DORANA COŞOVEANU, ION FILOTTI,
ANCA LEMAIRE, ANA ŢUŢUIANU
GENERAŢIILE URMĂTOARE
(nepoţi şi fii despre bunici şi părinţi)
(masă rotundă)
I
Stéphane Courtois: Avem plăcerea de a asculta patru mărturii: domnul Ion Filotti şi doamna Anca Lemaire, membri ai „Association pour Mémorial Sighet” de la Paris înfiinţată de Antonia Constantinescu şi care funcţionează de zece ani sub preşedinţia doamnei Maria Brătianu, doamna Dorana Coşoveanu, fostă directoare a Muzeului Naţional de Artă şi, în sfârşit, Ana Ţuţuianu care voi sfârşi prin a vă spune că este, pur şi simplu, Ana Ţuţuianu. Vom începe cu Dorana Coşoveanu.
Dorana Coşoveanu: Vă salut şi vreau să vă spun că nu voi depune mărturie, ci vă voi vorbi despre un dosar. Eu sunt un „dosar”. Reprezint un „dosar” încă de când aveam 12 ani şi când am scris prima mea declaraţie către statul român, în care mă angajam că nu voi divulga nimănui ceea ce s-a întâmplat în familia mea. Declaraţia era dată în noaptea de 29 martie 1948, la câteva minute după arestarea din casă, de lângă mine, a tatălui meu. În clipa aceea copilăria mea s-a încheiat şi am devenit o persoană cu „dosar” de securitate.
Am să vă spun cine a fost tatăl meu a cărui fotografie (emoţionantă pentru mine) se află pe pereţii culoarului din Memorial şi, după aceea, ce a însemnat în viaţa dosarul pe care l-am târât după mine, ca o piatră de picior. Tatăl meu a fost pilot, ofiţer de carieră, specialist în infrastructura terenurilor de aviaţie, comandantul aeroportului Pipera, consilierul militar al lui Iuliu Maniu – fără a fi membru al Partidului Naţional Ţărănesc, fiindu-i doar un prieten foarte apropiat. După război a fost membru al Comisiei de Armistiţiu. Combatant în timpul războiului, a suportat două accidente grave din care, din fericire, a scăpat, iar la ordinul generalului Antonescu de trecere a Prutului tatăl meu, împreună cu alţi ofiţeri superiori, a refuzat executarea, motiv pentru care a fost trecut în rezervă.
În 1948, într-o noapte, în casa noastră, în care trăiau tata, mama şi trei fete, eu fiind cea mai mică, a intrat un comando solid de tovarăşi, care au răscolit toată casa, au scos afară toate lucrurile, au dat foc cărţilor, l-au arestat pe tatăl meu şi au luat declaraţii celor trei fete. Sora mea („mijlocia”), care avea a doua zi examen la facultatea de Filologie, a trebuit, ca şi mine, să declare, în scris, că nu vom povesti nimănui ce s-a întâmplat în casa noastră, în noaptea respectivă. Am fost aşezate în stradă „cu mare grijă”, ca după câteva zile să fie arestată şi mama. Am rămas astfel trei fete cu toate lucrurile gospodăriei în drum şi cu posibilităţi mai mult decât reduse de trai.
Timp de 17 ani, cât tatăl meu a fost închis, n-am ştiut nimic despre el. N-am ştiut dacă mai este în viaţă, dacă este în URSS sau în România, dacă îl vom găsi încercând să-l căutăm în diversele închisori. Atunci când cineva spunea: „Cred că este la Piteşti”, noi ne înfiinţam la poarta închisorii şi întrebam. Bineînţeles eram alungate. Era obsesia de a şti ce se întâmplă cu tatăl nostru. O obsesie şi o rugăminte permanentă către Dumnezeu să-l ţină sănătos. L-a ţinut 17 ani, până în 1964, atunci când au ieşit, ştiţi bine, mulţi deţinuţi politici trecuţi prin închisorile de exterminare. Mă mărginesc să vă spun că a fost la Jilava, la Văcăreşti, la Aiud (la Zarcă), la Piteşti, la Oradea, la Galaţi, la Botoşani. Aşa erau plimbaţi din închisoare în închisoare deţinuţii ca să li se piardă urma şi, poate cu ajutorul Diavolului, să dispară de pe acest pământ. Era un om în plină sănătate, ca orice pilot, un bun sportiv, un alpinist, când a plecat la 45 de ani şi s-a întors, după 17 ani, un om terminat fizic, cu un TBC generalizat dar, din fericire, cu un moral impecabil.
