posted in: A book for each day
Cu ocazia frumoasei aniversări de 90 de ani a domnului Mircea Carp, reproducem conferinţa susţinută de domnia sa la Şcoala de Vară de la Sighet din iulie 2002
Mircea Carp
Când şi-a început emisiunile, în timpul războiului, „Vocea Americii” a adresat următoarele cuvinte ascultătorilor: “De la acest post de radio veţi auzi veşti bune şi veşti proaste despre război. Dar vom spune întotdeauna numai adevărul”. Desigur, o promisiune care n-a putut să fie întotdeauna respectată datorită condiţiilor, datorită cenzurii naziste în timpul războiului, iar mai târziu a cenzurii comuniste, dar ne-am dat întotdeauna osteneală să transmitem doar adevărul, mai ales că aveam de luptat cu posturi de radio, ziare, şi mai târziu posturi de televiziune, în care nu se spunea adevărul. Deci, era datoria noastră să încercăm să prezentăm nu numai situaţia din România, dar şi ce se întâmpla în lumea întreagă. Îmi aduc aminte că eram deseori întrebaţi “Dar de ce aveţi programe de politică internaţională?”, sau “Ce ne interesează pe noi ce se întâmplă în Zambia?” Părerea noastră era că un cetăţean trebuie să fie informat asupra tuturor evenimentelor din lume. Desigur, dădeam prioritate emisiunilor cu programe despre România, despre ce se întâmpla în România, despre evenimente din străinătate care vizau România, dar, în acelaşi timp, am crezut întotdeauna (şi am fost şi iniţiatorul acestui program de politică internaţională) că este foarte important, repet, pentru o persoană să ştie nu numai ce se întâmplă în ţara ei, ci ce se întâmplă şi în alte ţări, în alte locuri.
Deci “de la acest post de radio vom spune numai adevărul”. Şi adevărul l-am spus de la acest post de radio (mă refer la „Vocea Americii”, dar şi, mai târziu, la „Europa Liberă”) până când au venit evenimentele din decembrie 1989. Sunt mândru că am fost unul din redactorii de la „Europa Liberă”, care a preluat imediat, înaintea tuturor, sloganul de la Timişoara “Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara”. A fost un semnal pe care românii din Timişoara au vrut să-l dea întregii ţări şi noi am fost prezenţi acolo, am preluat imediat sloganul şi poate, într-un fel, am contribuit şi noi la acest eveniment.
„Vocea Americii”, care nu mai transmite acum, din păcate, în limba română – există şi în Statele Unite economii bugetare – este un post de radio aparţinând guvernului şi poporului american. „Europa Liberă”, spre deosebire de „Vocea Americii”, deşi subvenţionată de Congresul Statelor Unite, a fost întotdeauna un post de radio independent, un post de radio care se adresa mai ales românilor, polonezilor, cehilor şi aşa mai departe, a celor care trăiau în străinătate şi care trebuiau să se adreseze compatrioţilor lor din ţară, dar, în acelaşi timp, şi un megafon al activităţilor, al instituţiilor din ţările în care se emitea. Între cele două posturi de radio – „Europa Liberă” şi „Vocea Americii” – a existat întotdeauna o deosebire de nuanţe. „Vocea Americii” era un post de radio al guvernului american, trebuia să fie mai limitat, mai îngrădit în politica editorială, când era vorba de anumite ţări din Europa de Răsărit. „Europa Liberă” era un post de radio independent şi atunci emisiunile sale erau întotdeauna mult mai critice, chiar foarte critice la adresa regimurilor comuniste est-europene şi, bineînţeles, la adresa evenimentelor din România, în cazul nostru.
Personal am lucrat multă vreme la „Vocea Americii”, dar pe cât de rău mi-a părut că a trebuit să părăsesc acest post de radio, unde am funcţionat din 1951 până în 1978, pe atât am fost de bucuros că tot ceea ce vroiam să spun despre situaţia României puteam să spun acum la „Europa Liberă”. Nimeni nu ne-a oprit vreodată să spunem ceea ce credeam noi că este nimerit, şi nu mă refer numai la ştiri, ci şi la comentarii.
