Vasile Paraschiv: Dragi copii, sunt una din cele peste două milioane de victime ale dictaturii comuniste din România. Am fost internat de mai multe ori în spitale de psihiatrie din România pentru motive politice. Prima dată în 1969, după ce cu 4-5 luni de zile înainte am hotărât să mă retrag din PCR al cărui membru eram din 1946, pentru motivul că partidul încalcă Constituţia şi legile ţării şi a întors spatele muncitorilor. Acest lucru l-am făcut într-o adunare generală de alegeri de partid, public şi deschis, ca să vadă toţi colegii mei şi să-mi urmeze exemplul. Din păcate, nimeni nu mi-a urmat exemplul şi în 28 iulie 1969 am fost internat cu forţa la spitalul de nebuni din Urlaţi, judeţul Prahova.
A doua oară, în 1971. Ceauşescu, sub influenţa evenimentelor din Polonia, a promis că se va face un congres al sindicatelor în aprilie 1971, care va lărgi drepturile sindicatelor. Atunci eu am adresat o scrisoare CC al partidului şi Uniunii Generale a Sindicatelor din România, în care am arătat, am făcut 11 propuneri şi am cerut că, dacă partidul doreşte cu adevărat să liberalizeze viaţa noastră sindicală, atunci să pună în discuţia congresului aceste propuneri, să le adopte şi să fie aplicate practic. Răspunsul? O nouă arestare şi internarea mea cu forţa în Spitalul de psihiatrie de la Voila, Câmpina.
În 1976, decembrie, împreună cu prietenul meu Alexandru Ungureanu din Bucureşti, vechi militant al Partidului Social-Democrat Român condus înainte de Constantin Titel Petrescu, deci împreună cu acesta am redactat textul unei scrisori în sprijinul şi apărarea social-democraţilor din ţara noastră şi am adresat-o „Europei Libere”. Această scrisoare a căzut în mâna Securităţii şi la 1 decembrie 1976 din nou am fost arestat şi internat cu forţa la Voila. De fiecare dată când ei mă loveau, mă internau în diferite spitale, voinţa şi hotărârea mea de a lupta se amplifica, creştea, deveneam din ce în ce mai hotărât, mai dârz, pentru că îmi dădeam seama că am dreptate şi ei m-au pedepsit nevinovat.
În februarie 1977, l-am cunoscut pe scriitorul Paul Goma, am semnat Scrisoarea sa deschisă, adresată Conferinţei post Helsinki de la Belgrad, şi am fost din nou arestat de Securitate, care îi păzea locuinţa, dus la Miliţia din Bucureşti, cartierul Drumul Taberei, unde mi-au cerut şi m-au obligat să dau o declaraţie în care să retractez semnătura pusă pe scrisoarea lui Paul Goma. Am refuzat să fac acest lucru şi pentru acest motiv m-au bătut, m-au maltratat până la pierderea cunoştinţei. Nu am mai ştiut nimic de mine multe minute. După ora 12 noaptea am fost urcat în maşină şi dus la Securitatea din Ploieşti şi de aici, a doua zi dimineaţa, internat din nou la Spitalul de nebuni Săpoca, judeţul Buzău, unde am fost dat în primire directorului acestui spital, dr. Anton Nicolau. Acesta, fără să mă întrebe nimic, de ce am fost adus aici, că eram adus de doi miliţieni în uniformă, a dat ordin să fiu internat la Secţia 2 a acestui spital, această secţie fiind secţia de bolnavi periculoşi, oameni care erau incurabili, erau violenţi, erau într-adevăr periculoşi.
