DINU M. ANTONESCU
IMPACTUL COMUNISMULUI ASUPRA
MEDICINII ROMÂNEŞTI (I)
Comunismul nu numai că a distrus medicina românească, dar i-a compromis şi viitorul! Este o afirmaţie gravă, pe care voi încerca să o dovedesc în cele ce urmează.
Pentru a înţelege cu adevărat care a fost impactul comunismului, va trebui, mai întâi, să ne referim la situaţia medicinii din ţara noastră înainte de instaurarea brutală a acestei doctrine.
Evoluţia asistenţei medicale, a învăţământului medical şi a organizării sanitare este dependentă de factorii economici, sociali şi culturali ai societăţii. Medicina de la începutul secolului XIX, ca o reflexie a economiei Principatelor Române, era o medicină rudimentară, care încerca cel mult să facă faţă marilor epidemii (epidemia de ciumă din 1813-1814 din Muntenia, „ciuma lui Caragea”, face 60.000 de victime, cea din Moldova din 1816-1818, „ciuma lui Calimachi”, face la Iaşi 150-200 de victime pe zi, în cursul epidemiei de holeră din 1830-1831 numai în Bucureşti mor 30.218 din totalul de 33.560 de îmbolnăviţi, la o populaţie, a ambelor Principate, cu puţin peste 2 milioane). Profundele prefaceri survenite în urma unirii Principatelor (1859), a instaurării Monarhiei (1866), a câştigării Independenţei (1877) şi a Marii Uniri (1918) au avut un uriaş răsunet economic. Câteva exemple: în 1868, 1 leu avea valoarea a 0,376 franci francezi, un napoleon de aur valora 54 de lei iar un ducat austriac 34 de lei. În 1925, România era a patra ţară exportatoare de grâu din lume. Evoluţia economică a avut de suferit în urma primului război mondial, apoi de pe urma crizei economice mondiale din 1929-1933, dar redresarea economică ulterioară a avut un ritm asemănător cu cel al Japoniei şi mai mare decât al Franţei sau Germaniei. Paralel cu dezvoltarea economică a avut loc o dezvoltare a învăţământului public. Legea din 1888 prevedea de exemplu învăţământul obligatoriu la vârstele 7-12, ani iar cea din 1893 la vârstele de 7-14 ani. Dezvoltarea economică a avut drept corolar o dezvoltare impetuoasă a medicinii româneşti. În decurs de 80 de ani, 1859-1940, «medicina românească a reuşit performanţa de a se situa la egalitate cu medicina din alte state din Europa Centrală şi de Est care au avut deschidere spre Europa occidentală timp de secole» (Prof Dan Setlacec: “Medicina românească – medicină europeană”, Ed. Humanitas 1998).
Scăparea de sub controlul otoman şi deschiderea spre Europa occidentală a făcut ca mulţi medici să îşi facă studiile universitare în străinătate, iniţial în Germania, datorită influenţei medicilor nemţi stabiliţi în sec. XVIII şi prima jumătate a secolului XIX în Principate, apoi în Franţa, datorită renumelui cultural şi ştiinţific al acestei ţări în sec. XIX cât şi sub influenţa medicului francez stabilit în Muntenia, Carol Davila. Domnitorul Barbu Ştirbei, în dorinţa de a organiza serviciul sanitar şi de a crea o şcoală de «ofiţeri de sănătate» pentru «oştire» şi pentru «Spitalul oştirii», se adresează prin intermediul consulului Franţei din ºara Românească, decanului Facultăţii de medicină din Paris pentru a-i recomanda un medic dispus să vină în ţară. În urma anunţului se prezintă Dr. Carol Davila care vine în ţară în 1853, la vârsta de 25 de ani. Îşi începe activitatea la Spitalul Militar. Rămâne în ţară şi se căsătoreşte cu o româncă. El are un rol incontestabil în crearea învăţământului