, Vietnam… Gândiţi-vă ce se întâmplă în America Latină, cum cad ţări una după alta; gândiţi-vă la mişcările stângiste, anarhiste ale tineretului din Franţa, ca să nu mai vorbim de apropiaţii noştri vecini, transnistrienii. Sigur că – de ce nu? – comunismul poate reînflori şi pe un moment de declin al civilizaţiei şi al culturii creştin-europene în general, dar m-a impresionat şi v-aş ruga să reţineţi, m-a impresionat o afirmaţie a lui Evtuşenco, poetul rus, care povestea că după 1989, fiind din Rusia, a asistat cu diverse ocazii la manifestaţii procomuniste cu steaguri cu secera şi ciocanul, cu portretul lui Stalin. Spre uimirea lui, erau şi tineri. Zice: „Domnule, pe aceşti bătrâni nostalgici nici nu i-am băgat în seamă, pentru că pot fi înţeleşi: au făcut războiul, au avut fel de fel de beneficii de pe urma regimului, au trăit numai sub acest regim. Dar este îngrozitor să vezi un tânăr cu portretul lui Stalin şi cu steagul roşu. Asta m-a îngrozit” – ca şi pe mine de altfel, dacă aş vedea aşa ceva.
Ioana Boca: Domnul Munteanu vorbea de faptul că nu aveau manuale şi se făceau percheziţii în cămine, iar orice carte interzisă era imediat luată, studenţii fiind sancţionaţi. Unii dintre studenţii anilor 50 au fost exmatriculaţi din facultate pentru un simplu motiv, de exemplu pentru că citeau romane de aventuri, pentru că citeau „romane decadente în limbile franceză şi engleză”, pentru că aveau o ţinută vestimentară necorespunzătoare. V-am dat aceste exemple, pentru ca să vă daţi seama de perioada la care ne referim, când orice gest, nu doar din cadrul facultăţii, dar şi din viaţa privată a studenţilor, era urmărit de către securitate. Tinerii trebuiau să se încadreze în anumite norme. Domnul Mihalcea a fost exclus din U.T.M. într-o şedinţă de demascare. În acei ani au avut loc numeroase asemenea şedinţe, în care studenţii şi cadrele didactice erau adunate într-o sală şi erau puşi anumiţi studenţi să-şi critice colegii, alţii să-şi facă autocritica, şi apoi urmau imediat sancţiuni. Mulţi studenţi erau daţi afară din facultăţi, nu li se mai permitea celor care erau în ultimul an să se prezinte la examenul de stat, deci să-şi dea licenţa, sau erau trimişi în „câmpul muncii”, deci erau obligaţi să muncească şi apoi, poate, li se permitea să-şi reia studiile. Domnul Mihalcea a fost exclus pentru „descompunere morală şi apărarea literaturii şi criticii burgheze”. Asta, pentru că citea literatură franceză, pentru că-l citea pe Baudelaire, pe Tristan Tzara. Domnul Mihalcea, student la Facultatea de Ziariastică din Bucureşti, a fost arestat împreună cu mai mulţi colegi, printre care aş vrea să-l citez pe Florin Constantin Pavlovici, pe care am fi vrut să-l avem astăzi printre noi şi a cărui carte „Tortura pe înţelesul tuturor” v-o recomand. Este o carte absolut extraordinară despre anii aceştia ’58-’60, despre experienţa unui tânăr în Gulagul comunist. Domnul Mihalcea ne va povesti ce însemna să fii student în 1959 şi de ce puteai să fii arestat.