Dacă la miliţia din Bucureşti, Drumul Taberei, am văzut moartea cu ochii, la Săpoca, jud. Buzău, Secţia 2 am văzut iadul de pe pământ. Aici, bărbaţi şi femei mai mult dezbrăcate, cu sânii goi, părul despletit, pline de sânge pe faţă, rochii rupte, tot timpul circulau agitaţi, bărbaţii mergeau în pas de defilare şi cântau, comandau, unii cântece de jale, alţii cântece de dor – era un adevărat iad. Am uitat să spun că în toate celelalte spitale unde am fost, la Urlaţi şi Voila, nimeni nu mi-a făcut, nu m-a obligat să urmez nici un fel de tratament, doar eram internat şi ţinut acolo sub supraveghere, nu mi-a dat nimeni nimic. La Spitalul Săpoca, însă, dr. Anton Nicolau, care era un agent al Securităţii, pentru prima dată m-a obligat să urmez un tratament medical ambulatoriu. Asistentele îmi puneau în palmă 5-7, poate mai multe pastile, mă obligau să le înghit, eu le băgam în gură, apoi le treceam sub limbă, îmi dădeau un pahar cu apă şi trebuia să deschid gura, deschideam gura, după aceea îmi spuneau că sunt liber. Iar eu mergeam la WC şi le aruncam pe toate acolo. Aşa am procedat din prima până în ultima zi. Sunt convins, şi domnii doctori pot confirma, că dacă eu aş fi înghiţit acele pastile, aş fi devenit un om cu adevărat bolnav şi azi nu aş fi fost în faţa dumneavoastră. Această idee, de a băga pastilele sub limbă, m-am întrebat cum de mi-a venit şi am ajuns la concluzia că Dumnezeu mi-a dat-o, căci altfel eram mort de mult.
După ieşirea mea din spitalul de la Săpoca, Securitatea a întocmit un dosar pe baza căruia Tribunalul Prahova să mă condamne să trăiesc într-un spital de psihiatrie toată viaţa. În acest scop, Securitatea trimite o scrisoare la Laboratorul de Medicină Legală: „Alăturat vă înaintăm un exemplar din rezoluţia noastră numărul… prin care s-a dispus efectuarea unei expertize medicale psihiatrice în cadrul laboratorului dumneavoastră în cauza penală ce formează obiectul dos. 97/1976 privind pe Paraschiv Vasile, cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste prevăzută şi pedepsită de art. 166 al. 2 Cod Penal. Deci, scrisoarea trimisă la „Europa Liberă” însemna propagandă împotriva orânduirii socialiste. Semnează această dispoziţie, această hotărâre organul de cercetrare penală, locotenent major Dobre Ticu. M-au supus acestei comisii de expertiză medicală de la Laboratorul din Ploieşti. Vă citesc câteva cuvinte: „Urmare adresei… nr… subsemnaţii doctor Honet Valeriu, medic legist la Laboratorul judeţului Prahova de medicină legală, Constantin Botez, specialist psihiatru, şi doctor Petre Băltăreţu, specialist neuropsihiatru, am examinat astăzi 1.XII.’76 pe Vasile Paraschiv, 48 de ani, Ploieşti, str… identificat cu buletin… pentru a stabili dacă este bolnav mintal, dacă fapta a fost comisă cu discernământ… Concluzii: din dosar reiese că în perioada 1970-1976 a conceput şi redactat mai multe scrisori cu conţinut ostil orânduirii noastre socialiste, dintre care pe unele le-a expediat pe adresa unor posturi de radio străine. Deoarece are potenţial de periculozitate, propunem ca măsură de siguranţă internarea sa la un spital pentru bolnavi cronici mintali, Călineşti, judeţul Prahova, până la eventuala sa însănătoşire”. Dar Călineşti, judeţul Prahova, nu este un spital, ci este un cămin de bolnavi cronici mintali, unde sunt aduşi toţi oamenii care nu mai au nici o speranţă să se facă bine. Aici a hotarât PCR să mă trimită pe mine, în acest spital, pentru motivul că am conceput şi redactat câteva scrisori pe care le-am trimis la „Europa Liberă”, pentru motivul că mi-am permis să am câteva păreri deosebite de ale PCR. (…)
Am hotărât să cer paşaport să plec în Occident, să vorbesc liber, să arăt care este situaţia în România. Am cerut paşaport şi mi-au dat paşaport în 24 de ore, crezând că şi eu sunt ca toţi ceilalţi care doreau paşaport ca să facă o excursie în străinătate şi după aceea nu se mai întorceau nicio-dată acasă, cerând şi reîntregirea familiilor lor acolo. Eu însă am plecat cu un scop: ca să vorbesc, să arăt cum muncesc muncitorii în România, lipsiţi total de drepturi şi libertăţi sindicale, să iau legătura cu sindicatele franceze, să fac o contra-expertiză medi-cală cu medici renumiţi din Franţa. şi am primit paşaportul în 24 de ore.