Eu eram un copil când a dispărut din viaţa mea şi un om în toată firea când s-a întors. Aveam 30 de ani. Relaţia noastră a fost întotdeauna perfectă, conduita lui a fost perfectă faţă de noi toţi, având însă, tot timpul, nenorocitul complex că noi, familia, am pătimit şi vom pătimi mereu datorită „faptelor sale”. Încercam să-l întreb cum a fost în închisoare. La fel ca foarte mulţi alţii nu povestea nimic. Mi-aduc aminte că-mi spunea: „Nu există cuvinte pe măsura faptelor”. Şi ştiu că acest lucru îl spunea şi pentru că era un mod de a ne apăra. Teoria lui, dobândită cred în viaţa riscantă de pilot, dar şi de deţinut politic, era următoarea: când nu ştii cu adevărat un lucru, poate să te omoare cineva că nu-l poţi divulga. Chinurile fuseseră atât de mari, încât ştia bine ce vorbeşte.
În perioada absenţei tatălui meu am încercat să-mi construiesc o carieră. Aş vrea, ca o paranteză, să încercaţi, pe cât se poate, să vă imaginaţi cam ce a însemnat pentru mine ca la vârsta voastră de acum să dau examen la facultatea de Arhitectură, să intru, şi după o lună să mi se spună: „Poftim afară, eşti copilul unui duşman al poporului şi trădător de ţară.” Lucrul acesta nu se petrecea calm, decent. Lucrul acesta se petrecea cu o şedinţă de „demascare” în care erai acuzat, socotit un spion care a intrat, „s-a strecurat” în facultate. Acest spectacol mizerabil l-am trăit când eram puţin mai mare decât voi, la 17 ani, şi am dat examen la Arhitectură, apoi la Regie de teatru, la Filologie, la Arte Plastice. De fiecare dată se repeta acelaşi scenariu. Trebuia, pe de altă parte, să trăim din ceva. Mama fusese profesoară. Dată afară din învăţământ, învăţase să ţeasă covoare într-o cooperativă. Sora mea cea mare terminase Medicina, iar cea de-a doua Filologia, şi încercau să-şi găsească un post.
Cred că fiecare dintre noi, şi mai ales când suntem tineri, avem nevoie de modele. M-am întrebat tot timpul cine a fost modelul meu? Care a fost personajul la care m-am referit şi care evident, m-a modelat. Sigur că principalul a fost tatăl meu. Şi a fost, pe de altă parte, înţelepciunea mamei, care mi-a spus atunci, la 13 ani: „Fii atentă! Eşti un copil zburdalnic, eşti plină de idei, ai tot felul de trăznăi în cap, te rog să te gândeşti când vrei să faci un lucru, ce părere ar avea tata”. Tata a devenit astfel reperul, măsura mea de înţelepciune, de hărnicie şi comportament moral.
