DORANA COŞOVEANU, ION FILOTTI,
ANCA LEMAIRE, ANA ŢUŢUIANU
GENERAŢIILE URMĂTOARE
(nepoţi şi fii despre bunici şi părinţi)
(masă rotundă)
II
Stéphane Courtois: Mulţumesc pentru completarea informaţiilor şi vom asculta acum pe domnul Ion Filotti.
Ion Filotti: Trebuie să mărturisesc că am venit pregătit să vorbesc despre bunicul meu, profesorul Gheorghe Taşcă, care a murit aici la Sighet în 1951. Tema acestei mese rotunde este însă puţin diferită, în ceea ce priveşte experienţa generaţiei mele, a generaţiei copiilor celor arestaţi în anii patruzeci şi cincizeci. Voi vorbi pe scurt despre Gheorghe Taşcă şi apoi despre câteva din aspectele vieţii în regimul comunist, aşa cum am trăit-o eu. Voi încerca să desprind câteva idei generale şi câteva concluzii. Voi continua cu experienţa exilului, pentru că o mare parte din generaţia mea a ales calea exilului, şi voi încerca şi aici să extrag câteva idei generale despre exil şi despre constituirea unei adevărate diaspore româneşti.
Nenorocirile familiei mele, sub comunişti, încep prin arestarea bunicului meu, Gheorghe Taşcă, care a murit aici la Sighet în 1951. Gheorghe Taşcă era unul dintre economiştii români importanţi. A fost profesor la Facultatea de Drept şi la Academia de Ştiinţe Comerciale şi era membru corespondent al Academiei Române. După primul război mondial, a fondat împreună cu Ion Răducanu – un alt economist român cunoscut – la îndemnul lui Iorga, Academia de Ştiinţe Comerciale (devenită apoi Academia de Ştiinţe Economice). Fusese membru al Partidului Conservator, era ceea ce se chema la vremea aceea un „tachist”, adică un membru al partidului lui Tache Ionescu, pe urmă a trecut la ţărănişti. A lucrat foarte multă vreme cu Iorga, de care era foarte ataşat. În 1940, în ziua în care Iorga a fost asasinat împreună cu Virgil Madgearu, bunicul meu era şi el pe lista celor urmăriţi, însă a reuşit să scape. Fusese prevenit de un vecin şi a reuşit să se salveze sărind pe o fereastră din spatele casei. Exact cu zece ani mai târziu n-a reuşit să scape de arestarea comunistă.
Activitatea lui de profesor s-a desfăşurat atât în drept, cât şi în ştiinţele economice care, în vremea aceea, erau cunoscute sub numele de „economie politică”. Cursurile sale erau foarte populare printre studenţi. Şi eu, în vremea comunistă, când aveam mari dubii despre doctrina economică marxist-leninistă care ni se inculca la liceu şi la facultate, m-am familiarizat cu economia politică, citind cursurile sale care se mai găseau încă, din fericire, în biblioteca familiei. Acolo am citit, într-o vreme când accesul la doctrine opuse dogmatismului marxist-leninist oficial era foarte greu, primele critici severe ale acestor teorii şi prezentări ale altor teorii economice care au fondat adevărata ştiinţă economică modernă. Aşa am învăţat de exemplu despre Adam Smith, despre fiziocraţi, despre doctrinele economice clasice, despre criticile foarte fondate ale doctrinelor economice marxiste făcute încă din acele timpuri. Bunicul meu a fost unul dintre cei care a vorbit foarte mult de Keynes, un mare economist englez, a cărui doctrină a luat naştere în 1929, în timpul marii crize pe care a cunoscut-o atunci economia mondială. Doctrina lui Keynes a fost aceea care a permis ridicarea economiilor Statelor Unite după criza din 1929 şi a ţărilor Europei Occidentale după al doilea război mondial. Era o doctrină care introducea ideea că intervenţia statului şi cheltuielile publice ce creează un deficit bugetar considerabil sunt necesare pentru a reporni maşina economică. Contrastul dintre succesul economic al doctrinei lui Keynes şi eşecul răsunător al dogmei marxist-leniniste aplicate în ţările din lagărul socialist este izbitor.
Gheorghe Taşcă a fost deputat şi, pentru câteva luni, ministrul Comerţului în guvernul Iorga. A fost şi ministru plenipotenţiar la Berlin în 1929 pe o durată de doi ani, interval de timp când a negociat un important acord economic cu Germania. Însă activitatea care-l bucura cel mai mult era cea de profesor şi de deputat al judeţului Tutova în care se născuse. Nu era niciodată mai fericit decât când era cu studenţii lui şi cu alegătorii. Se trăgea dintr-o familie veche de răzeşi, oameni modeşti, cinstiţi, muncitori şi foarte ataşaţi de lucrurile minţii. Este şi o mărturie a extraordinarei evoluţii a României după 1866 că, în ciuda acestor începuturi modeste, a făcut o carieră remarcabilă. În 1950, avea 75 de ani, a fost arestat şi a murit după 9 luni, în condiţii îngrozitoare, aici la Sighet – din păcate nu cred că se ştie în ce celulă.