La 27 ianuarie 1978, am ajuns la Paris. Am ţinut prima mea conferinţă de presă în problema folosirii psihiatriei în scopuri politice în România, conferinţă organizată şi sprijinită de scriitorul Paul Goma şi de domnul doctor Ion Vianu. După aceea am ţinut a doua conferinţă de presă în problema creării de sindicate libere în România. Am acordat mai multe interviuri posturilor de radio străine şi corespondenţilor de presă de la Paris şi am făcut o contra-expertiză medicală. Iată rezultatul, aceasta este scrisoarea originală de la Paris, semnată de o comisie formată din 8 medici psihiatri cu renume mondial. În această scrisoare ei spun: „Domnule Vasile Paraschiv, la invitaţia comisiei noastre de studii, dumneavoastră aţi acceptat la 12 aprilie 1977 de a răspunde la întrebările care vi s-au pus de către psihiatrii francezi asupra practicii care îi nelinişteşte, cu atât mai mult că ea tinde a dezvolta o neîncredere generală cu privire la bolnavi în privinţa psihiatriei şi o discreditare în ansamblu a profesiunii. Psihiatrii francezi, membri ai comisiei de studii, vă mulţumesc pentru mărturiile obiective pe care le-aţi adus. Vă felicită pentru preciziunea cu care dumneavoastră aţi răspuns la întrebările dificile care vi s-au pus şi care au evocat amintiri dureroase pentru dumneavoastră. Ei au apreciat grija dumneavoastră de rigoare, acurateţea, modestia dumneavoastră, abordând probleme în faţa cărora aţi fost profanat. Şi ei au fost foarte sensibili la calităţile virtuoase de care aţi făcut dovadă. Ei vă roagă să agreaţi înalta lor consideraţie şi simpatia lor în lupta pe care dumneavoastră aţi susţinut-o, pentru ca să fie salvgardat accesul la cuvântul liber care este fundamentul psihiatriei aşa cum noi o înţelegem”. (…)
Vreau să vă mai arăt din foaia de observaţie – toate aceste documente fac parte din dosarul de la CNSAS – diagnosticul pus – asta e foaia de observaţie clinică de la spital – este „paranoie, psihoză delirant revindicativă sistematizată; debut 1969 când se simte nemulţumit şi se retrage din PCR”. (…)
Ion Drimuş: Sunt onorat de a fi în faţa dumneavoastră, invitat de organizatori. Am să evoc aici viaţa personală trăită de mine în perioada de prin ’52, când împotriva mea a pornit o aversiune din partea Securităţii lui Gheorghiu-Dej. Atunci, pentru merite deosebite pentru activitatea mea ca meseriaş în construcţii, am fost chemat de preşedintele sindicatului, pe nume Vesa, care m-a întrebat ce pregătire am. I-am spus că am început seralul. Încă eram tânăr, plin de speranţă, făceam seralul la Petroşani, Valea Jiului. Zice: „Pentru meritele tale, ţi-aş propune dacă vrei să mergi la facultatea muncitorească de construcţii”. Erau atunci facultăţi de 3 sau 4 ani, nu ştiu precis… „Dar pentru asta să-ţi întocmeşti un dosar, autobiografia să o scrii perfect, despre unchi, mătuşi, care e situaţia lor”. Eram născut în Sighet, în Petroşani nu mă cunoştea nimeni, dar mi-a spus că dacă nu scriu autobiografia corect o să fiu urmărit şi exmatriculat, chiar