Alexandru Mihalcea: Imediat după declanşarea evenimentelor din Ungaria, puteai fi arestat ca student pentru absolut orice. Pentru tentativa de a-ţi lăsa plete, dacă nu cumva te tundeau pe stradă echipele mixte de utm-işti şi miliţieni, pentru portul ilegal al bărbii, sau pentru că ai putut să pui (cazul este autentic, s-a întâmplat la Facultatea de Ziaristică) într-un seminar de marxism, întrebarea: „Care sunt contradicţiile interne ale marxismului, dacă admitem că nu există, conform marxismului, fenomen fără laturi contradictorii şi contradicţii interne?” Imaginaţi-vă sălile Facultăţii de Ziaristică, facultate care de fapt era numai aparent dependentă de universitatea bucureşteană, în realitate era – folosesc o sintagmă tocită – pepiniera de cadre a Comitetului Central în materie de presă de partid. (Nu exista altfel de presă decât presa de partid şi o foarte timidă presă literară, care, de fapt, era un apendice al presei de partid.) Imaginaţi-vă că pe coridoarele acestei facultăţi (ulterior, secţie a Filozofiei după primul proces politic, iar apoi, desfiinţată total, după al doilea proces politic), imediat după declanşarea revoluţiei budapestane, apar printre dumneavoastră – sunteţi studenţi care au seminariile în aceleaşi locuri, care au amfiteatrele arhicunoscute – nişte băieţi între 18 şi 25 de ani. Imaginaţi-vă câte doi sau câte trei, care stau în aceleaşi locuri. Ei nu se mişcă şi nu discută între ei. Sunt îmbrăcaţi aproape stereotip, nu i-ai mai văzut niciodată în facultate, nu fac decât să supravegheze din ochi în dreapta şi în stânga, şi dintr-o dată simţi aproape material cum se insinuează teroarea într-un loc public, într-o instituţie de învăţământ. Imaginează-ţi că, în aceeaşi zi în care apar copiii ăştia stereotipi pe coridoarele facultăţii, te duci la cantina de la Operetă şi în locul mâncării submediocre cu care erai obişnuit până atunci, găseşti portocale pe mese. Este buimăcitor să vezi că există portocale pe mese. Este reacţia ambivalentă, bizară, paranoică şi paradoxală a regimului comunist al lui Dej, în momentul în care budapestanii, spre cinstea şi gloria acelei studenţimi maghiare, au declanşat cea mai largă mişcare direct anticomunistă. Spre cinstea studenţimii româneşti, nici un fel de platformă – şi o să vă spun imediat de ce spun cuvântul platformă – nu a vizat revendicări studenţeşti de ordin economic să zicem, de ordinul îmbunătăţirii traiului studenţilor. Dimpotrivă. Iată care a fost platforma primului lot de la Facultatea de Ziaristică, lotul compus din Mihai Derdena, Dan Onaca, Dumitru Constantin, studenţi şi din profesorul universitar Dumitru Panaitescu, fiul celebrului eminescolog, Panaitescu-Perpessicius. „Scoaterea marxismului şi a limbii ruse din învăţământ, în general, alcătuirea unui guvern provizoriu în frunte cu Titel Petrescu, autorizarea partidelor politice de la stânga la dreapta, alegeri libere, nu ca mascarada din 46”. Iată ce scrisese Mihai Derdena în platforma-program pe care o alcătuise. Dar mai presus de orice – şi asta este citat din rechizitoriu – aceşti lachei de o sfruntată neruşinare ai capitalismului au avut tupeul incredibil de a cere să plece de pe pământul românesc soldaţii armatei roşii eliberatoare, garanta suveranităţii şi independenţei scumpei noastre patrii, Republica Populară Română, sub mizerabilul pretext că pe teritoriul unui stat cobeligerant şi care a contribuit la scurtarea războiului, nu mai au ce căuta după 13 ani de la finele ostilităţilor, trupe străine. Pentru ca sceleraţii să fie şi mai sceleraţi şi crima şi mai îngrozitoare, n-ar mai fi trebuit