Ion Vianu: Astăzi vom vorbi despre persecuţiile psihiatrice politice. Aţi auzit cât de teribilă, cât de dură a fost represiunea împotriva oricăror forme de rezistenţă anticomunistă în anii ’50. Ştiţi cât de mare a fost rolul ideologiei politice şi dorinţa de a impune un anumit lucru. Astăzi vom vorbi de o formă soft, de o formă aşa-zicând moale a represiunii, care a fost represiunea politico-psihiatrică. Într-adevăr, cu timpul şi în momentul destalinizării, în momentul în care intensitatea şi cruzimea terorii şi a represiunii au început să scadă, după moartea lui Stalin şi apoi, mai pronunţat, pe vremea lui Brejnev, organele de represiune au simţit nevoia să promoveze alte forme de represiune şi, între altele, au sugerat şi au vrut să convingă şi poate au şi convins pe mulţi că a rezista comunismului, a rezista unei ideologii care nu putea fi, după ei, înfrântă, este o formă de alienaţie mintală. Aceasta este baza ideologică a psihiatriei politice. Această formă de represiune a fost promovată întâi şi întâi şi cu precumpănire şi pe cea mai mare scară în Uniunea Sovietică. Domnul doctor Maşec este alături de mine, este psihiatru din Moldova, şi a fost, la un moment dat, cetăţean sovietic şi vă va putea vorbi mai în profunzime despre aceste aspecte. Dar represiunea psihiatrică a fost promovată şi în România şi poate nu este inutil să spun că nu în toate ţările zise socialiste, în toate ţările de „democraţie populară” a existat această formă de represiune, ceea ce dovedeşte cu prisosinţă, după părerea mea, gradul de sălbăticie şi de obscurantism al comunismului românesc, în raport cu alte regimuri comuniste din alte ţări.
Zilele trecute am deschis întâmplător televizorul aici, în România, şi am văzut o emisiune în care era interogat un psihiatru, un psihiatru care apare foarte des la televizor, un psihiatru-vedetă, şi ziaristul tocmai îl interoga asupra represiunii psihiatrice. Îi spunea: „Dar la noi a existat represiune psihiatrică?”, la care răspundea: „Nu a fost sau poate au fost câteva cazuri întâmplătoare”. Deci, vreau să spun că şi astăzi colectivitatea medicală şi statul român în ansamblul lui refuză să accepte existenţa represiunii psihiatrice. Şi aceasta în ciuda faptului că anumite victime ale psihiatriei primesc alocaţii ca şi foştii deţinuţi politici în raport cu lungimea detenţiei lor. Acesta este paradoxul. Pe de altă parte, există voinţa de a stinge cauza, dând pe ici-pe colo satisfacţie unor victime şi, pe de altă parte, este negată această crimă care voi încerca să arăt cât de abjectă a fost.