Am aici o mărturie a mamei mele despre moartea bunicului meu: „După ce voi fi murit şi eu, nu va mai şti nimeni cum a fost arestat tata şi cum s-a prăpădit singur, printre străini, la Sighet, fără un ajutor medical, fără o alinare a suferinţelor, fără o vorbă bună. Mama, – adică bunica mea – care a murit acum patru ani, ar fi fost cea mai îndreptăţită să dea vreo lămurire. În ziua de 5 mai 1950 ploua foarte tare. Ion – adică eu – avea şcoală după masă – eu eram elev la liceul Mihai Viteazu la Bucureşti, în clasa a treia şi, foarte des, bunicul meu venea să mă ia de la şcoală şi să mă aducă acasă. În vremea aceea, aveam clase după masa de la două la opt seara. Şi în seara dinaintea arestării bunicul veni să mă ia de la şcoală şi, cum ploua cu găleata, mă aştepta în staţia de tramvai, în faţa porţii liceului. Eu nu l-am văzut, am plecat cu un coleg şi am ajuns acasă târziu singur. În noaptea aceea l-au arestat. Avea opt ani şi se ducea la liceul Mihai Viteazu. A venit seara acasă ca de obicei, pe urmă mi-a telefonat tata că l-a aşteptat în căsuţa tramvaiului, vis-à-vis de liceu, dar probabil că el a ieşit repede şi nu a mai traversat, ci s-a dus direct acasă. Vroia să ştie dacă Ion se întorsese şi dacă nu a răcit. Mi-a părut aşa de rău că tata a stat în ploaie. L-am asigurat că era bine şi am închis telefonul. Aceasta a fost ultima oară când am auzit vocea lui. Peste noapte, spre dimineaţă, au venit agenţii să-l aresteze. S-a trezit cu ei în odaie. Probabil că au sărit pe geam, pe geamul biroului unde dormea Andrei ,- fratele meu mai mare – cu geamul deschis. Noi locuiam atunci în bulevardul Carol 55, parterul era destul de ridicat, de aceea puteam dormi cu geamul deschis. Tata s-a sculat, s-a îmbrăcat în grabă şi, în zăpăceală, nu-şi găsea ochelarii, mama i-a dat pe ai ei căci purtau acelaşi număr, pe urmă când era îmbrăcat a spus: „Domnilor, sunt gata.” Şi mama a început să plângă, iar agenţii i-au spus: „Nu vine decât să dea câteva declaraţii şi se întoarce.” Asta a fost la 6 mai 1950. De atunci nu l-am mai văzut. Se pare că au fost duşi în dube cu despărţitură ca să nu poată vorbi unul cu altul. În seara aceea, mai toţi credeau că pleacă în Rusia. Când au văzut că trec Carpaţii au înţeles că rămân în România. Ştiu puţin despre Sighet, ce mi-au povestit Necşeşti, – acesta este Popescu-Necşeşti – Victor Slăvescu şi D. R. Ioaniţescu – care erau prieteni ai bunicului meu şi dintre care mulţi au fost şi au murit aici. – Tata era singur în celulă şi pentru că căldura nu funcţiona le pusese nişte sobiţe de tuci cu burlanul care ieşea pe geam. Iarna 1950-51 a fost foarte grea. Tata trebuia să facă focul, probabil cu lemne, şi venea mai mult frig pe geamul pe care era burlanul, decât se încălzea odaia. D. R. Ioaniţescu povestea că-i aduceau lemnele, cele câteva pentru sobiţă. Tata între timp a răcit. Plecase în mai, în haine albe. Nu ştiu dacă le va fi dat alte haine. Avea şi o boală de inimă, a făcut temperatură mare şi aiura. Necşeşti povestea că vorbea de planuri pe care le avea, de construcţii. Poate ale Academiei de Comerţ, la care ţinea ca şi la copilul lui. Poate la ţară, la Pochidia, acolo era satul lui în care avea o proprietate, care era iar slăbiciunea lui. La prima expropriere, după al doilea război mondial, ne lăsaseră parcul şi via, şi chibzuia el, că am putea s-o scoatem la capăt. Când ne-a luat şi restul, s-a resemnat cu greu. Pe urmă i-au luat şi casa şi pensia, lovitură una după alta. Noi însă, în fiecare duminică mâncam şapte persoane de la mine la el la masă – noi doi, patru copii si o dădacă. Pe când tata aiura de temperatura mare care o avea, santinela bătea în uşă să nu mai facă atâta scandal. Sper că