să vorbească decât despre Basarabia. De ce frustrarea regimului şi de ce reacţia paranoică? Frustrare pentru că noi toţi, inclusiv colegii mei de aici de la masă, care ne învârteam în jurul vârstei de 20 de ani în 1956, aveam în spatele nostru minimum opt ani, dacă luăm în calcul reforma învăţământului, dar de fapt vreo 10 ani de îndoctrinare sub toate formele în spiritul marxism-leninismului, de la cravata roşie, pe care am purtat-o în primul eşalon al pionierilor – şi mi-a pus-o Gheorghe Vasilichi la gât, la teatrul CGM, în ’48 – şi până la seminariile de marxism-leninism. Şi dintr-o dată, copiii ăştia îndoctrinaţi, studenţii ăştia care sunt reazimul partidului, care formează România comunistă de mâine clocesc revolte anticomuniste. Hai, nu „clocesc” revolte cu arma în mână, cum s-a întâmplat la Budapesta, dar pun la cale adunări populare în Piaţa Universităţii, unde au fost aduse camioane cu prelată, cu mitraliere. Preventiv, au fost arestaţi Ivasiuc şi Mihai Serdaru. Reacţia a fost de frustrare, pentru că noi nu aveam, în concepţia lor, să fim altfel decât comunişti. De ce reacţie paranoică? – pentru că represiunea a fost disproporţionată, a fost mai degrabă, cum spunea domnul Zub, o represiune preventivă. Or, în represiunea preventivă este posibil absolut orice. Este posibil să-i baţi pe studenţi în anchetă, că sunt băieţi sau că sunt fete, nu are importanţă. Unei colege de la Facultatea de Drept, anchetatorul i-a stins pe sâni ţigara. Lui Alexandru Ivasiuc i s-au scos dinţii cu patul pistolului. Când l-am cunoscut la Salcia, avea un tic, îşi clămpănea gingiile goale, a rămas cu ticul ăsta. Doi băieţi de la Politehnica din Cluj au fost bătuţi în asemenea hal încât au venit în lagărul de muncă forţată de la Salcia, pe urmă la Grădina, nebuni-nebuni, fără percepţia timpului şi a spaţiului – trebuia să-i duci de mână peste tot. Represiunea şi tortura au continuat în lagăre, deci în procesul de detenţie. Cine a anchetat? Este un lucru care ar merita un studiu în sine. Să-mi fie iertat că mă refer la mine, dar eu am mâncat bătaia, eu ştiu de ce am mâncat-o şi ştiu de ce nu putea să nu mă bată anchetatorul, nu avea cum să nu mă bată. Cel care turnase nu reţinuse exact, pentru că nu făcea parte din cercul nostru, al celor câţiva care am fost arestaţi. Nu văzuse, de exemplu, că un lector de la E.S.P.L.A. (Editura de Stat Pentru Literatură şi Artă), domnul Victor Iova, care era unchiul unei prietene ale mele, mi-a dat o carte, un manuscris dactilografiat, masiv, iar eu l-am desfăcut în fascicule şi l-am dat băieţilor să-l citească. Citeam noaptea pe burtă de la unul la altul. Se numea „Scrinul negru” şi încă nu apăruse pe piaţă. Nici măcar nu era în proces de tipărire. Turnătorul a văzut, sau a auzit „Scrinul negru”, ceea ce înseamnă că era o lucrare cu caracter puternic subversiv, cu o conotaţie apropiată de Sumanele Negre. „Unde… mătii ai găsit mă, manuscrisul?” „Sub o bancă în Cişmigiu”. Ei, la un asemenea răspuns, cum te poţi comporta tu, locotenent major de securitate, anchetator, Voicu Constantin, altfel decât sărind cu picioarele pe tipul care a îndrăznit să spună că l-a găsit acolo? O ţii pe chestia asta? Rezişti, te ţin căpriorii? – bine. Ai capotat? Pe urmă te ia la bătaie, să spui şi altele, şi altele, şi altele. Aşa, scapi simplu cu două- trei bătăi sacre, dar nu mortale, şi scapi de chestia asta. În schimb, poţi fi foarte puternic învinuit pentru gândire antisocialistă, cu referinţă la Vatican. Stai şi te cruceşti. Şi pe urmă vine anchetatorul: „A, dar cum a fost cu cântecul ăla dadaist?” Cântecul dadaist