“O trebuit să scape cineva dintre noi ca să povestească, să nu rămânem morţi. Cei care au murit să nu rămână anonimi, să vorbească cineva!”
Lucreţia Jurj-Costescu: Eu vă mulţumesc la toţi că aţi venit să ne ascultaţi. Am să vă povestesc cum a fost viaţa unui partizan în munţi. Poate că ştiţi traiul cum o fost. Luptele… noi am avut şi lupte cu ei, cu Securitatea, am fost încercuiţi, au tras după noi, noi nu am deschis foc până ei nu au mai tras asupra noastră!
Acum să vă povestesc. Eu sunt din Munţii Apuseni. M-am născut în comuna Scărişoara-Nouă în judeţul Sălaj. Părinţii mei erau moţi şi viaţa mea chiar că este ca un roman.
În ’40 am fost expulzaţi în România, când au ocupat ungurii Ardealul. Am umblat până în nordul Moldovei, în judeţul Sorojineţ, judeţul Rădăuţi, apoi în Oltenia, timp de 5 ani, până în ’45, când ne-am reîntors acasă. Când ne-am reîntors acasă, sigur că eram copii mulţi la părinţi, săraci, şi mama avea o soră acolo, în comuna Răchiţele, căsătorită cu un bărbat care avea un băiat. Atunci m-am căsătorit, în ’47, cu băiatul pe care l-a crescut ea de la primul soţ, Jurj Mihai, din comuna Răchiţele. Ei aveau legături cu partizanii, cu Leon Şuşman de la Măhăceni, care era avocat.
În ’49 eu m-am dus la ei în pădure cu mâncare, pe urmă am luat legătură cu Şuşman Teodor, tot Şuşman, dar nu erau rude, ci erau prieteni, dar numele era acelaşi. Şi ăştia din Răchiţele o fost persecutaţi, că o fost primar mulţi ani şi o devenit fugar cu trei băieţi. O trebuit să plece că o fost persecutat. I-o luat tot ce o avut. Şi am avut legături cu ei. Soţul meu era pădurar şi el s-o vorbit cu ei să facă o organizaţie subversivă ca să contracteze mai mulţi oameni ca să facă ceva revoltă. Şi nu a fost aşa să fie şi or vorbit cu cineva care l-a reclamat la Securitate, de la Câmpeni. Deşi noi aparţineam de Cluj, dar la Câmpeni o fost reclamat. Ne-am trezit cu Securitatea la Câmpeni şi or venit să îl aresteze şi i-o cerut prima dată, i-o cerut arma, că el avea armă de serviciu. A zis că merge după armă şi era un geam către pădure şi dus a fost. Şi ei să nu meargă cu mâna goală la securitate m-au luat pe mine şi pe socru-meu şi ne-o dus la Câmpeni. Şi ne-o ţinut două zile, ne-o întrebat că unde este soţul, că unde se ascunde. Eu am zis: „Nu ştiu, că de când e cu mine nu s-o mai ascuns ca să ştiu unde se ascunde!” Şi ei m-au lăsat, dar fără drept să părăsesc domiciliu. Acum eu ştiam că eram păzită şi urmărită ca să îi prindă pe ei. Eu am venit acasă şi când am ajuns acasă ştiam unde sunt ei şi m-am dus şi le-am povestit unde am fost şi ce m-o întrebat şi m-o lăsat ei două luni, mai m-or urmărit, şi acum simţeam că se îngroaşă gluma. Acum ori mă arestează, de lăsat nu mă mai lăsa, acum trebuia să aleg, ori mă duc cu soţul, ori mă duc în închisoare. Mă gândeam că dacă mă arestează nu ştiu dacă voi putea rezista la chinurile la care îi puneau ei pe oa-meni şi ca să nu fiu nevoită să mai spun pe altcineva am luat şi eu drumul codrului cu speranţa că nu va dura mult. Dar… o durat patru ani!