medical, punând la baza lui sistemul de promovare prin concurs. Înfiinţează în Bucureşti Şcoala de Chirurgie pe care, în 1857, o transformă în Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie. În şcoală se primesc elevi cu 4 clase gimnaziale pe baza examenului de admitere. Durata studiilor este de 5 ani, plus 3 ani practică. Carol Davila obţine recunoaşterea şcolii de către statul francez şi statul italian Piemont, astfel încât absolvenţii şcolii şi ai bacalaureatului de fizică şi ştiinţe naturale se pot înscrie în anul III al facultăţii pariziene sau piemonteze (la care stadiile erau de 4 ani) şi pot obţine diploma de medic. La iniţiativa şi impulsurile Dr. Carol Davila, Domnitorul Carol l decretează în 1867 înfiinţarea la Bucureşti a Facultăţii de Medicină, care îşi deschide porţile cu anul universitar 1869 – 1870. Durata studiilor, în urma argumentelor Dr. Carol Davila, este de 5 ani, deşi în ţările occidentale ele durau doar 4 ani. Din 1907 – 1908 se adoptă durata de 6 ani. Primii profesori ai noii facultăţi aveau cu toţii studii în străinătate (G. Polysu, N. Turnescu, I. Felix, Şt. Capşa etc.). Prestigiul facultăţii a crescut repede, încât mulţi absolvenţi de liceu se orientează spre studiile medicale pe care le efectuează în Bucureşti, chiar dacă aveau posibilităţile materiale pentru a le face în străinătate. Aceasta face ca după 1900 configuraţia corpului profesoral să se schimbe, numărul celor cu studii integrale în străinătate (Thoma Ionescu, I. Cantacuzino, E. Juvara, N. Paulescu) să se micşoreze şi să apară paralel absolvenţi ai Facultăţii de Medicină bucureştene, doar cu specializări în străinătate (Gh. Marinescu, D. Gerota, N. Manolescu, Fr. Rainer, I. Iacobovici etc.)
Medicii care absolveau Facultatea de Medicină din Bucureşti erau insuficienţi ca număr pentru nevoile crescânde ale ţării, ceea ce a condus, în 1879, la înfiinţarea Facultăţii de Medicină de la Iaşi, prin strădania lui L. Sculy (din Piatra Neamţ, cu studii la Berlin), M. Negură (cu studii tot la Berlin) şi mai ales a lui A. Fătu (fiu de preot din Muşata – Botoşani, cu studii de drept la Viena şi cu studii de medicină la Paris). Învăţământul se desfăşoară la Spitalul Central al Epitropiei Sf. Spiridon. La foarte puţin timp izbucneşte un scandal între Epitropie şi Facultate şi numai intervenţia Regelui Carol l face să nu se desfiinţeze facultatea. Repede, corpul profesoral se lărgeşte cu absolvenţi ai facultăţii din Bucureşti (P. Zosin, C. I. Parhon, E. Juvara, Fr. Rainer, etc.) ceea ce omogenizează structura celor două facultăţi.
După Marea Unire s-a dorit înfiinţarea unei Universităţi româneşti în Transilvania. Încă de la Adunarea de la Alba Iulia, la care s-a proclamat unirea Transilvaniei cu România, doctorul Iuliu Haţieganu, participant la adunare şi pe atunci asistent la clinica maghiară din Cluj, cere, în numele tineretului român din Ardeal, înfiinţarea cât mai grabnică a unui învăţământ universitar în limba română. La Cluj exista o Facultate de Medicină maghiară, cu clinici, dar care nu corespundea nevoilor învăţământului medical românesc. În 1919 Comitetul Dirigent al Transilvaniei, cu sediul la Sibiu, hotărăşte înfiinţarea universităţii la Cluj. La conducerea „resortului instrucţiei” erau Onisifor Ghibu şi Valeriu Branişte. Resortul Sănătăţii şi al Ocrotirii sociale era condus de doctorii Iuliu Moldovan şi Marius Sturza. Pentru