el nu auzea santinela şi că se gândea mai departe la refacerea dezastrului care se abătuse asupra lui. M-am dus de mai multe ori cu cerere la un oficiu care se găsea sub Fundaţia Carol, ca să-i trimetem haine calde. Ofiţerul de serviciu o lua şi o punea într-un sertar spunând, răspunsul tip, că ne va reveni răspunsul acasă. După ce au ieşit toţi deţinuţii care mai erau în viaţă din acea serie, – adică foştii demnitari – printre care erau Dinu şi George Brătianu, Ion Mihalache, Victor Bădulescu, – sunt toate nume care sunt aici – Victor Slăvescu, Alecu Necşeşti, D. R. Ioaniţescu, generalul Cihoschi, Argetoianu, Albert Popovici-Tasşă, şi câţi şi mai câţi, oricine avusese un post de ministru sau subsecretar de stat în vreun minister şi care nu avusese norocul să moară cum fuseseră Iorga şi Madgearu, dar cumplită moarte şi aceea. Ar fi îndrăznit oare să închidă pe Iorga? M-am dus la cei care-i cunoşteau să întreb de tata. Toţi mi-au spus că a murit şi foarte repede relativ. Am făcut atunci nenumărate cereri ca să obţin actul de deces, necesar obţinerii pensiei mamei. Nu am primit nici un răspuns. Mi se spunea mereu: „Nu ştiu că a murit?” – adică nu era la curent că murise? – Cum nu îndrăzneam să bag pe cineva în bucluc, răspundeam că la vârsta lui i se putea întâmpla. Şi dacă toţi au ieşit, însemna că cei rămaşi muriseră. (Întrebarea era cum ştia ea că a murit, adică întrebarea avea un sens. Cum fusese informată, cine o informase? Şi de aceea, nu vroia să bage pe cineva în bucluc.) Într-un târziu, fără să mai fac alt demers, m-au chemat la Direcţia Penitenciarelor, care se afla atunci pe lângă Conservatorul „Ciprian Porumbescu” , la Bucureşti şi mi s-a dat actul de deces din 12 martie 1951 şi pe care era scrisă cauza morţii: insuficienţă circulatorie. – Lucrul acesta s-a întâmplat şi în alte cazuri, erau diagnostice inventate – Săracul tata! N-a rezistat decât 10 luni! Poate mai bine pentru el! George Brătianu s-a omorât. – Nu ştiu dacă e adevărat asta, cred că nu. Acestea erau informaţii incorecte care îi parveniseră ei. – Lepădatu a înnebunit! Şi cât trebuie să fi suferit Argetoianu şi Victor Bădulescu care au murit de cancer fără o injecţie, fără un calmant! Cimitirul de la Sighet, acela de pe lângă spital, unde ne închipuiam că au fost îngropaţi deţinuţii, are ceva dezolant. Un câmp întins, cu câteva cruci, care n-au fost puse pentru ei, ci înainte, probabil pentru bolnavii care au murit acolo. N-am putut niciodată să aducem osemintele la Bucureşti cum au făcut alţii: doamna Buşilă, doamna Balş, doamna Stoica – soţia lui Vasile Stoica, diplomat, fost secretar general al Ministerului de Externe – pentru acei care muriseră la Aiud. Mă gândesc că poate tata ar fi zis ca George Strat – alt jurist care a fost închis aici – care se pare că ar fi trimis vorbă: era însurat cu o franţuzoaică, vorbea franţuzeşte, deci citez pe franţuzeşte – „ je veux restér enterré avec mes compagnons d’infortunes” (vreau să rămân îngropat cu camarazii mei de nenorociri).
Cele de mai sus s-au întâmplat în anii 50 şi pe urmă asupra familiei noastre s-a abătut un şir de nenorociri, ca la mai toate familiile din România. Am trăit cu toţii în anii ‘50, o perioadă foarte dificilă şi mult mai grea decât cea din era Ceauşescu. Nadejda Mandelştam – soţia unui mare poet rus, antistalinist, care a murit în gulag – a scris o carte cutremurătoare (scoasă în samizdat şi tradusă în occident în anii 1970) în care spunea că esenţa regimului comunist este viaţa penitenciară şi că viaţa civilă pe care o trăiam noi nu era decât o continuare a închisorii pe care o trăiau ceilalţi. Cu alte cuvinte, eram şi noi într-o închisoare, într-o formă diferită de închisoare.