Şi aşa… o trecut timpul în munţi şi… iarna, vara stăteam toţi… eram 9 persoane, stăteam toţi. Iarna ne retrăgeam pe comune şi mai stăteam pe la prieteni. Şi în iarna lui ’51 l-or arestat pe fratele lu’ bărbate-meu, l-or bătut până o spus unde suntem. El ne făcuse adăpostul, la un cetăţean acolo, lângă Răchitele. Şi au venit cu securitatea acolo la noi. Or înconjurat grajdul şi şura şi lui i-o pus cătuşele pe mână în faţă şi l-o trimis să ne predăm… l-o trimis la noi. Când o venit la noi o spus: „Frate, dă-mi o armă că suntem înconjuraţi, că eu viu nu mă mai dau, nu mă predau”. Şi zice: „Îmbrăcaţi-vă şi coborâţi că eu ştiu pe unde sunt mai mulţi şi încercăm să scăpăm din cerc”. Şi aşa am coborât din pod şi am ieşit, aşa, pe sub streaşină şi lângă comuna Răchiţele era un câmp, într-o parte era Someşul Cald. Nu am fugit prin Someş, pe acolo era mai adânc, ci am fugit pe câmp. Şi cum fugeam noi, aşa trăgea după noi că numai lumina cartuşele pe lângă mine. A trebuit să sărim şi un gard şi atunci fratele lui bărbate-meu… el o fugit mai repede şi s-a aşezat pe marginea pădurii şi o tras ca să ne apere pe noi. Şi aşa ne-a scăpat şi nu ne-am mai dus nicăieri şi ne-o făcut o colibă pe lângă un drum, să nu ne ducem chiar în adâncul pădurii că acolo mai tare căutau ca pe lângă drum. Şi acolo am stat trei luni, în munţi, în zăpadă. Ne-am dus la un unchi de-a lui soţu’ şi ne-a dat alimente pentru trei luni şi le-am împărţit să ne ajungă trei luni. Şi am stat trei luni acolo – asta a fost în ’51 spre ’52. În ’52, primăvara, iar ne-am întâlnit cu grupul nostru, toţi.
Dar în ’51, bătrânul Şuşman s-o sinucis că nu o mai rezistat la arestările din comună. Că pentru el tot îi aresta şi îi bătea şi n-o mai rezistat. Familia lui era toată distrusă, pe toate părţile. Doar un nuc o mai rămas în locul unde avea el casa. Şi s-o dus acolo unde avea el o şură şi s-o sinucis în ’51. Şi acum o rămas numai copiii şi noi.
În vara lui ’52 iar am intrat în cerc. Atunci a fost aproape 3.000 de soldaţi cu securitate cu tot, pe valea Someşului. O fost om lângă om. O săptămână a stat. Am vrut să trecem Someşul şi ei o tras după noi şi pe doi i-o împuşcat dintre ai noştri şi am rămas cinci. Am stat încercuiţi o săptămână, fără mâncare, fără nimic. Ne uitam la ei, stăteam pe stânci, sus. Şi ne uitam pe valea Someşului la ei cum vorbeau la telefon şi mâncau şi aşteptam să se strângă cercul să scăpăm. Şi la un moment dat… am găsit o peşteră şi am coborât pe copac şi în peştera aia se făcea mai multe văgăuni, scorburi… cum să vă spun eu să înţelegeţi?… găuri în piatră, dar nu adânci. Şi acum ca să nu ne prindă vii ne-am băgat acolo, dar nu am încăput decât trei pe burtă şi doi în genunchi. Şi când au ajuns acolo… când am coborât, zice soţul meu: „Dar nu mai scăpăm, acuma”. Zic: „Ba o să scăpăm, că dacă există Dumnezeu o să scăpăm”. Şi o venit armata şi or introdus un soldat acolo, or zis că să intre acolo şi să caute. Şi o intrat un soldat, o venit până la noi. S-o uitat la mine, s-o mai uitat la el. O zis că nu ne vede. Şi atunci o zis comandantul să tragă, să descarce un încărcător din pistol. O tras. Dar nu ştiu unde o ţinut el pistolul că nu ne-o nimerit nici pe unul. O zis: „Ascultă, să vezi ce se aude”. „Nu se aude nimic”! Zice: „Atunci vino afară”. Şi o ieşit afară şi noi am scăpat atunci. Dar sunt sigură că bă-iatul ne-o văzut. Şi atunci am scăpat, dar înfometaţi şi cum ne-o fost şi atunci ne-am despărţit că am spus că nu mai putem să stăm aşa un grup mai mare pentru că să te duci la cineva acasă cinci persoane era prea mult. şi ne-om despărţit.