organizarea universităţii clujene se numeşte un comisar general în persoana lui Sextil Puşcariu (lingvist şi filolog român, profesor universitar la Cernăuţi, provenit dintr-o veche familie de cărturari ardeleni) şi o comisie universitară. Pentru medicină din comisia universitară au făcut parte Prof. Gheorghe Marinescu, neurolog, şi Prof. Ernest Juvara, chirurg, ambii de la Universitatea din Bucureşti şi Prof. Mihail Manicatide, pediatru, de la Universitatea din Iaşi. Comisia universitară a selectat corpul profesoral. Pentru medicină au fost cooptaţi 3 medici de prestigiu din Ardeal: Iuliu Moldovan, docent al Universităţii din Viena, la igienă, Iuliu Haţieganu, unul din cei mai apreciaţi asistenţi ai Facultăţii de Medicină maghiară din Cluj pentru medicină internă şi Gheorghe Bilaşcu, maramureşan de origine, docent la Universitatea din Budapesta, pentru stomatologie. Alături de ei, au răspuns cu entuziasm pentru formarea la Cluj a unui corp profesoral de elită, o serie de medici din Vechiul Regat: I. Iacobovici, originar din Botoşani, elev al Prof. Thoma Ionescu pentru chirurgie, V. Papilian, originar din Galaţi, la anatomie, I. Niţescu, originar din jud. Dâmboviţa, elev al prof. Atanasiu, pentru fiziologie, Titu Vasiliu, originar din Hârlău, elev al lui Victor Babeş la anatomie patologică, I. Drăgoi, originar din Turnu Severin, la histologie, D. Negru la radiologie, Critea Grigoriu la obstetrică-ginecologie, E. Urechia, colaborator la Bucureşti al Prof. Obreja, la psihiatrie, D. Michail pentru oftalmologie, Titu Gane pentru pediatrie. Universitatea va fi numită a Daciei Superioare şi va primi numele Regelui Ferdinand l. Ea îşi deschide porţile începând cu anul universitar 1919 – 1920. Primul ei rector a fost Prof. Sextil Puşcariu şi primul decan al Facultăţii de Medicină Prof. Iuliu Haţieganu.
Prof. Dan Setlacec, chirurg de renume şi profesor la fel de renumit la Universitatea de Medicină din Bucureşti, demonstrează, fără putinţă de tăgadă, în două volume bine documentate, apărute în 1995 şi 1998, că medicina românească a fost o medicină europeană. Multe din datele prezentate în această expunere provin din cărţile domniei sale. Medicina românească a fost o medicină europeană! Aceasta înseamnă nu numai că profesorii ei şi o parte din medici erau formaţi în totalitate sau cel puţin specializaţi în centre europene de prestigiu, că organizarea sanitară şi cea universitară era asemănătoare cu cea apuseană, dar şi că performanţele ei erau la nivel european, că erau apreciate peste hotare şi că exista o legătură permanentă, un schimb fructuos de idei între medicina românească şi cea apuseană. Voi încerca să ilustrez cele afirmate mai sus cu câteva exemple.
În 1895 Conrad Röntgen face pentru prima oară o radiografie, mâna stângă a soţiei sale. Un an mai târziu, Prof. C. Severeanu obţine instalarea la Spitalul Colţea a unui aparat de radiologie. La aparat lucrează dr. D. Gerota, care ţine şi un curs de radiologie în 1899. Din 1902 se înfiinţează la Spitalul Colţea un serviciu de radiologie condus de G. Severanu, specializat la Viena şi Berlin. În 1902, la iniţiativa Prof. Thiron şi a inginerului Hurmuzescu se instalează şi la Iaşi un aparat de radiologie. Exista interesul dar şi posibilitatea economică de modernizare a medicinii. La sfârşitul secolului XlX medicina românească era numai cu un an în urma celei apusene.