dacă ajung să fiu promovat la facultate. Am scris acolo că am 5 unchi. Unul era în America, a avut o fabrică acolo, iar ceilalţi patru aveau mori, gatere, pive. Am întocmit dosarul, l-am predat la Trustul 7 Construcţii, cu toate actele mele, şi în continuare m-am pregătit foarte intens cu profesor acasă. Am întrerupt liceul seral şi m-am pregătit acasă pentru facultate. Vine toamna, în ’52, eram într-o cameră, aveam difuzor şi auzeam că au început facultăţile, dar eu nu eram invitat. Eu şi încă unul, Pomană Ilie, un mecanic foarte bun. Eram propuşi amândoi din Trustul 7, care era compus din vreo opt întreprinderi cu mii de muncitori constructori. Ne înţelegem cu colegul să mergem la Trust la contabilul Boica să vedem ce e cu dosarele noastre, de n-am fost chemaţi, nu ne-a invitat nimeni. Facultăţile au început şi noi nu ştiam nimic. Mergem la Contabilitate: „Am uitat de dosarele voastre”, zice. Am reclamat la directorul general al trustului, dar nu s-a mai întâmplat nimic. (…)
Am fost angajat prin transfer la IPEM, asta e o întreprindere de prospecţiuni şi explorări miniere, aparţinea de Baia Mare. Asta a fost în ’69, la începutul anului. La sectorul unde am fost pus să lucrez era pur şi simplu un haos, se lucra în nişte condiţii foarte grele şi periculoase, nu se respectau normele de tehnica securităţii muncii. Eu făceam acte, după fiecare zi de muncă trebuia să întocmesc raportul în registru. Arătam: la locul de muncă cutare, aşa, cutare, l-am oprit pentru că prezintă pericol de moarte, pericol de accidente şi i-am scos pe oameni. La conducerea sectorului era inginer Iosif Gheorghe şi un maistru care urma după mine, Ardelean Alexa. Când îmi vedeau rapoartele şi ei continuau să lucreze tot aşa cum lucrau mai înainte, îmi rupeau pur şi simplu raportul din registru şi mă lăsau nemotivat. Asta s-a întâmplat de 4 ori. Am avut, nu ştiu cum să spun, iniţiativa asta de a preveni accidentele. Întotdeauna ţineam instructaj cu oamenii înainte de a intra în mină, să nu păţim noi pe pielea noastră. Asta a fost la mine o problemă la care am ţinut mult, pentru că muncitorul la locul de muncă se străduia să-şi facă planul, dar neglija latura protecţiei, a siguranţei lui.
Pentru că am tot sesizat organele superioare, de nerespectarea protecţiei muncii, n-am primit alocaţia de stat, premii, absolut nimic. Am sesizat, dar nu s-a luat nici o măsură, eu am rămas lezat. Pe de altă parte, conducătorii mei şi colegul Ardelean Alexa, secretarul de partid, au pus la cale să fiu umilit, maltratat, mi-au spart uşa noaptea. Aveam locul de muncă la circa 15 km de localitatea Baia Borşa în pădure, pe o vale adâncă, cu păduri. Eram schimbul II şi era o iarnă grea, acolo iernile sunt mai mari la Borşa. Pur şi simplu m-a lăsat acolo autobuzul la 11 şi ceva noaptea şi am venit pe jos. Am ajuns pe la două noaptea pe gheţuş şi o vreme urâtă, am ajuns acasă, am raportat la şef. „Apoi, zice, poate nu te-a văzut maşina”. „Cum nu, că toţi ceilalţi ai mei au urcat. Când să urc, a închis uşa”.