Noi ne-am dus în partea Bihorului, acolo aveam noi prieteni şi rudenii. Şi fraţii Şuşman au venit la Cluj, în partea Huedinului. Şi aşa a mai trecut până în ’54. În ’54 ne-am întâlnit cu cineva despre care am ştiut că este agentul securităţii. Şi la omul la care am stat mai aveam nişte lucruri şi nu ne-am mai dus o lună, am zis că nu mai mergem o lună pentru că or crede că nu mai venim. După o lună ne-am dus la miezul nopţii după lucruri. Ne-am dus şi am bătut la geamul casei. Nu intram noi la om în şură fără să fie el. Şi ne-a deschis politicos şi ne-a poftit înăuntru şi o zis să îl scuzăm că el iese până afară. O ieşit şi pe urmă o zis: „Poftiţi în şură”! Când ne-am dus în şură eu am intrat prima. Când am intrat s-or aprins nişte lanterne şi pe mine m-or lovit prima, m-a lovit în cap, mi-a spart capul şi pe urmă nu mai ştiu. Când m-am trezit erau toţi la pământ. Şi soţul era împuşcat. Şi ne-or dus la securitatea din Beiuş, ne-a dus pe toţi trei într-o cameră, jos. Dar soţul nu mai putea. Nu mai ştia de el. Şi-or venit doi, l-or luat, aşa, târâş şi dus a fost! Nu l-am mai văzut niciodată.
O durat ancheta 5 luni, dar tot timpul mi-au spus că soţul este la spital, că nu o să fie la proces, că lui îi face proces separat. Eu nu aveam intenţie să mă apăr, că mie nu-mi părea rău de ce am făcut. Nici să-mi descarc vina mea pe soţul sau… Încă de multe ori nu am avut vină şi am lăsat să fie asupra mea ca să îi mai uşurez şi lui… ca să nu fiu eu condamnată mai puţin. Şi o fost ancheta cinci luni. Şi când m-o dus la proces, nu a apărut la proces şi m-o condamnat la muncă silnică pe viaţă şi pe fratele lu’ bărbate-meu la moarte pentru că o tras atuncea asupra securităţii. Şi pe el l-o executat. Şi eu am făcut 10 ani de închisoare, pe la Miercurea Ciuc, Oradea, Cluj, Văcăreşti, la spital. M-am îmbolnăvit. Am făcut un abces şi datorită abcesului am rămas numai cu un plămân.
Viaţa din munţi nu a fost aşa de uşoară. Am dormit şi pe crengi de brad în loc de saltea. Şi am stat la soare, pe crengi de brad, pe zăpadă. Pe cap mă spălam în apă de râu, căutam unde bate soarele şi este apa mai lină, că nu era aşa rece şi o bate soarele. Aşa mă spălam pe cap. Când ieşeam din râu nu mai simţeam capul! Şi nu m-am îmbolnăvit cât am stat în munţi. În închisoare m-am îmbolnăvit că organismul era mai slăbit. Şi au fost anii de puşcărie şi de pribegie, aşa că nu a fost uşor. Dar nu este regret pentru că măcar ştiu că am făcut ceva. Rău nu am făcut la nimeni.
De multe ori mă gândesc la vârsta asta a mea. La 12 ani ştiu că am fost refugiaţi… până la vârsta asta ştiu că doi ani de fericire am avut. M-am căsăto-rit cu primul soţ şi am stat trei ani împreună. Dar primul an până m-am obişnuit acolo, eu dusă de la ţară la munte, până m-am obişnuit, a fost greu. După ce m-am obişnuit eram cea mai fericită din lume. Când m-am simţit cea mai fericită, atunci am căzut în prăpastie.