Prof. Thoma Ionescu (1860 – 1926) şi-a făcut studiile medicale la Facultatea de Medicină din Paris. Participă, în Franţa, la numeroase concursuri, la majoritatea ieşind pe primul loc (ajutor de anatomie, 1887, la care se clasează primul, concursul de prosector definitiv al facultăţii de Medicină din Paris, 1980, clasându-se tot pe primul loc, concursul internilor de chirurgie, 1889, la care obţine medalia de argint şi titlul de laureat al Spitalelor din Paris, concursul de agregat de anatomie, fiind din nou primul pe listă). În 1890 obţine pentru lucrarea «Herniile interne retroperitoneale» premiul Academiei de Medicină din Paris. În 1892 Ministerul Instrucţiei Publice al Franţei l-a însărcinat să efectueze o vizită în Austria şi Germania pentru a se informa asupra organizării învăţământului de anatomie. În 1894 participă cu capitolul privind anatomia tubului digestiv la Tratatul de anatomie umană sub redacţia lui Poirier. În 1901, ediţia revăzută a lui Charpy, nu aduce nici o modificare capitolului semnat de Thoma Ionescu. Deşi în Franţa i se deschiseseră perspectivele unei frumoase cariere universitare, în 1895, la propunerea Facultăţii de Medicină din Bucureşti, preia direcţia Institutului de Anatomie topografică şi Chirugie experimentală şi devine şeful Clinicii chirurgicale de la Spitalul Colţea. Paralel cu activitatea profesională şi didactică din ţară îşi continuă şi viaţa internaţională. În 1896 înfiinţează la Paris împreună cu Victor Babeş şi Nicolae Kalinderu revista «Archives des sciences médicales», care apărea în capitala Franţei şi la care au colaborat savanţi români şi străini. Este prima revistă internaţională tipărită în Franţa. Thoma Ionescu participă cu regularitate la congrese de chirurgie, prezentând de fiecare dată rapoarte şi comunicări (în 1899 participă la Congresul internaţional de Ginecologie şi Obstetrică, la care este ales preşedinte de onoare; în 1902 susţine un raport asupra tratamentului chirurgical al cancerului uterin la Congresul internaţional de ginecologie, obstetrică şi pediatrie de la Roma; la primul congres internaţional de chirurgie, Bruxelles 1905, prezintă raportul asupra tratamentului afecţiunilor necanceroase ale stomacului). Începând cu 1908 devine un adept şi un propagandist pasionat al rahianesteziei înalte (suboccipitale), cunoscută în lume ca metodă românească, pe care o prezintă la al doilea congres internaţional de chirurgie şi pe care o demonstrează în 1909 atât în Anglia cât şi în Statele Unite, şi în 1912 la Berlin, la iniţiativa Societăţii Imperiale de Chirurgie. Recunoscut ca o valoare ştiinţifică, Prof. Thoma Ionescu a fost ales membru al multor societăţi ştiinţifice de peste hotare.
Prof. Ernest Juvara (1870-1933) face studii strălucite la facultatea pariziană de medicină. Este extern al spitalelor pariziene. Atras de studiul anatomiei devine elev al Prof. Poirier cu care lucrează timp de 5 ani. În ultimii 3 ani deţine direcţia laboratorului parizian de anatomie. La tratatul de anatomie apărut sub redacţia Prof. Poirier (1894), la care Thoma Ionescu a scris capitolul de anatomie a tubului digestiv, Juvara supraveghează execuţia desenelor, el însuşi executând, după disecţii, o parte din ele. În 1892 publică la Paris, împreună cu Friteau, “Quinze leçons d’anatomie pratique” ilustrată cu 84 de desene şi scheme proprii. Lucrarea se bucură de mare succecs. În aceeaşi perioadă, publică, împreună cu F. Legueu, o lucrare asupra aponevrozelor mâinii, şi descrie septurile care leagă aponevroza superficială de cea profundă, septuri ce sunt şi astăzi denumite septurile Legueu – Juvara. În 1895 se reîntoarce în ţară, devenind asistentul Prof. Thoma Ionescu, la Clinica Chirurgicală a Spitalului Colţea. Lucrează concomitent şi la Institutul de Anatomie Topografică şi Chirurgie experimentală. În 1899, la numai 29 de ani, câştigă prin concurs postul de profesor agregat la catedra de anatomie topografică din Iaşi. În 1904 devine profesor definitiv, iar în 1912 este transferat la Bucureşti, iniţial la Spitalul Filantropia, apoi