În final, am fost primită la Institutul de Arte Plastice, la secţia de Istorie şi Teorie a Artei şi de Restaurare. Încercam să fiu cât se poate de cuminte, să-mi ţin gura care nu stătea închisă foarte bine, aşa cum e firesc la vârsta respectivă, dar în momentul în care în Ungaria s-au petrecut „mişcările revoluţionare” din 1956, un coleg s-a dus şi m-a turnat. Evident (în anul III) am fost exmatriculată. Şansa a fost că între timp tatăl meu se întorsese din închisoare, că aveam note foarte bune care au făcut să fiu reprimită şi, în sfârşit, să termin facultatea. Având o medie mare aveam de ales ca loc de muncă ziarul „Scânteia” sau Televiziune sau Muzeul Naţional de Artă. În timpul facultăţii făcusem diverse colaborări: zugrăvisem firme la un magazin de legume – Aprozar se chema pe vremea aia –, desene pentru filmele de desene animate, desene pentru cărţi medicale şi tehnice, fusesem paznic la expoziţiile temporare de artă. Orice pentru a câştiga un ban. După toate aceste experienţe nefericite am ales Muzeul Naţional de Artă şi mi s-a părut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior când am ajuns muzeograf cercetător. Ştiam foarte bine că voi face parte din „negrii” acestui muzeu, pentru că „dosarul” exista şi pentru că la orice mişcare greşită ştiam că voi fi dată afară. Eram chemată din timp în timp de director şi-mi spunea: „Ai putea să ai o bursă. De ce nu-l pui pe tatăl tău să-şi scrie memoriile din închisoare? Ai putea să ai o specializare, nu eşti o fată proastă, ai mintea iute. Nu-i păcat să nu intri în partid?” În momentul respectiv, refuzând, realizai că îţi iei o răspundere faţă de tine şi faţă de ceilalţi – răspunderea de a suporta consecinţele. Realizai perfect că nu vei avea o bursă, nici o specializare, că nu vei progresa în meserie decât dacă vei munci cu disperare. Pentru mine disperarea faţă de artă era însă un lucru benefic. Trăiam într-un loc minunat, trăiam între tablouri, între sculpturi, puteam să scriu – mă rog, atât cât se putea, doar în domeniul respectiv – deci, într-un fel îmi făceam meseria cu onestitate şi interes. Sigur că muzeul era plin de tovarăşi iluştri: nora lui Ceauşescu, nepoata lui Maurer, fiica sau fiul cuiva important din nomenclatură. Toată această „protipendadă politică” era de fapt musafiră a Muzeului Naţional de Artă. Activitatea reală se sprijinea pe munca „negrilor”, adică a noastră, a celorlalţi. Ştiam că suntem supravegheaţi – şi eu în mod special – de Securitatea muzeului şi a Consiliului de Stat, care era în aceeaşi clădire, dar în momentul în care-mi făceam meseria nu prea aveau ce să-mi facă.
Sfântul Augustin spune: „Iubeşte adevărul şi apoi fă ce vrei”. Eu am încercat acest lucru, dar nu pot să vă garantez că am reuşit. Ştiam că nu voi progresa profesional la fel ca un alt tânăr care, liniştit, cu un dosar de partid asigurat, putea să profite de puterea lui de muncă şi de capacitatea lui profesională. Dar, pentru că există un Dumnezeu, chiar al unor „dosare”, în 1968 muzeul a fost vizitat de generalul Charles de Gaulle şi în grupul celor care l-au ghidat în muzeu m-am aflat şi eu. Din discuţii a sesizat probabil că nu văzusem muzeul Luvru, că nu văzusem muzeele de artă plastică occidentale. Vizita a trecut şi peste o lună de zile a venit o invitaţie oficială guvernamentală nominală, pentru Dorana Coşoveanu. Cei de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste – cum se chema atunci Ministerul Culturii – m-au chemat şi m-au întrebat ce-am făcut de am primit această invitaţie din partea Franţei. Când erai chemat şi chestionat, simţeai o gheară care ţi se punea în stomac, pentru că ştiai că, sigur, nu te bate nimeni, dar ştiai că eşti în pericol. Acela era sentimentul pe care noi, cei pe care-i vedeţi aici de vârsta mea şi ceva mai tineri ca mine, l-am trăit zeci de ani, frica. Sentimentul că nu eşti niciodată în siguranţă şi că umbra acelui dosar stă deasupra capului. Mi s-a sugerat să refuz bursa oferită. Am realizat că era ultima şi singura şansă de a merge în străinătate şi nu am fost de acord: „Îmi pare rău, eu nu pot să răspund şi să spun că sunt bolnavă şi că nu pot să merg la Paris, răspundeţi aşa, dumneavoastră!”. În final, directorul muzeului m-a susţinut: „Eu girez pentru tine – mi-a spus M.H. Maxy – dar nu cumva să ai ideea să rămâi în străinătate pentru că Securitatea e pe capul tău.” Posibilitatea să călătoresc, să văd muzeele şi să lucrez la muzeul Luvru, a fost pentru cariera mea o şansă extraordinară. „De ce te mai întorci în România?”, am fost adeseori întrebată la Paris. Nu aveam cum să rămân acolo pentru că sufletul meu, părinţii, surorile mele erau în ţară şi rămânerea mea acolo însemna o a doua piatră de picior pentru toţi, şi mai ales pentru tata. Dumnezeu m-a ajutat să mă bucur din tot sufletul de tot ce mi s-a oferit în timpul acestei burse.