După ce am făcut 10 ani de închisoare, în ’64 m-am eliberat. Asta vroiam să vă spun, că Dumnezeu totdeauna a fost cu mine, nu m-o lăsat niciodată, mi-o călăuzit paşii. De aceea am fost mulţumită şi am suferit cu sufletul împăcat pentru că nu mi-am pierdut credinţa. Mă gândeam că şi Iisus a suferit nevinovat şi noi am suferit nevinovaţi, că nu am făcut rău la nimeni! Că nu am gândit nici ca ei, nu am fugit nici de săraci de acasă, că am fost destui oameni înstăriţi, nu am fugit nici ca să ne apărăm averea, am fugit că aşa am crezut noi că e bine să facem!
M-am eliberat în ‘64, în 21 iunie. După atâţia ani, eu nu am mai umblat nici cu trenul, nici nimica, şi ne-o pus pe tren la ora 5 în Oradea şi eu am venit la Turda, că şi acolo la închisoare tot oameni buni, cineva mi-o şoptit că să nu mă duc la sat, să mă duc la oraş dacă am unde merge. Dacă mă duc în sat nu mă mai duc la oraş, că oraşele sunt închise. Şi aveam fraţii la Turda. şi atunci am dat să vin la Turda. Am venit noaptea, nu mai ştiu la ce oră eram pe peron în Câmpia Turzii. Acuma nu mai ştiam cu ce să mă duc în Turda la ora aia, târziu, şi dintr-o dată a apărut o bătrână lângă mine. Şi am spus: „Mătuşă, zic, cu ce să mă duc eu în Turda”? Zice: „Dar şi eu mă duc în Turda. Dar unde te duci, a zis bătrâna”? „Uite, mă duc pe strada Traian nr. 7”. „Acolo mă duc şi eu”! La aceeaşi adresă, aceeaşi casă mergea şi bătrâna! Nu este puterea lui Dumnezeu? A plecat şi ea acasă o dată cu mine să ne întâlnim în gară să mă ducă în locul unde trebuie.
După ce am ieşit din închisoare m-am îmbol-năvit, am făcut o pneumonie. Ştiam că sunt bolnavă, dar am vrut să îi ascund lui soră-mea. Zic: „Mă duc în spital o săptămână”. M-am dus la spital şi când am ajuns la spital acolo, eram numai… cât mai suflam. Ce să îi spun eu la doctor de ce am eu nevoie? I-am dat biletul de eliberare. şi zice: „Cine te-o trimis la mine”? I-am spus: „Nimeni, eu am venit”. Zice: „Şi eu am făcut 10 ani de închisoare”. Era doctorul Nosa, domnul Gavrilă îl cunoaşte. Doctorul Nosa… şi el m-a luat sub aripa lui, datorită lui trăiesc. El m-a trimis de la Turda la un prieten al lui de la Cluj. L-o şi amendat pentru că m-a ţinut TBC-istă, bolnavă de plămâni la Turda la spital. Dar el a spus că el suferă orice pe-deapsă, dar el nu mă trimite numai la Cluj. Şi aşa eu am avut mare noroc cu doctorii din Cluj, că ei m-or salvat. Ei mi-or dat serviciu, aşa am putut eu să rezist. Că Dumnezeu a trimis în calea mea numai oameni care m-au ajutat şi am rezistat.
O trebuit să scape cineva dintre noi ca să povestească, să nu rămânem morţi. Cei care au murit să nu rămână anonimi, să vorbească cineva!
Stéphane Courtois: Mulţumesc Lucreţiei Jurj pentru această mărturie foarte impresionantă. Pentru că aţi avut curajul să ne reamintiţi aici, nouă, cei de faţă, ceea ce aţi trăit, să vă reamintiţi nişte amintiri care pot fi foarte grele şi dureroase pentru dumnea-voastră.
Voce de elev din sală: Aş vrea să întreb pe doamna Jurj dacă intenţionează să-i dea în judecată pe cei care au predat-o?