din 1923, la Clinica de chirurgie a Spitalului Brâncovenesc. Pe lângă activitatea profesională şi cea didactică, Prof. Ernest Juvara are o bogată activitate publicistică, recunoscută peste hotare (în 1897 publică “Lecţiuni de anatomie practică”, care, în 1899, apare şi în limba germană, la editura A. Hirschwald din Berlin; publică o serie de lucrări de clinică şi terapeutică chirurgicală care sunt preluate şi citate de autorii străini – “Traité de technique opératoire” a lui Monod şi Vanvers, “Traité de chirurgie d’urgence” a lui Léjars, “Petite chirurgie pratique” a lui Tuffier şi Desfosses, “Petite chirurgie” a lui Soubeyran şi Ardin – Delteil, în monografia “Prolapsus de rectum” a lui Lenormant, etc.). În literatura chirurgicală universală sunt cunoscute şi utilizate şi astăzi procedee terapeutice sub numele „Delorme-Juvara”, şi „Juvara-Merle D’Aubigné”, ultimul publicat în 1921 în Buletinul Societăţii de Chirurgie din Paris. A imaginat o serie de instrumente chirurgicale care au fost preluate şi fabricate de case de instrumente cu renume, din străinătate, precum casa Collin şi casa Adnet din Paris, sau Lautenschläger din Berlin.
Profesorul Iancu Jianu (1880 – 1972) a făcut facultatea de medicină la Bucureşti, fiind extern şi intern prin concurs al spitalelor bucureştene. Tot prin concurs, obţine postul de medic secundar la Prof. Severanu. În paralel este preparator de anatomie şi chirurgie experimentală la Prof. Thoma Ionescu. După primul război mondial, din 1919, este medic primar la Spitalul Central din Cernăuţi. În 1921 revine la Bucureşti ca medic primar la Spitalul Pantelimon, apoi din 1924, în calitate de agregat şi de conferenţiar conduce secţia de chirurgie a Spitalului Colentina, devenită Institut Clinico-Chirurgical. În 1929, la Paris, este unul din membrii fondatori, alături de nume prestigioase ale chirurgiei internaţionale, a Societăţii Internaţionale de Chirurgie Ortopedică şi Traumatologie (SICOT), societate care îşi continuă activitatea şi astăzi.
De la un corp medical redus numeric, reprezentat înainte de 1895 de medici străini veniţi în Principate sau de rari medici români cu studii în străinătate, în care se remarcau puţine individualităţi, s-a ajuns la un corp medical, didactic şi ştiinţific, cu multe personalităţi de nivel european, medicina românească făcându-şi simţită prezenţa în curentul medical contemporan. De la o Şcoală de chirurgie cu 25 de elevi, pentru armată, şi 25 pentru reţeaua civilă, s-a ajuns la trei Facultăţi de Medicină cu un corp didactic de elită. Enumerarea personalităţilor medicale ar putea continua, cu nume din toate specialităţile medicale, iar enumerarea, mai ales a chirurgilor, este legată de specificul activităţii mele medicale. De subliniat este că personalităţi medicale de primă mărime nu erau numai în cele trei centre universitare, Bucureşti, Iaşi şi Cluj, ci şi în oraşele de provincie. Fac cinste medicinii româneşti nume ca Victor Dimitriu, chirurg la Brăila, care publică în renumita editură franceză Masson o monografie (“Les rectites infiltratives”), C. Andreoiu (Ploieşti), Victor Climescu (Carmen Sylva – Eforie Sud). Dem. Teodorescu (Constanţa), A. Pop (Oradea) etc.
Acesta este tabloul evoluţiei medicinii româneşti până în zilele dinaintea celui de al doilea război mondial. Nu este un tablou voit prezentat “în roz”, ci este un tablou real. Erau desigur şi nerealizări. Cea mai mare nereuşită o constituia asistenţa medicală, socială şi sanitară în mediul rural, unde exista în permanenţă o lipsă de medici. În 1922 pentru mediul rural exista un medic la 15.393 de locuitori; din 390 circumscripţii rurale, 193 nu avea medic. În pofida unei natalităţi ridicate, excedentul natural al populaţiei era redus, din cauza mortalităţii infantile foarte mari (între 0 – 1 an era la 19 – 22Ş, în anii ’30). Speranţa de viaţă era relativ redusă şi mortalitatea generală mare, depăşind în genere 20Ş. Legea sanitară din 1930 fixa pentru mediul rural dezideratul de 1 medic la 10.000 de locutori, dar el era dificil de atins.