Era un artificier care era pus la cale, unul Danici Vasile Sperietu. Pentru că nu se respectau normele de tehnica securităţii muncii, la împuşcare în mină, la manipularea explozivilor, deşi i-am atras atenţia de atâtea ori, „Vasile, fii atent”, a împuşcat un loc de muncă şi a explodat muniţia pe el şi l-a omorât acolo, tot l-a făcut praf şi au rămas 7 copii, au rămas copiii mici fără tată. Era un loc de munca periculos, de unde eu pur şi simplu am scos oamenii. Conducătorii şi maiştrii au un ciocan cu care controlează rocile, dacă sună a gol însemnă că e desprinsă şi poate să cadă pe cineva să accidenteze. Cojocaru Mircea ăsta mă întâlneşte în galerie şi spune: „De ce nu bagi oamenii acolo să lucreze?” „Cât lucrez aici nu-i bag pentru că e interzis categoric. Nu vreau să am probleme”. Eu ca maistru eram între ciocan şi nicovală, dacă se întâmpla un accident cu un om al meu eu eram responsabil. Aşa că mai bine mă cert cu conducerea, mă războiesc cu ei decât să moară careva sau să se accidenteze. Odată, totuşi, s-a întâmplat o surpare. Asta a fost în 6 iunie 1970, când eu lucram în schimbul II, într-o sâmbătă. Cei din schimbul I au lăsat surparea şi echipa de lucru care lucra în acel loc de muncă, o echipă de nemţi de la Vişeul de Sus, Olear, Moter, Schiser, cam astea erau numele, ei au primit ordin de la cei din schimbul I, de la maistru, să continue lucrul la surpare până o lichidează, pentru că era o galerie principală unde circulau locomotive şi era blocat, nu se putea face transportul. Olear a rămas, era şef de echipă, în continuare. După 8 ore eu am ajuns acolo, după masă, el era obosit, oamenii erau obosiţi, că trebuia încontinuu să care, să lopăteze materialul, să-l scoată. M-am apucat. Şi-i spun lui Olear „du-te şi te odihneşte puţin că iau eu iniţiativa”, dar atunci cât am lucrat eu mai era puţin, foarte puţin, o gaură să mai astup ca să nu mai vină material din tavan. Pe gaura respectivă a venit un bloc mare şi m-a lovit pe cască, m-a turtit şi am ameţit acolo, am făcut o comoţie cerebrală. Dar mi-am revenit repede şi am ieşit din mină. Acolo erau cei patru oameni, plus ajutorul meu de maistru, Ştef Ioan. Eu le-am spus: „Staţi aici să nu se mai întâmple oarece, eu plec că mă doare capul”. Am vomitat. Era sâmbătă seara, am ajuns pe la 11 seara acasă, jos la bloc, n-aveam unde să mă duc să iau ceva tratament, era târziu, duminică era duminică şi m-am dus luni dimineaţa la doctorul Cornel Mănescu, care era doctorul întreprinderii. „Eu n-am ce-ţi face cu capul”, zice, „îţi fac trimitere la Vişeu”, dar înainte de a pleca la Vişeu, la medicul la care m-a trimis, am trecut pe la sector să raportez accidentul. Şi tocmai l-am întâlnit pe inginerul Iosif Gheorghe, care era şef acolo. „A, zice, te prefaci”. „Ba nu mă prefac, acolo e echipa care a văzut ce mi s-a întâmplat, Olear cu oamenii lui”. Eu am plecat la Vişeu, la dr. Veis, aşa cred că îl chema. El nu mi-a făcut nimic, m-a trimis la spitalul din Sighet. Aici, la Sighet, când am ajuns la poartă am fost aşteptat şi dus la psihiatrie. Salonul trei avea opt sau nouă paturi, nu ştiu precis, că asta a fost în data de 8 iunie 1970. Salonul respectiv comunica cu un ocol, avea geamurile cu gratii dese, cu plasă de sârmă. Acolo scoteau bolnavii care erau ţinuţi în cămaşă de forţă. Când era mai frumos îi scotea acolo. Circa 25 sau 30, complet în pielea goală. Scoteau nişte zgomote ca animalele în junglă, unii urlau, alţii alergau pe acolo, un fel de joc de sălbatici, dar poate că şi animalele sălbatice se joacă mai frumos. Se duceau unul la altul pe furiş şi îi dau un pumn după cap sau ce ştiu eu ce-i făcea, celălalt după el şi începeau să se încaiere acolo. Noi ne uitam pe geam. Făceau pe ei. La capătul din stânga era un gard de peste trei metri din zid, din beton, n-aveau pe unde să iasă. Când îi scotea sau îi chema înapoi, veneau cu ciomage, erau nişte supraveghetori cu ciomage şi aşa sunau oasele lor când îi pocnea pe câte unul că ne îngrozeam.