Ieşisem din ţarcul comunist şi mă simţeam un om liber. Dar dacă n-aş fi decis să rămân în afara lui, ştiam sigur că nu mai există drum de întoarcere, iar sacrificiul exilului nu mi-l puteam asuma.
În discuţiile pe care le-aţi avut aici, pe mine m-a şocat faptul că unul dintre voi a spus: „Eu n-am ce să caut în România, nu-mi place, nu mă simt bine în România”. L-aş întreba: unde s-ar simţi bine?, unde crede că s-ar simţi mai bine? Care este experienţa lui de viaţă, care să-i permită să aleagă? Eu eram mai mare decât voi, terminasem facultatea, când am fost pusă în situaţia de a alege, de a putea alege. Am regretat adeseori întoarcerea în România.
Exasperată de ce se întâmplă aici, m-am gândit că era poate mai bine dacă rămâneam în Occident. Dar în fapt, aici a fost locul meu în care m-am regăsit, mi-am făcut şi mi-am publicat studiile şi albumele de artă, în care am avut posibilitatea ca în timpul Revoluţiei să protejez operele de artă importante ale Muzeului, să mă simt un om util şi fericit pentru că lucrurile se schimbau sub ochii mei, în sfârşit. Colegii mei m-au ales atunci director al muzeului, împreună cu criticul şi filozoful Teodor Enescu. Eram în faţa unui muzeu distrus, a unei clădiri distruse în mod criminal, cu tablouri arse şi multe obiecte avariate. Revoluţia era plătită scump, foarte scump. Nu a fost uşor să trec de la muzeograful care, într-un birou izolat, scrie, cercetează, „discută” liniştit cu Rembrandt sau cu El Greco (chiar dacă are tot timpul umbra omului de la Securitate în spate) la omul răspunzător pentru o clădire imensă, cu un patrimoniu de mii de obiecte de valoare şi 300 de salariaţi în subordine. A trebuit să devin deodată suportul, „modelul” colegilor mei tineri. Apoi au început relaţiile cu toate muzeele din străinătate, posibilitatea de a ne prezenta cu expoziţii de patrimoniu în occident. Gândiţi-vă că în momentul acela au existat directori de muzee din Europa şi din USA care au venit să ne ajute material şi care au mărturisit că n-au crezut că în România există un astfel de muzeu. „Aţi crezut că este cu pământ pe jos?” le-am răspuns odată exasperată şi jignită de mirările lor continue. Mi-aduc aminte că după o vizită a lui Rabindranath Tagore în România m-a şocat observaţia lui: „De ce într-o ţară aşa de mică e aşa de mare amărăciune?” a scris el atunci. Da, era multă amărăciune, dar nu lipseau valorile. După ’90 am format o comisie şi am recuperat, din fostele case ale lui Ceauşescu, tot ce însemna operă de patrimoniu; le-am introdus în inventarul muzeului, în aşa fel încât nimeni să nu se poată atinge de ele. Evident, am enervat fosta nomenclatură comunistă. Din aceste case de odihnă sau de vânătoare (peste 40 în toată ţara) s-au recuperat peste 2000 de piese! Şi, cu toate acestea, mi-a rămas sufletul la câteva tablouri pe care nu le-am putut lua: „Anemonele” lui Luchian, unele dintre cele mai frumoase, care erau în camera de masaj, de la Snagov, a Elenei Ceauşescu; „Florile” de Tonitza şi un portret de Grigorescu, care erau puse pe culoarele din demisolurile Palatului de la Snagov. Exista acolo un „administrator” cu grade care s-a opus – în ciuda unui ordin semnat de primul ministru (Petre Roman) şi de ministrul Culturii (Andrei Pleşu). Lucrurile acestea mi-au dovedit că „dosarul” meu exista în continuare. Mi-au dovedit şi în 1994 când eu am fost destituită în 24 de ore din Muzeul Naţional de Artă. Iată, dosarul a existat atunci şi există şi acum, sunt convinsă, pentru că am rămas o persoană incomodă. Un om care devine membru al Alianţei Civice în ’90 şi este mereu activ, care intră în Fundaţia Academia Civică şi încearcă aici la Sighet, să ajute, cât poate…