Vreau să fac o precizare aici: o politică generală a tuturor posturilor de radio, a ziarelor, a posturilor de televiziune serioase a fost şi este, în continuare, de a transmite ştiri verificate din două surse. Nu mă refer la o conferinţă de presă a unui preşedinte american sau la un incendiu văzut undeva. Orice ştire trebuia să fie dublu confirmată tocmai pentru a nu se transmite ceva eronat, ceva greşit, care să provoace nedumerire în mijlocul ascultătorilor şi, în felul acesta, poate chiar să ne descalifice ca un post de radio care transmiteam numai adevărul.
În ce mă priveşte am încălcat o dată această dispoziţie, fiind conştient că o încalc. Într-o seară din noiembrie 1987, fiind împreună cu colegul meu Vlad Georgescu, directorul de atunci al secţiei române a postului de radio „Europa Liberă”, am primit o informaţie, că la Braşov au izbucnit tulburări. Această informaţie nu era confirmată din două părţi, dar venea dintr-o sursă extraordinar de sigură. “Ce facem? ne întrebam Vlad Georgescu şi cu mine, lumea ne ascultă în ţară, vrea să ştie ce s-a întâmplat la Braşov. Să n-o transmitem şi să aşteptăm eventual până a doua zi de dimineaţă, să avem a doua confirmare?”. Ne-am hotărât că vom transmite ştirea cu orice risc, nu cu riscul că nu e adevărat, ci cu riscul că vom fi traşi la răspundere pentru că transmitem o ştire care nu era confirmată din două surse. Am transmis, s-a dovedit că era adevărat – ceea ce noi ştiam -, am fost admonestaţi amândoi a doua zi pentru că am transmis ştirea fără să fie confirmată, dar felicitaţi pentru că totuşi am transmis-o.
Cele două posturi de radio de care vă vorbesc aveau mai multe elemente în comun: primul loc în programe îl ocupau întotdeauna ştirile, mai întâi cele din ţară, apoi cele din străinătate; urma o revistă a presei, în care puteam să transmitem ascultătorilor noştri ce scrie presa internaţională despre România – pentru că ce scria presa română despre România ştiam înainte să deschidem ziarul: Ceauşescu pe prima pagină, pe a doua, pe a treia şi pe a patra tot Ceauşescu. Pe noi nu ne interesau ziarele româneşti decât cel mult pentru a încerca să găsim printre rânduri dacă există ceva care ar putea să ne atragă atenţia.
Rubricile de comentarii erau pentru noi o posibilitate salvatoare, pentru că puteam să spunem lucruri care nu erau confirmate sută la sută, deci nu le puteam da la ştiri, dar le puteam introduce în cadrul comentariului, jucându-ne cu ele şi transmiţând astfel ascultătorilor noştri anumite evenimente, anumite situaţii, la care se adăuga şi comentariul nostru.
Existau de asemenea în program emisiuni culturale, sportive, muzicale. Cred că nici unul dintre voi nu-şi aduce aminte, dar sigur părinţii voştri ştiu, de faimosul Chiriac de la „Europa Liberă”, care a fost un D.J. de mare calitate. El fusese înainte la Radio România, dacă nu mă înşel, şi s-a refugiat în Occident. Noël Bernard, care era şeful departamentului românesc al „Europei Libere”, l-a angajat la 24 de ore după venirea sa în Germania şi surpriza cea mare a fost că, 48 de ore după ce s-a terminat emisiunea muzicală de la Radio România prezentată de Chiriac, el a apărut la „Europa Liberă”, transmiţând topul săptămânii sau alte melodii iubite mai ales de ascultătorii tineri. Din păcate a murit mult prea devreme.
Desigur, aş putea să vorbesc mult despre aceste două posturi de radio, dar mă gândesc că poate ar fi mai interesant să aflu de la dumneavoastră ce v-ar interesa. Poate aveţi anumite întrebări pe care sunt gata să le lămuresc.
Conferinţă susţinută la Şcoala de Vară de la Sighet din iulie 2002 şi publicată în volumul Şcoala Memoriei 2002, Fundaţia Academia Civică, 2002