Trebuie să vă spun că eu am devenit psihiatru în 1963 – zilele trecute am împlinit 40 de ani în această specialitate – şi că am trăit oarecum inconştient de ce se întâmplă, fără să privesc cu atenţie în jurul meu, pentru că trebuie cineva să-ţi atragă atenţia asupra fenomenelor, şi unul din primele lucruri care mi-au atras atenţia a fost faptul că acţiunea lui Vladimir Bukovski, cunoscutul disident politic, el însuşi internat de mai multe ori, timp de ani de zile, în spitalele psihiatrice sovietice, a devenit cunoscută în Occident şi, prin posturile de radio, mi-a devenit cunoscută şi mie. Atunci, între noi, pisihiatrii din Spitalul Universitar de Psihiatrie din Bucureşti, actualul Spital Alexandru Obredjia, am vorbit puţin de asta. Mi-aduc aminte că cei apropiaţi mie, un maestru al meu de la care am învăţat multă psihiatrie, a făcut această reflecţie care mi-a dat de gândit. A spus: „ştii, cred că, într-adevăr, în faţa unei forţe atât de uriaşe cum este comunismul numai un nebun poate să reacţioneze şi cred că au dreptate autorităţile care îi internează la noi, la nebuni”. Şi, atunci, eu nu eram de acord cu el deloc. Era un om cu care puteam vorbi sincer şi am avut chiar o discuţie destul de violentă, care m-a îndepărtat oarecum de el, deşi era un om la care ţineam destul de mult, am început să mă uit în jurul meu şi am văzut nişte lucruri. De pildă, am văzut un avocat din Braşov. În paranteză fie spus: nu pot da nume, pentru că eu consider că un medic ţine toată viaţa la secretul medical şi că tot ce vine în legătură cu practica medicală trebuie trecut sub tăcere, în afară de cazurile în care martorii înşişi se declară, cum ar fi Vasile Paraschiv. Era un avocat care a reacţionat la Declaraţia de la Helsinki, din 1975, care cuprindea un sector întreg, un coş, cum se zicea pe atunci, privitor la drepturile omului. Acest avocat a scris o scrisoare secretarului general al ONU, în care demonstra, în mod juridic, foarte circumstanţiat, că drepturile omului nu sunt respectate în România. Închipuiţi-vă ce nebunie să pretinzi aşa ceva, că drepturile omului nu sunt respectate în România, în 1975! Scrisoarea lui a fost interceptată de Securitate, deoarece exista o cenzură foarte strictă asupra poştei. Acest om a fost internat şi a ajuns chiar în secţia în care lucram eu, iar doctorul care îmi făcuse teoria că trebuie să fii nebun pentru a te opune regimului m-a cerut să fac parte din comisia care avea să-l declare nebun, spunându-mi că, dacă nu o voi face, acest om va fi condamnat la închisoare. Şi eu am refuzat. Şi acesta a fost un pas pentru mine, un angajament decisiv. Poate că există în viaţă ase-menea momente, în care te angajezi decisiv în favoarea sau împotriva unei cauze. Cred că şi voi în viaţă veţi avea momente când va trebui – toate momentele din viaţă sunt importante, dar sunt momente în care trebuie să iei hotărâri care îţi determină toată viaţa.
Au mai fost şi alte cazuri. Într-o zi, şeful meu de catedră m-a convocat şi mi-a spus că a venit un ofiţer de Securitate însoţind un tânăr student pe care trebuie să-l aresteze, dar că în cazul în care i-am pune un diagnostic medical ar putea să scape. Era vorba de un băiat de vreo 22 de ani, care era student la Politehnică şi care, având un conflict cu responsabilii de la Uniunea Tineretului Comunist, declarase că comunismul este un lucru tot atât de rău şi de nefast ca şi nazismul. Şi el fusese denunţat şi urma să fie arestat pentru un articol oarecare din Codul Penal, ofensă adusă orânduirii socialiste, sau aşa ceva. Îl adusese pur şi simplu de zgardă acest ofiţer. Eu am acceptat propunerea şefului meu să-l examinez şi iarăşi aici mi-am luat o grea răspundere, pentru că băiatul acesta urma să fie trimis la închisoare. L-am examinat, am văzut că era sănătos şi i-am spus ofiţerului: „Eu găsesc că acest tânăr este sănătos. Dacă vrei să-l arestezi, n-ai decât să-l arestezi”. Şi nu l-au arestat, ceea ce înseamnă că Securitatea voia să scoată castanele din foc cu mâna psihiatrilor şi făcusem oarecum proba experimentală că un anumit grad de rezistenţă poate da rezultate.