este o poezioară a lui Tristan Tzara, o strofă fiind aşa – face parte din poezia absurdului, este o întreagă poveste: „ La chanson d’un dadaiste / Qui n’était ni gai, ni triste/ Qui aimait une bicycliste / Qui n’était ni gaie, ni triste…” şi o strofă zice: „Mais l’époux le jour de l’an / Apprit tout et dans une crise / Envoya au Vatican / Les deux corps en trois valises” „Cum e, mă, cu Vaticanul? – mă întreabă ăsta – Ce-i cu Vaticanul şi care sunt legăturile cu Vaticanul?” Niciodată n-am reuşit să pricep dacă tipul era sănătos, nebun, că era incult asta era în afară de orice discuţie. Colegul meu Florin Pavlovici, un băiat de toată lauda şi toată isprava, autorul unei cărţi pe care o consider absolut epocală, „Teroarea pe înţelesul tuturor”, a mâncat bătaie până la a i se rupe o pereche de pantaloni de gabardină. Aşa am plecat cu el de la Jilava în Baltă, avea două petice imense pe fund, pentru că-l bătuseră până-i rupseseră pantalonii pe el, deoarece a refuzat să semneze procesele verbale de interogatoriu, spunându-le aşa: „Domnule anchetator, eu nu pot să semnez nişte procese pline de greşeli de ortografie care îmi vor ştirbi mai târziu imaginea”. Pentru asta l-au cotonogit pe Pavlovici, l-au tocat, l-au frăgezit în asemenea hal încât a venit vânăt în lagăr. Ei bine, de ce vă spun lucrurile astea? Discutam ieri cu domnul Munteanu venind pe tren o noapte întreagă, şi spunea că nu a râs niciodată mai mult decât în puşcărie. Este un fenomen, iarăşi, mă repet, paradoxal. Sigur că da, acolo aveai posibilitatea, după ce făcuseşi câţiva ani de facultate şi citiseşi câte cărţi citiseşi, să găseşti idioţenia, tâmpenia, cretinismul şi cruzimea în stare de retortă, în stare pură.
Ioana Boca: Aş mai vrea să amintesc numele unui anchetator al studenţilor bucureşteni din 1956, Gheorghe Enoiu, care în anii ’90 trăia încă în Bucureşti bucurându-se probabil de o pensie „binemeritată”, după ce i-au trecut prin camera de anchetă câţiva zeci de studenţi bucureşteni. Aşa cum v-aţi dat seama din toate aceste cinci evocări, undele de şoc ale anului 1956 s-au resimţit până târziu. Zecile de arestări, sutele de exmatriculări au marcat mediile studenţeşti în anii care au urmat şi au avut ca rezultat, la începutul anilor ’60, o linişte aproape deplină. Începând cu deceniul următor, au fost foarte puţine cazuri de studenţi arestaţi. În 1964, aproape toţi deţinuţii politici, inclusiv studenţii, au fost eliberaţi. Aş vrea să spun că un ultim moment al acestor proteste studenţeşti a avut loc în 1968, de Crăciun, când un grup de studenţi de la Universitatea din Bucureşti, având-o în frunte pe studenta Ana Şincai, au ieşit în stradă, au plecat de la căminele studenţeşti din 6 Martie (căminele de lângă Facultatea de Drept), actualul bulevard Kogălniceanu, şi s-au îndreptat spre Universitate, apoi au pornit-o pe bulevardul Magheru având intenţia să ajungă în Piaţa Victoriei şi după aceea la reşedinţa lui Ceauşescu. Au mers pe tot acest drum cântând „Deşteaptă-te române”. Singura arestată din acest grup a fost Ana Şincai. A fost anchetată, a stat câteva luni la închisoarea Văcăreşti şi, până la urmă, la proces, nu a mai fost condamnată. Acesta este, până în decembrie ’89, ultimul protest al studenţilor bucureşteni. Acum vă invit la întrebări pentru cei cinci conferenţiari din această după-amiază.
Alexandra Martin (Timişoara): Aş vrea să pun o întrebare valabilă pentru toţi invitaţii şi v-aş ruga să-mi răspundeţi fiecare. V-aţi gândit vreodată la repercusiunile care vor avea loc după manifestările pe care le-aţi organizat, sau în urma a ceea ce aţi făcut?