În totalitate însă, exista o îmbunătăţire permanentă a situaţiei sanitare, evoluţie la care o mare contribuţie o aduceau organizaţiile private. În 1935 existau 830 de instituţii private de asistenţă socială şi ocrotire şi numai 50 de stat, 63 comunale şi 8 judeţene. Exista un permanent contact cu medicina apuseană, atât prin studiile sau specializările efectuate în centre de renume, cât şi prin participările la Congrese sau prin vizite individuale, efectuate de medici, pentru documentare într-o anumită problemă. Dr. Victor Climescu, şef de promoţie al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, este trimis (la sugestia Prof. Juvara al cărui elev a fost) de Societatea (privată) pentru Combaterea Tuberculozei la Copii (CTC) în Franţa, la Prof. Etienne Sorrel, apoi în Elveţia la Prof. Rollier, pentru a se specializa în tuberculoza osteo-articulară. La întoarcerea în ţară (1925) i se încredinţează conducerea sanatoriului de la Carmen Sylva (actualmente Eforie Sud), pe care îl dezvoltă şi îl modernizează. De atunci, în fiecare an, până la începutul celui de al doilea război mondial, petrecea, câte 1-2 luni, în servicii de specialitate din străinătate, introducând în ţară tehnici terapeutice moderne. Dr. M. Enescu, medic primar în judeţul Roman, face în 1935 o vizită de documentare în mai multe ţări apusene, în vederea întocmirii unui studiu asupra stării sociale, economice, culturale şi sanitare în judeţul său. Şi exemplele pot continua… Promovarea se făcea pe bază de concurs, pe criterii strict profesionale.
Comunismul a adus şi în medicină, ca şi în toate celelalte aspecte ale vieţii sociale, o totală răsturnare de valori! Era admisă o singură ideologie, cea marxistă, era dezavuată şi interzisă orice altă optică asupra fenomenelor sociale, istorice, politice. S-au ideologizat toate disciplinele medicale, în special cele care se pretau la interpretări, ca biologia de exemplu, introducându-se noţiuni şi teorii pseudo-ştiinţifice. Genetica, cea care este astăzi pe care să revoluţioneze medicina, era considerată ca o “ştiinţă reacţionară”. În celelalte discipline s-a impus citarea frecventă, dacă nu exhaustivă, a autorilor ruşi sau sovietici. Era aproape obligatoriu ca orice nume de savant occidental să fie premers de un nume rusesc, precum era obligatorie şi preamărirea ştiinţei medicale sovietice. Este hilar (dacă nu tragic), dar adevărat, că un student a obţinut o notă maximă citând, drept nume de savanţi sovietici, toată echipa de fotbal a Rusiei. Limba rusă a devenit obligatorie în toate şcolile şi în primii trei ani de facultate. S-a înlocuit selectarea pe baza valorii cu criteriul politic, al originii sociale şi cu cel al nepotismului, ajungând în funcţii medicale de conducere persoane impuse de forurile comuniste, fără pregătirea corespunzătoare şi fără autoritate morală şi profesională. S-au utilizat minciuna, delaţiunea, şantajul, teroarea, pentru a intimida şi a obliga pe profesori şi pe medici să se alăture doctrinei comuniste ( după principiul “cine nu este cu noi este împotrina noastră”) şi pentru a le anihila personalitatea (până la anhilarea persoanei) şi a-i îndepărta din funcţie pe cei care nu acceptau compromisul. S-a căutat să se creeze printre colegi o atmosferă de suspiciune şi de neîncredere. S-a impus o izolare completă în spatele “cortinei de fier”, contactele cu lumea medicală occidentală fiind permise numai elitelor comuniste. Era aproape un delict politic citirea unei reviste medicale occidentale, ea creând suspiciunea legăturilor cu lumea “decadentă a imperialismului apusean”. Au dispărut asigurările sociale, statul pretinzând că poate suporta în întregime cheltuielile necesare asistenţei medicale a populaţiei. Izolată şi subfinanţată cronic, lipsită de posibilităţi de informare şi de cele mai multe ori şi de personalităţi de curaj, care să-i arate deschis lipsurile (de altfel era şi imposibil, pentru că cei care încercau erau imediat înlăturaţi), medicina românească a cunosct un regres fără precedent de-a lungul istoriei sale. Abuzurile au început imediat după instaurarea guvernului impus de sovietici şi condus de Petru Groza (6 martie 1945) şi s-au intensificat din 1948, după ce Regele Mihai a fost obligat să părăsească ţara (30 decembrie 1947). Decalajul dintre medicina românească şi cea occidentală s-a accentuat progresiv în tot cursul perioadei comuniste, decalaj care, din nefericire, persistă şi astăzi.