În fine, tratamentul, eu aşa-l consider, a fost pentru exterminare, tratamentul pe care mi l-au administrat, n-am refuzat nimic. După câteva zile a început să mă doară mai rău capul şi tot mai rău. După circa două, trei săptămâni mă cheamă doctorul Roşca la cabinet şi îmi face puncţie în coloana lombodorsală, scoate două seringi de lichid cefalora-hidian pentru analiză şi m-a adus înapoi un însoţitor. M-a pus pe pat, a început durerea de cap. După trei zile, din nou, alte probe de lichid prin puncţie şi după încă trei zile mi-a mai luat o dată lichid cefalorahidian şi am ajuns, gata, un om mort. Nu mai aveam speranţă, aşa am fost de descurajat. Perna, era o pernă umplută nu ştiu cu vată sau cu ce era, când puneam capul pe ea ziceam că e umplută cu pietre, că mai bine ar fi fost, dacă nu te durea capul, să dormi cu capul pe un lemn, dar eu nu puteam nici pe pernă, nici pe lemn. Nu puteam duce mâna cu lingura la gură să mănânc. Asta a fost cam după o lună şi ceva de internare. N-am mai mâncat şi de la greutatea de circa 90 de kg cât am avut înainte – pentru că am fost un atlet, am practicat sport de performanţă – am ajuns un nimeni, nici nu puteam umbla. Soţiei mele nu i s-a dat voie să vină la mine. Mă trezesc într-o zi cu unul dintre bolnavi care era puţin mai bine: „Cine-i Drimuş?”. Eu aud, dar nu mă puteam duce. Ei au venit la gard. De la gard până la pavilionul psihiatric sunt vreo 30 de metri poate 40. Eu nu am putut să mă duc şi m-au ajutat ei şi am ieşit până la acolo, şi le-am făcut cu mâna, atâta. Era un asistent acolo, din Berbeşti, care era ca ajutor al doctorului Roşca Gheorghe. O cunoştea pe soţia mea, care a fost învăţătoare în Berbeşti şi el a avut copiii la soţia mea prin clasa a II-a, a III-a, nu ştiu, şi a întrebat-o: „Ăsta e bărbatul tău?”. „Cu bărbatul ăla trăieşti tu? Nebun?”
În fine, n-a fost destul că mi-am revenit puţin după ce mi-au făcut perfuzii şi m-au alimentat prin perfuzii. Mi-am revenit puţin, dar doctorul Roşca, care acum mi se pare că e mort, mă cheamă la cabinet să-mi facă insuflaţie pe creier. Mă duc, n-am încotro. Erau în cabinet doi bărbaţi, care erau acolo de serviciu cu ceilalţi, şi m-au pus cu burta către speteaza scaunului şi m-au tras tare, m-au ţinut, şi au început să-mi bage acul în creierul mic. Senzaţia a fost că aud nişte zgomote din ce în ce mai puternice în urechi şi la un moment dat o explozie în capul meu şi nu mai ştiam nimic ce s-a întâmplat, dar părea că aud ceva, zice: „A făcut lipotimie”, aşa mi se pare că a spus doctorul. „A făcut lipotimie. Gata, luaţi-l de aici”. M-au dus, eu n-am ştiut. M-au dus, m-au pus pe pat şi au aruncat apă rece pe mine şi mi-am revenit, dar cu dureri groaznice. Nu mai dormeam, mi-au dat, aşa parcă ştiam că mi-au dat, blegomazin, şi atunci peste noapte şi ziua am făcut tot pe mine. Nu mai ştiam. Dormeam ca ameţit, fiindcă eram foarte slăbit şi nu numai eu, ci şi toţi pacienţii de pe paturi. Au început de la primul pat până la ultimul cu insulină. Mai întâi cred cu o cantitate de 10, apoi progresiv până pe la 70. Asta producea o senzaţie de foame în stomac de tremurai tot. În fine, o altă metodă. Apare într-o zi un doctor pe care nu-l mai văzusem până atunci, Brumariu. Acesta zice „trebuie să-ţi fac, e scris acolo în caiet, o insuflaţie la şale. Pune-te pe burtă!”