Teodor Stanca: Răspunsul este: da. Şi nu vreau să bravez. În seara zilei de 30 octombrie, deci în ajunul acelei adunări, l-am chemat pe fratele meu, care era student la Construcţii – el nu ştia nimic, n-am vrut să-l implic în pregătirea asta – şi i-am spus că mâine se va întâmpla ceva deosebit, s-ar putea să fiu arestat şi l-am rugat să pregătească familia. Deci, noi eram conştienţi de riscuri. În 31 octombrie, cum s-a mai spus aici, s-a declarat ieşirea Ungariei din Tratatul de la Varşovia. Prin urmare, presupuneam că ne vor aresta, dar că nu ne vor ţine prea mult, pentru că speram ca toată chestiunea să se extindă şi să se întâmple minunea ca şi în ţară să se petreacă ceva asemănător. Deşi ceilalţi colegi erau, şi ei, conştienţi de faptul că vom putea fi arestaţi, aceasta nu ne-a împiedicat să mergem mai departe.
Mihalache Brudiu: Nu m-am gândit că mi se va întâmpla o asemenea năpastă, pentru că am considerat că toţi paşii pe care i-am făcut sunt corecţi. Acuma, poate că nu ştiţi care au fost aceşti paşi, la modul concret, în rechizitoriul procurorului, adică în capetele de acuzare. Bunăoară, mie mi s-a reproşat că am cântat „Deşteaptă-te române”. Noi am lucrat foarte prudent, cum am spus, pentru că nu se putea vorbi despre Ştefan cum se vorbise în perioada dinaintea dictaturii comuniste. La 12 septembrie 1944, când s-a semnat Convenţia de Armistiţiu, exista articolul 16, „Defascizarea României”, şi această sintagmă însemna arestarea cărţilor, a bibliotecilor vechi, cenzura teatrului, cenzura revistelor, a presei în general, a cărţilor noi. Trebuia să fie smulsă complet din conştiinţa publicului românesc numele de Basarabia şi de Bucovina. Am făcut un tablou al lui Ştefan cel Mare, un tablou cu cifru, adică figura lui Ştefan în poziţie statuară, în picioare, ţinând în mâna stângă un corn şi în mâna dreaptă un buzdugan, un picior pe o brazdă de arătură, care se pierdea într-o perspectivă îndepărtată, iar în spate, Ştefan avea silueta Ceahlăului, pentru că este cel mai reprezentativ din Carpaţii Răsăriteni. Şi cine privea tabloul, şi vedea Ceahlăul în spatele lui, îşi putea da seama unde se uită Ştefan cel Mare: la garnitura cetăţilor de pe Nistru. Dar nu s-au legat de aspectul acesta, cât s-au legat de cornul lui Ştefan, care spunea că vine din poezia lui Eminescu, „De la Nistru pân’ la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a. …Ştefane, măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta… / De-i suna din corn o dată / Ai s-aduni Moldova toată …” şi eu atunci am spus: „Domnule preşedinte – acelui preşedinte despre care v-am spus că era în anul II la fără frecvenţă, la Juridic – eu n-am auzit de poezia acesta „Doina”, dar, există alţi poeţi care au cântat cornul lui Ştefan cel Mare” „Care, care?” „Păi, sunt copii de clasa a treia care ştiu poezia lui Bolintineanu, „Mama lui Ştefan cel Mare”: „Ştefan se întoarse şi din corn îi sună / De prin văi si codrii oastea lui s-adună” şi atunci a fost ilaritate în sală. A fost o stupoare pur şi simplu, care l-a determinat să se înnegrească, să se înverzească, să se roşească şi aşa mai departe pe acest preşedinte. Vedeţi dumneavoastră, eu aveam conştiinţa că sunt foarte bine acoperit cu toate aceste lucruri pe care le-am pregătit.
Alexandru Zub: Eu cred că am şi răspuns la întrebare, sugerându-vă că pentru gesturile noastre de atunci, din 57, trebuia o anumită doză de inconştienţă, de iresponsabilitate ca să procedezi aşa împotriva presiunilor care existau din jur, împotriva avertismentelor care s-au rostit în mod răspicat. Dar, în acelaşi timp, trebuie să vă mai spun că acţiunea din 1957 nu era nepregătită, că există o întreagă corespondenţă între o parte dintre cei care au compărut în proces, o corespondenţă în care lucrurile se spun foarte clar şi e vorba de o punere în cauză a regimului, sunt încercări de a defini situaţia, de a căuta soluţii, şi asta arată totuşi o asumare clară a riscurilor.