Lucreţia Jurj-Costescu: Atunci nu puteam să judecăm pe nimeni, nici chiar nu puteam să judecăm pe cel care căuta să ne predea, pentru că aşa considera el că este bine. Noi aşa am fost. Nu judecam pe nimeni. Am lăsat să treacă pe lângă noi şi duşmani, şi prieteni şi nu ne arătam şi chiar dacă întâlneam câte un om din întâmplare nu trebuia să îi cerem nimic că de bunăvoie ne ruga să primim de la el. Noi nu am jefuit pe nimeni. Chiar am întâlnit oameni care nu ne-au cunoscut, numai din auzite, că socrul meu şi soţul au fost renumiţi în partea Beiuşului, acolo, dar la oricine aş fi spus, „Uite, a venit băiatul lui baciu Jurj”, nu ne-ar fi refuzat nimeni. Dar nici nu am vrut să abuzăm de multă lume, mai mult am stat prin munţi şi am suferit. Să nu creăm probleme oamenilor.
Romulus Rusan: Vreau să vă spun că erau bărbaţi în închisoarea Oradea, mi-au povestit nişte deţinuţi politici, care se uitau pe geam…
Lucreţia Jurj-Costescu: Da, că era o aripă numai bărbaţi acolo… Eu umblam pe la toate vizetele unde puteam… Nu mă interesa că strigă după mine, întrebam de soţul, căutam pe orice cale să aflu ce e cu el. Şi când mi-au zis sentinţa, am spus: „Puteţi să mă condamnaţi şi la moarte, dacă pe soţul l-aţi omorât puteţi să mă omorâţi şi pe mine, nu mă interesează ce condamnare îmi daţi”. Nu mi-o părut rău şi nici nu am cerut milă. Mi-au spus: „Ai purtat armă”? “Sigur că am purtat”. „Ai tras”? „Nu am tras”. „Atunci de ce ai purtat armă”? „Păi ca să nu ducă soţul două”. Aşa am vorbit cu ei în instanţă.
Romulus Rusan: Femeile dau bărbaţilor mândrie, să nu fie mai fricoşi decât ele…
Lucreţia Jurj-Costescu: Păi spun că dacă eu nu eram cu soţul, nu ştiu ce ar fi făcut. Era mai pesimist, mai slab. Nu l-am lăsat, l-am ţinut tare.
Voce de elev din sală: În anii ‘40-‘50, practic, democraţia era considerată o utopie. Iată că s-au găsit destui naivi, ca să zic aşa, care să creadă că această utopie poate deveni realitate. Iată că într-un târziu a şi devenit realitate. Aş dori să ştiu dacă dintre cei care au luptat atunci pentru a aduce acum democraţia, care au plătit cu viaţa şi cu sănătatea lor, acum sunt remuneraţi după ceea ce au făcut, şi m-aş adresa mai mult doamnei pentru că dânsa a fost zece ani închisă şi are chiar şi probleme de sănătate. Aveţi din partea guvernului de acum o pensie, aveţi ceva?
Lucreţia Jurj-Costescu: 300.000 de lei la un an de închisoare şi mi-a completat cu anii de serviciu, atâta beneficiu am.
Voce de elev din sală: 300.000 de lei pe an?
Lucreţia Jurj-Costescu: La un an de închisoare.
Fragmente din Şcoala Memoriei 2003. Prelegeri şi discuţii de la a VI-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet (7-15 iulie 2003), editor Armand Goşu, editorul colecţiei Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003
Lucreţia Jurj Costescu, născuă în 1928, în satul Scărişoara Nouă, comuna Pişcolt, judeţul Satu Mare. Împreună cu soţul său, Mihai Jurj a fost mai întâi susţinătoare a grupului de rezistenţă „Teodor Şuşman”, din zona Răchiţele, iar în 1950 s-a alăturat grupului, fiind activă până în 1954 când a fost capturată de Securitate. În 1955, în urma procesului care a avut loc la Oradea a fost condamnată la muncă silnică pe viaţă, pedeapsă comutată ulterior la 25 de ani de temniţă. A trecut prin închisorile Cluj, Mislea, Miercurea-Ciuc, Jilava, Văcăreşti şi Oradea. A fost eliberată la 21 iunie 1964. Soţul ei, Mihai Jurj, a murit într-o ambuscadă organizată de Securitate în iulie 1954.