Dar, în sfârşit – acum trec peste ani –, când m-am întors acum în România, din ce în ce mai des, în anii ’90, am avut discuţii cu unii dintre colegii mei psihiatri şi argumentul major era că aceste practici nu au fost sistematice. Aici intrăm într-un domeniu pur cantitativ, dacă vreţi: de la câte cazuri în sus începe sistemul. Ei bine, cred că este complet greşită această încercare de definire cantitativă. Definirea este calitativă. Aşa cum definirea genocidului este intenţia deliberată de a distruge un anumit grup uman, tot aşa definirea persecuţiei psihiatrice se leagă de o anumită intenţie deliberată de a folosi această metodă criminală şi eu am aici demonstraţia că această intenţie a existat. De altfel, erau semne. Eu eram medic primar psihiatru şi eram convocat ori de câte ori se luau decizii importante, chiar dacă nu aveam întotdeauna cuvântul, şi am aflat că se luau măsuri pentru întărirea spitalelor psihiatrice speciale, aşa-zisele spitale psihiatrice speciale, în dotarea lor cu sârmă ghimpată, cu câini de pază, cu o pază din partea Securităţii, o militari-zare a spitalelor psihiatrice. Acest lucru a coincis destul de bine cu o cuvântare pe care Nicolae Ceauşescu a ţinut-o în faţa studenţilor, nu întâmplător, la 1 octombrie 1968, la Cluj, cu ocazia deschiderii anului universitar. Daţi-mi voie, cred că va fi singurul citat pe care îl voi citi în totalitatea lui, să vă citesc acest pasaj din discursul lui Nicolae Ceauşescu. Spunea el: „Mai există încă azi cineva care se gândeşte că se pot găsi în România forţe sociale capabile să pună în primejdie sistemul nostru socialist? Cred că nu. Numeroase voci strigă: nu, nu! Fără îndoială, tovarăşi, nici un ţăran cooperator, nici un lucrător din staţiunile de maşini şi tractoare sau din gospodăriile agricole de stat, nici un intelectual din institutele noastre de cercetare sau din şcoli, din institutele de învăţământ nu ar putea îngădui nimănui să pună la îndoială trăinicia şi forţa socialismului în România. Fireşte, pot să mai existe nebuni şi vor fi întotdeauna, dar, pentru nebuni, societatea noastră socialistă dispune de mijloacele necesare, inclusiv cămaşa de forţă. Dar, după cum ştiţi, dezvoltăm medicina pe o scară largă. Nădăjduim că într-un viitor apropiat vom discuta problema perfecţionării activităţii de ocrotire a sănătăţii în cadrul unei plenare a Comitetului Central al partidului. Chiar aceşti nebuni pot fi trataţi cu mijloace mai moderne pentru a nu trebui să recurgem la cămaşa de forţă”. Acesta este citatul din Ceauşescu şi acest citat coincidea în timp, în mod exact, cu momentele în care se ridicau acele garduri de sârmă ghimpată. Puţin timp după aceasta, am fost contactat de un tânăr cadru dinamic, dr. Valerian Ţuculescu, care pe urmă a fost de partea noastră, el era director pentru psihiatrie în Ministerul Sănătăţii, şi m-a rugat să merg la Poiana Mare. Mi-a spus: „Am auzit că acolo este mizerie, este o stare dificilă. Aş vrea să te duci acolo să ne faci un raport”. Şi m-am dus la Poiana Mare. Poiana Mare, un spital de psihiatrie care se găseşte la sud-vest de Craiova, undeva pe drumul dintre Craiova şi Calafat, şi acest spital era instalat în clădirea unor cazărmi foarte mari care fuseseră părăsite. Era un spital pentru bolnavi psihici tuberculoşi şi unul din pavilioane era afectat bolnavilor psihici periculoşi, aşa-zişi periculoşi, pentru că majoritatea acestor bolnavi erau, mi-am dat seama imediat, erau de fapt deţinuţi politici. Trebuie să spun că acest spital era în general impecabil întreţinut, directorul lui era un fost medic militar, care era foarte tare în materie de gospodărie. Şi totuşi, pavilionul psihicilor periculoşi era într-o stare de mizerie care mie nu-mi poate aminti decât de ceea ce am văzut la cinematograf despre lagărele de concentrare naziste. Am ajuns la ora băii. Bărbaţii şi femeile erau în pielea goală şi făceau coadă la duşuri pentru a se spăla. Era întâmplător singurul moment din săptămână când se dădea apă caldă la acest pavilion. Bineînţeles că am fost cutremurat de ceea ce am văzut. Am spus: „Dar ce e cu aceşti oameni?” şi m-am lămurit foarte repede că la ieşire era un grup de aşa-zişi bolnavi, care au făcut o manifestaţie anticeauşistă – ceea ce pe atunci era destul de original, adică s-au adunat în curtea închisorii – poate că trebuie să spun închisoare într-adevăr –, era curtea aşa-zisului spital şi au început să strige lozinci împotriva lui Ceauşescu şi împotriva partidului. Doctorul mi-a spus: „Vedeţi, este evident că aceşti oameni sunt nebuni”. Întors la Bucureşti, am făcut un raport în care ceream închiderea acestui pavilion ca insalubru. Bineînţeles că am primit mulţumiri din partea directorului care mă trimisese acolo, dar niciodată un altfel de răspuns.