Eusebiu Munteanu: Aşa după cum v-am mai spus, am asistat, rugat de colegii mei, la procesul unui lot judecat cu un an înaintea lotului nostru, la tribunalul militar. Ştiam cum se petrece judecata, ştiam care este cuantumul pedepselor, ştiam că judecata este de fapt o mascaradă. Sigur că ulterior lucrurile s-au rafinat, apropo de ce spunea domnul Alexandru Zub. Până la urmă, după furia dejistă, se considera că numai un nebun poate să aibă atitudini anticomuniste. Şi atunci, în loc să-i bage în închisoare, îi băga la balamuc pe bieţii oameni care protestau, erau nemulţumiţi ş.a.m.d. Dar era şi acest aspect, trebuia să ai o doză de îndrăzneală sau de inconştienţă, dar cum tinereţea mai are şi păcatul ăsta, mergea.
Alexandru Mihalcea: Eu am sperat câtăva vreme că nu voi fi arestat, am sperat; pe urmă mi-am dat seama după anumite semne că nu se poate – frică mi-a fost teribil, nu e cazul să facem pe eroii. Nu ştiam ce se poate întâmpla în anchetă şi în închisoare. Habar nu aveam de acesta. Grozăvia mi s-a arătat în toată hidoşenia ei nu la anchetă, unde mi-am dat seama că poţi să-ţi pierzi viaţa, era o treabă de rutină pentru unii dintre anchetatori – nu s-a întâmplat la tineri, pentru că tinerii au fost robuşti – ci am înţeles-o mai târziu, în închisoare, când m-am întâlnit cu cineva care făcuse 12 ani de lagăr, dintre care patru la Vorkuta, şi care mi-a spus dedesubturile sistemului penitenciar comunist. Când mi-am dat seama că pot să-mi petrec restul zilelor în închisoare, atunci am simţit groaza în toată hidoşenia ei.
Eusebiu Munteanu: Ei, şi mai ştiam ce se întâmplă în închisoare de la cel care ne-a turnat, care făcuse închisoare înainte. Eram informaţi.
Teodor Stanca: Aţi avut posibilitatea de a sta de vorbă cu domnul Ioan Holender şi am fost informat că s-a pus întrebarea: „Bine, domnule, dacă ai participat, de ce n-ai fost arestat?” Ei bine, eu vreau să vă spun următorul lucru: au fost peste 3000 de studenţi implicaţi în mişcările din Timişoara, era o nebunie să-şi închipuie cineva că puteau fi toţi arestaţi. Sigur că în alte împrejurări, dacă ar fi fost un grup de zece oameni care să demonstreze, să agite, să atace, i-ar fi arestat pe toţi. Aşa nu puteau fi arestaţi şi s-au căutat vinovaţi între organizatori. De ce a fost exmatriculat domnul Holender? În primul rând pentru că el, aflându-se în cadrul acelei adunări, a spus: „Domnule, toate doleanţele astea ale noastre, cuprinse în memoriul care s-a citit aici, trebuie să fie publicate-n presă”. Dar nici acest lucru n-ar fi fost prea grav, pentru că au vorbit zeci şi zeci de studenţi acolo, de care nu ştia nimeni, şi care au scăpat, n-au făcut o zi de închisoare, n-au fost exmatriculaţi. Numai că (şi aici vreau să ajungem la procedeul de turnătorie) a avut ghinionul să aibă o colegă care l-a „turnat” la comitetul orăşenesc de partid. Este consemnată următoarea informaţie: „La comitetul de partid a venit tovarăşul Kotos Francisc, membru de partid, împreună cu cei doi copii ai săi, care sunt studenţi la Politehnică, ambii utemişti, şi au arătat cum a fost pregătită adunarea studenţilor. Studenta care a participat la adunare până când a plecat prezidiul afirmă că Holender Ioan a cerut să fie publicate în presă revendicările lor şi difuzate în masă.” Prin urmare, aşa a ajuns domnul Holender să fie cunoscut şi „încondeiat”. Bineînţeles că s-a considerat că s-a pus mâna pe încă un mare duşman, un mare vinovat, şi a fost exmatriculat. Ne bucurăm că o asemenea personalitate, de primă mărime în cultura europeană, a fost un participant la aceste manifestări. Şi chiar am făcut şi eu o glumă spunându-i: „Te rog, Holi, să traduci doamnei (era cu soţia) că din cauza mea ai ajuns directorul Operei din Viena”. Asta i-a schimbat destinul: în loc să ajungă inginer, a ajuns un om de cultură, directorul unei instituţiei de mare prestigiu.