. M-am pus pe burtă şi cu un ac lung şi o seringă mare a început să-mi bage acolo apă. La un moment dat m-a fulgerat odată de, gata, n-am mai ştiut nimic. A doua zi exact acelaşi lucru s-a întâmplat. Din nou m-a fulgerat şi am rămas ca trăsnit acolo. Eram din nou o epavă, pur şi simplu o epavă. Mă uitam nu puteam ridica mâna cu lingura să mănânc, nu puteam ridica capul aşa să-l ţin, gâtul parcă era mort. Au început cu perfuzii, asta a fost către octombrie, după circa 4 luni. Au început cu perfuzii şi mi-au făcut atunci o săptămână perfuzii şi mi-am mai revenit. Prin 15 octombrie mi-au făcut ieşirea din spital. Diagnosticele date de psihiatrie au fost tabes dorsal, psihopat şi sindrom demenţial. N-am comentat atunci pentru că nu ştiam despre ce e vorba, mai ales tabes nu ştiam ce e. După ce m-am informat am aflat că asta e o rezultantă a sifilisului terţiar, dar eu sifilis n-am avut niciodată, pentru că în şcolile mele profesionale s-a învăţat despre bolile lumeşti. Eram la curent cum poţi să încasezi un şancăr, un sifilis, o boală lumească. Ştiam precis şi efectele după ce te-ai îmbolnăvit, şi ce rezultate au aceste boli când se instalează în organism. Cu asta ieşirea din spital –propunere de pensionare. Eu m-am gândit că mă pensionează pentru o perioadă, 5-6 luni, o jumătate de an sau maxim un an, ca după aceea să-mi reiau activitatea. Aveam doar 41 de ani şi eram în plină activitate şi ca profesie, dar n-a fost, aşa că am fost pensionat un an de zile. Când m-am prezentat după un an de zile la comisie – toată lumea, cei pensionaţi ca să-şi prelungească pensia trebuia să facă analize, să ducă rezultatele acolo şi în funcţie de analiză le prelungea pensionarea sau le era dat atestat să lucreze în câmpul muncii şi le tăia pensia – mie nu mi s-a cerut nici un fel de analiză să se revină dacă sunt vindecat sau nu sunt vindecat de bolile arătate mai înainte, ci mă duce afară pe sală: „Vii la anu’”. Era la ghişeul de sus, şeful comisiei Stănescu, fost colonel în armată. După aceea, fiindcă nu aveam ce căuta în Baia Borşa şi în Borşa, m-am mutat la Sighet. Dosarul medical mi-a fost adus aici la Sighet şi tot aşa s-a procedat, nu mi s-a mai făcut nici un fel de analiză după al doilea an. Eu eram revoltat, mă simţeam capabil de lucru, chiar dacă nu lucrez în mină. Mi-am cumpărat maşină, am vrut să fac şcoala de şoferi, n-am fost admis neurologic şi am vândut maşina. M-am dus în Timişoara ca să scap de urmărirea asta, aşa simţeam că am o umbră permanent după mine şi încă din 1952, pentru că Securitatea lucra prin şefii de cadre şi învăţământ din întreprindere. „La Baia Borşa, fii atent cum te porţi că eşti vizat” s-a scăpat, pur şi simpu, Paraschiva Erly. M-am comportat ca o fată mare şi în societate şi la locul de muncă. M-am dus în Timişoara, acolo din nou acelaşi lucru. Nu mi s-a făcut analiză, pensio-nare în continuare. Am stat doi ani, am venit în Oradea unde m-am stabilit şi sunt şi astăzi. Acolo