Eu vreau să cred că voi – ţinând seama că nu aveţi un „dosar” şi niciodată nu veţi avea, că nu va sta nimeni să vă urmărească, să vă întrebe: unde-ai fost?, ce-ai vorbit?, unde te duci?, fă un raport cu cine ai vorbit – ar trebui să vă bucuraţi din plin de tot ce aveţi. Sigur că e greu să înţelegeţi cum a decurs tinereţea pe care am avut-o eu şi pe care n-am uitat-o. Dar să nu vi se pară că totul este meritat şi totul vi se cuvine. Lucrurile se obţin uneori cu mari sacrificii, cu renunţări, dar mai ales cu ambiţie, cu dorinţă de a lupta pentru un ideal, cu dorinţă de a iubi adevărul acela de care vorbeşte Sfântul Augustin, pentru că iubind adevărul poţi să faci ce vrei, fiind împăcat cu tine şi cu ceilalţi. Tentaţiile sunt diverse şi foarte mari. Eu le-am avut. Erau şi mai mari atunci pentru că trăiam într-un „lagăr” din care aş fi putut să zbor şi poate ajungeam un mare specialist la Paris. M-a adus înapoi iubirea pentru ce lăsasem în urmă, iubirea pentru cel de lângă mine, pentru tatăl pe care-l aşteptasem 17 ani, omul care atunci când am plecat mi-a spus: „Eşti destul de mare să judeci singură. Faci cum crezi. Nu te gândi în urmă, gândeşte-te înainte, gândeşte-te cum crezi că e bine pentru tine.” El a continuat să fie pentru mine un model pentru care compromisul de orice fel nu exista. Omul care a făcut războiul, a trecut prin puşcării dure, dar a rămas un generos, un om bun şi iertător, amarnic în judecăţi, dar drept. Încercaţi să vă alegeţi un model. Că acesta este unul din părinţii voştri, că este Ana Blandiana sau Doina Cornea sau altcineva, cântăriţi bine, gândiţi-vă cum vreţi să ajungeţi, ce vreţi să faceţi cu viaţa voastră. Pentru mine lucrurile au fost destul de clare. Şi adesea m-am întors cu gândul la cea spunea Kipling (nu în „Cartea junglei”!): că-i plac „oamenii care, întâlnind în calea lor şi izbânda, şi înfrângerea, se poartă deopotrivă faţă de aceste două amăgiri”.
Stéphane Courtois: Îi mulţumesc din suflet Doranei Coşoveanu, care a făcut o mărturisire unde nu există nimic spectaculos, nu sunt asasinate, nu sunt torturi. Este pur şi simplu un exemplu obişnuit de felul cum s-a petrecut viaţa în totalitarism. În afara marilor acte de teroare există teroarea obişnuită, cotidiană şi există numărul dosarului care te va urmări până astăzi. De altfel în aceasta constă marea diferenţă între noi şi Germania – dacă ar fi fost nemţoaică ar fi avut acces la propriul dosar politic: ar fi văzut cine a denunţat-o, cine a turnat-o, dar deocamdată nu a avut acces la dosar.
Dorana Coşoveanu: Am avut acces, însă, la dosarul tatălui meu, care are peste 2000 de pagini. Sunt, de fapt, 18 dosare, care m-au înfricoşat pentru că mi-am dat seama câţi oameni erau permanent în jurul unei singure persoane. O armată de securişti care ani de zile au urmărit grupul din jurul lui Iuliu Maniu, oameni care aveau credinţă în viitorul ţării lor, dar şi „naivitate” în a-şi închipui că americanii vor salva România. Am aflat din acest dosar că tatăl meu ar fi trebuit să-l ducă pe Maniu cu avionul peste graniţă şi Maniu a refuzat; am aflat că putea oricând să plece peste graniţă având, ca pilot, paşaport permanent şi n-a făcut-o; am aflat lucruri îngrozitoare despre teroarea securistă a anilor ’50 şi am înţeles de ce, cei care au suportat-o în închisori, o mărturisesc cu greu.
Şcoala Memoriei 2005. Prelegeri şi discuţii de la a VIII-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet (11-18 iulie 2005), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia civică, 2005