Una dintre primele victime ale comunismului este prof. Vintilă Ciocâlteu, profesor de biochimie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, dar în acelaşi timp poet apreciat (publică volumele „Adânc împietrit” – 1932, şi „Poezii” – 1934). După terminarea Facultăţii de Medicină din Bucureşti (1920), se specializează în chimie biologică la Berlin (1920 – 1922, cu E. Salkowsky, L. Michaelis, P. Roma) şi devine bursier (1925-1927) al Fundaţiei Rockefeller şi “research fellow” la Catedra de biochimie a Facultăţii de Medicină Harvard din Boston (1926-1927). După 1944 încep presiunile pentru scindarea catedrei şi pentru numirea ca profesor a unui activist comunist, chimistul Simion Oeriu, demnitar important în Comisia de Armistiţiu şi devenit între timp ministru subsecretar de stat. Acesta îl şantajează pe profesorul Ciocâlteu cu vederile legionare ale fiului său, exprimate în adolescenţă. Obţine de la ministrul Educaţiei, Ştefan Voitec, epurarea profesorului Ciocâlteu, în pofida faptului că o comisie de epurare îi analizase dosarul şi îl găsise fără reproş. Profesorul Grigore T. Popa, decan în acea perioadă, protestează şi obţine reintegrarea Profesorului Ciocâlteu, până la lămurirea situaţiei. În şedinţa consiliului profesoral din 3 februarie 1947, în care se discuta situaţia catedrei de biochimie, Profesorul Ciocâlteu, în vârstă de 57 de ani, emoţionat, îşi expune punctul de vedere, după care se aşează pe scaun, face un accident vascular cerebral şi moare în plină şedinţă.
A doua zi, ziarul “România liberă” publică ştirea morţii profesorului Vintilă Ciocâlteu, în plin consiliu profesoral şi o atribuie, tendenţios, unei discuţii violente cu Prof. Gr. T. Popa (cel care îi luase, de fapt, apărarea).
Tudor Arghezi scrie o tabletă “Doctorul Ciocâlteu”, pe care ziarul “Adevărul”, cu care colabora şi la care publicase şi alte tablete, refuză să o publice. Tableta se încheia astfel: “Dacă aş fi în locul noului profesor, care încă nu şi-a inaugurat lecţia de început, m-aş recunoaşte dator să fac să-i corespundă unei morţi, o eleganţă. Lângă un mormânt frumos stă linia înaltă a unui molift vertical. Eu m-aş demite. Catedra n-ar mai fi o izbândă şi o bucurie. Ar fi o suferinţă”. Bineînţeles că Simion Oeriu nu şi-a depus demisia ci a profesat în locul Profesorului Ciocâlteu, dovedindu-se mult inferior acestuia, atât în privinţa cunoştinţelor profesionale şi a harului didactic cât şi în privinţa calităţilor morale.
Şcoala Memoriei 2005. Prelegeri şi discuţii de la a VIII-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet (11-18 iulie 2005), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2005