în Oradea din nou am contestat la şeful comisiei, era doctorul Tamaş. Când le-am spus de ce nu mi se face analiză să se constate dacă sunt vindecat, de ce să chiulangesc, cu o pensie derizorie de la salariu de 4000, eu primeam 1039 de lei. Tamaş zice: „Nu vei mai lucra niciodată în câmpul muncii”. N-am avut ce comenta, „dar aş vrea să mi se facă analiză să se vadă”. A venit alt doctor la şefia comisiei de exper-tiză, Bătuşan Alexandru. Când am fost programat anul următor să mă duc la comisie, din nou am comentat şi am contestat. Toată lumea acolo se întreba: „Oare ne va mai prelungi pensia? Oare nu ne-o mai prelungi-o?” Fiecare era cu analize făcute, cu internări. Eu nimic. Îmi aduce pe sală din nou hârtia: „Vii la anul”. „Domnule doctor nu sunt de acord să mai stau în pensie”. „Nu vei mai lucra niciodată”. Am spus „vă rog, o să reclam mai departe, o să fac contestaţie”. Zice: „Vii peste două zile că o să-l chem pe şeful Psihiatriei, pe doctorul Mihancea Petre. Într-adevăr asta a fost într-o zi de marţi şi pe joi l-a convocat pe Mihancea şi m-am dus şi eu. A început discuţia în cabinetul domnului Mătuşan Alexandru: „Domnule cum justificaţi, pe ce bază continuaţi pensionarea? Nu mi s-a cerut nici un fel de analiză nimic, numai vii la anu’, vii la anu’”. Zice Mătuşan: „Ioane, Ioane, fii atent că-ţi taie pensia”. „Păi tăiaţ-o Dumnezeului. Asta e pensie? Cu ce să trăiesc? Am doi copii. Am probleme”. Nu s-a întâmplat nimic că au început şi Mihancea, şi asistentele, erau trei, toţi cu gura pe mine. Ce s-a întâmplat în urma accidentului? În urma acciden-tului, totul s-a muşamalizat. Cei care au fost martori oculari acolo când m-am accidentat au fost avertizaţi că dacă declară că m-am accidentat, o să fie daţi afară din serviciu. Şi s-a aranjat, dar eu am făcut contestaţie la Ministerul Muncii şi a venit un inspector Şandru Ioan şi a anchetat cazul. A chemat din nou echipa, i-am dat date concrete, şi a luat declaraţii şi atunci au declarat oamenii: „nu am declarat pentru că am fost ameninţaţi”. După a doua declaraţie dată corect, toţi cei care au declarat au fost daţi afară şi au şi plecat în Germania, pentru că erau nemţi de la Vişeul de Sus. S-a reluat şi mi-a făcut altă decizie şi mi-a mai majorat atunci pensia cu încă o sută şi ceva de lei. Ca urmare a acestor diagnostice, a acestei situaţii prin care am trecut şi datorită hârtiilor, orice cerere am făcut şi sub regimul Ceauşescu, şi la ora actuală, Iliescu, Constantinescu, nimeni nu mi-a mai răspuns, n-a mai revenit, sunt considerat un om nebun.
Fragmente din Şcoala Memoriei 2003. Prelegeri şi discuţii de la a VI-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet (7-15 iulie 2003), editor Armand Goşu, editorul colecţiei Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003
Vasile Paraschiv, muncitor din Ploieşti, cunoscut opozant al regimului Ceauşescu, a fost supus la nume-roase anchete, bătăi, internări abuzive în azile psihi-atrice, păstrându-şi demnitatea şi intransigenţa
Ion Drimuş, maistru din Valea Jiului şi apoi Maramureş, hărţuit de autorităţile comuniste pentru conştiinţa sa profesională şi civică