A venit şi momentul Helsinki, în 1975. Mă gândeam că trebuie să fac ceva. Nu ştiam prea bine ce. şi atunci am făcut ce ştiam şi eu să fac, am scris un articol, pe care l-am publicat în “Viaţa Românească” din octombrie 1976, intitulat “Psihiatrie, antipsihiatrie şi hiperpsihiatrie”. Acum poate, sau sigur, că unii dintre voi se vor destina studiului medicinei şi veţi studia şi istoria medicinei şi veţi afla ca prin anii aceia, 1960-1970, era la modă în Occident un curent care se chema antipsihiatria şi care nega valoarea psihiatriei şi punea accentul pe caracterul represiv, în general, al psihiatriei. Pe de altă parte, era cuvântul hiperpsihiatrie, pe care eu îl creasem ad-hoc şi prin care voiam să descriu deviaţia contrarie, şi anume aceea că psihiatria este folosită deliberat într-un scop represiv. Ideea mea era că adevărata, buna psihiatrie trebuie să oscileze, trebuie să găsească o cale de mijloc între represiune şi între lipsa absolută a oricărei autorităţi medicale. Şi făceam şi câteva aluzii, destul de discrete, asupra hiperpsihiatriei pe care o cunoşteam eu. De pildă, pentru a nu degenera în hiperpsihiatrie, psihiatria îşi va interzice în modul cel mai riguros să treacă peste ceea ce este de resortul ei propriu şi să nu con-strângă la tratament decât în circumstanţe bine definite, în care posibilitatea unei crime sau a unei violenţe decurge numai din anumite condiţii bine precizate.
Asta se întâmpla în 1976. La începutul anului 1977 a fost un moment de fierbere în societatea românească, care a fost pricinuit de Declaraţia lui Paul Goma, un scriitor foarte curajos, care a reunit în jurul lui oameni care protestau împotriva regimului represiv comunist. Asta a fost declanşat şi de Manifestul celor 2000 de cuvinte şi Charta ’77 din Cehoslovacia, despre care veţi auzi tot în cursul acestei sesiuni anumite detalii. Fapt este că asta mi-a dat mie curajul să vorbesc deschis despre psihiatrie şi asta mi-a pricinuit unele neajunsuri. Am fost dat afară de la Facultate, dar în fond m-a determinat în mod decisiv să părăsesc definitiv ţara şi vreau să vă spun că deseori cei care vor să-ţi facă rău îţi fac cel mai mare bine. Pentru mine, asta a corespuns cu o deschidere a orizontului, cu posibilitatea de a cunoaşte lumea şi în special cu posibilitatea de a fi liber şi de a vorbi deschis, chiar atât timp cât am mai rămas în ţară, dar şi după aceea.