Eusebiu Munteanu: Vreau să spun ceva. Erau foarte vicleni şi foarte versaţi. Adică doctrina le dăduse acoperire pentru lichidarea vechilor politicieni, moşierilor, industriaşilor, ş.a.m.d. Era lupta de clasă. Pe ţărani îi nenorociseră, îi băgaseră în puşcărie masiv, cu miile, cu zecile de mii. Nu puteau justifica prin doctrină cum tineri crescuţi, chipurile, de ei în acest regim ajung să înfunde puşcăriile cu miile. Dar ştiau că fiecare arestare, chiar de două persoane, dintr-un an, dintr-o facultate, de opt, de zece, bagă spaima cumplită în toţi ceilalţi, pentru că s-a trăit, vă rog să mă credeţi, într-o spaimă teribilă ani, şi ani, şi ani de zile. De exemplu, cum dozau pedepsele: la început, pentru aceleaşi fapte, se dădeau pedepse relativ mici: doi, trei ani. Pe măsură ce trecea timpul, pentru aceeaşi faptă ajungeau la 10 – 15 ani. Deci erau foarte bine instruiţi şi ştiau cum să penetreze prin spaimă în masă.
Ana Blandiana: Înainte ca participanţii la această masă rotundă să o părăsească, să spun două lucruri: în primul rând, să le mulţumesc cu nesfârşită recunoştinţă şi emoţie pentru felul în care v-au vorbit şi cu nesfârşită admiraţie pentru ceea ce reprezintă fiecare dintre ei şi mai ales toţi împreună. Am citit cărţile unora dintre ei, i-am ascultat în filme, povestind. Ceea ce m-a impresionat extraordinar a fost felul în care au reuşit să păstreze încă acel spirit al tinereţii, a cărei elită au reprezentat-o. Mi se pare că în această după-amiază, mai mult decât în toată săptămâna de până acum, aţi primit, copii, un cadou şi o lecţie extraordinară. În faţa dumneavoastră au stat nişte tineri, care aproape la vârsta dumneavoastră, cu câţiva ani mai mari, în condiţii incomparabil mai grele, au avut puterea să fie responsabili. Aşa cum spunea domnul doctor Munteanu, „istoria înaintează”, ca să îl citez pe Grigore Alexandrescu, dar nici pe departe atât de tare cum sperăm noi. Responsabilitate şi spirit de implicare în propria noastră (şi voastră) istorie vi se cere şi vouă. Nimeni n-o să vă bage la închisoare, dar de voi va depinde dacă veţi şti să spuneţi NU, cum spunea domnul doctor, dacă veţi şti mai ales să spuneţi DA, să construiţi ceva în locul negării pe care trebuie să aveţi puterea să o puneţi în practică, negarea răului care mai există în societatea românească. Învăţaţi de la aceşti oameni extraordinari, care, la 20 de ani, au avut curajul, ştiind ce-i aşteaptă, să ia istoria în piept. Vouă nu vi se cere decât să înţelegeţi şi să o duceţi mai departe. Aş vrea enorm să fi învăţat ceva din lecţia acestei după-amieze. Mulţumesc.
Şcoala Memoriei 2006. Prelegeri şi discuţii de la a IX-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet (10.17 iulie 2006). Editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2007