Am ajuns deci în exil, m-am stabilit în Elveţia şi, puţin după ce m-am stabilit, am avut ocazia să cunosc că organizaţia Amnesty International, despre care cred că aţi auzit, lucrând absolut independent de mine, făcuse un raport asupra persecuţiilor psihiatrice din România, în care documenta 32 de cazuri de persecuţii psihiatrice şi internări abuzive în România. Aşa încât asta mi-a dat curajul să activez într-o organizaţie care mai târziu a devenit Asociaţia Internaţională împotriva Abuzurilor Politice ale Psihiatriei. Apoi am fost chiar membru în comitetul acestei asociaţii şi la un moment dat chiar preşe-dintele comitetului ei executiv. Aşa încât, au urmat aproape 20 de ani în care eu am fost foarte activ şi am avut o viziune globală asupra persecuţiilor psihiatrice şi asupra persecuţiilor din Uniunea Sovietică şi cazurile care mai soseau din România. Unul din aceste cazuri a fost un om viu, un om pe care l-am întâlnit când m-am dus la Paris, în 1978, domnul Vasile Paraschiv, care este aici de faţă. Evident, nu voi vorbi despre cazul său, dânsul are posibilitatea să o facă şi îl voi ruga să mărturisească el însuşi, în faţa dumneavoastră. Au mai fost şi alte cazuri – nu vreau să monopolizez cuvântul – pe care le-am înregistrat. Când m-am întors, în 1990 – aceasta este marea mea amărăciune şi oarecum eşecul vieţii mele –, am dus o campanie pentru ca realitatea acestor persecuţii psihiatrice să fie documentată. Ea a fost documentată, au apărut numeroase cazuri. De pildă, pot să vă semnalez că în revista „22” din 15 mai 1990, a apărut un reportaj despre multe cazuri pe care le-am găsit, despre alte cazuri despre care a fost vorba, după aceea. La Spitalul Obredjia din Bucureşti s-au constituit două comisii care trebuiau să ateste despre realitatea persecuţiei din psihiatrie, fără ca ele să elaboreze vreodată vreo concluzie, nici pozitivă, nici măcar negativă, nimic. S-a pierdut ca un râu în deşert, care dispare în nisip. Aşa încât nu am obţinut satisfacţie, decât poate satisfacţia morală că despre acest lucru s-a vorbit în opinia publică.
Vreau să vă spun că autorităţile au mult mai mare facilitate să recunoască persecuţiile politice decât persecuţiile psihiatrice, pentru că această formă de persecuţie este atât de laşă, atât de subversivă, de subterană, încât ea produce ruşine celui care a suferit-o. Închisoarea este mai brutală. Şi apoi, cine poate să nege închisoarea? Al doilea lucru care se spune foarte des este: „Dar oamenii aceştia, cei care au fost internaţi cu forţa în spitalele psihiatrice, erau într-adevăr bolnavi”. Mai întâi că nu e adevărat. Cei mai mulţi dintre ei nu erau cu adevărat bolnavi. Dar, chiar dacă admitem că unii dintre ei erau poate structuri psihologice mai fragile, nu este deloc vorba despre cei care sunt azi aici, dar alţii, chiar dacă ei prezentau anumite trăsături psihologice, ceea ce este important este că ei nu erau “îngrijiţi”, luaţi în primire de organisme medicale pentru a fi vindecaţi, ci pentru a fi perse-cutaţi, pentru a li se pune căluşul în gură, pentru a fi distruşi prin metode farmacologice şi prin simpla deţinere forţată. Asta este important, faptul că medicina îşi trăda scopul ei fundamental care este de a face binele, că medicina era pusă în slujba represiunii.
Fragmente din Şcoala Memoriei 2003. Prelegeri şi discuţii de la a VI-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet (7-15 iulie 2003), editor Armand Goşu, editorul colecţiei Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003
Ion Vianu, medic psihiatru, a aderat în 1977 la scrisoarea lui Paul Goma adresată Chartei ’77. Anterior denunţase folosirea psihiatriei politice contra opozanţilor regimului Ceauşescu. Emigrat în Elveţia în 1977, s-a implicat în acţiunile iniţiate de organizaţiile exilului românesc