În cazul familiei mele, am fost scoşi din casă. Bunicii mele care ocupa un etaj al casei părinteşti, pentru că era soţia unui deţinut arestat în lotul de demnitari din mai 1950 de care am pomenit, i s-au confiscat toate bunurile şi nu i s-a permis să ia cu ea decât strictul necesar. Ţin minte cum s-a tras un camion sub fereastra bibliotecii bunicului meu şi se zvârleau cărţile în camion ca nişte saci de ciment. Biblioteca aceasta splendidă fusese constituită de bunicul meu şi de străbunicul meu, scriitorul Anghel Demetriescu. După doi ani, sora mamei a fost arestată, ţinută doi ani şi jumătate fără nici o acuzaţie, ceea ce se chema pe vremea aceea detenţie administrativă, în condiţii teribile, şi a venit cu sănătatea complet zdrobită. Din fericire şi în mod inexplicabil părinţii mei nu au fost arestaţi. Însă după evacuare am trăit în condiţii foarte grele, pe care nu vi le voi descrie în detaliu pentru că, de fapt, nu cred că mai sunt aşa interesante, din moment ce multă lume a trecut prin ele. Totuşi, am trăit mai mult de zece ani, şapte persoane înghesuite în douăzeci şi cinci de metri pătraţi, fără apă curentă şi fără electricitate. Părinţii mei nu au găsit aproape zece ani de lucru decât în condiţii foarte dure. Mama a lucrat ca lucrătoare în Parcul Carol mai mult de zece ani în schimbul de noapte. Până în 1953 nu mâncam carne decât o dată pe săptămână, în cel mai bun caz. Toată clasa mea socială a fost prigonită în toate felurile. Ni s-a luat totul, eram excluşi de la orice funcţii corespunzând nivelului nostru de calificare, iar copiilor li se făceau dificultăţi pentru a studia. Sora mea cea mare a fost eliminată din facultate în anul al doilea din cauza „originii sociale nesănătoase”. În ce mă priveşte, ţin minte că în clasa a opta trebuia să dau admitere la liceul „Şincai” – se dădea concurs de admitere din clasa a şaptea în clasa a opta. Directoarea liceului s-a dus la directorul liceului „Şincai” spunând că băiatul unei „bestii burghezo-moşiereşti” se prezenta la examenul de admitere acolo şi să fie foarte atent să nu-l primească. Un alt profesor a prevenit-o pe mama şi atunci tata mi-a spus: „Mai bine dai examen la alt liceu.” Şi aşa am intrat la liceul „Eminescu”, din fericire, printre primii. Aveam talent la matematică, am câştigat câteva olimpiade de matematică şi de fizică şi asta mi-a înlesnit viaţa în liceu, având câteva avantaje: unul din ele, era că nu aveam nevoie să am note bune la cursurile care nu-mi plăceau – de exemplu, istoria lui Roller. Apoi, pentru disciplinele tehnice şi ştiinţifice criteriile de selecţie politică erau mai puţin severe.
Intrarea în facultate era limitată în vremea aceea prin constituirea a două examene de admitere: 25% din locuri erau rezervate pentru copiii de intelectuali şi 75% din locuri pentru copiii de muncitori şi ţărani, care beneficiau în plus şi de burse. Pe cele 25% concurenţa era absolut teribilă. În 1957 când am intrat la facultatea de Electronică a Institutului Politehnic din Bucureşti s-au prezentat la examenul pentru copiii de intelectuali mai mult de o mie de candidaţi pe 38 de locuri, deci aproape 30 pe un loc. Selecţia era deci foarte severă, pentru că în partea rezervată celor 75% cu origine socială sănătoasa erau mai multe locuri decât candidaţi. Trebuie precizat că repartizarea în cele două categorii a permis de multe ori folosirea examenului uşor de către copiii „nomenclaturii”, adică ai persoanelor cu funcţii importante în guvern sau în administraţie, chiar dacă nu erau fii de muncitori sau ţărani. Nomenclatura îşi rezerva încă o dată toate avantajele.
La repartizările de posturi la sfârşitul studiilor, întreprinderile preferau bineînţeles candidaţii din cei 25% pentru că erau mai bine pregătiţi. Efectele acestei politici de „discriminare pozitivă” care a fost apoi încercată şi în Occident nu au fost totdeauna dezastruoase. Din fericire, chiar şi în România ea a fost ulterior abandonată. Am terminat facultatea de Electronică şi am reuşit să fiu cercetător la Universitatea din Bucureşti, la Centrul de calcul, înfiinţat de un om pe care toată generaţia mea l-a admirat, profesorul Moisil. Profesorul Moisil era un om de stânga şi un foarte bun matematician, integrat în Academia Republicii Populare Romîne după 1948. Era un om cu o mare personalitate, care, deşi nu era evreu, fusese indignat de pogromurile de la Iaşi. Menţiona adesea ofensele şi umilinţele pe care le-au suferit profesorul Alexandru Miller şi soţia sa. Profesorul Miller şi soţia sa au fost daţi afară din Universitate, deşi erau mari matematicieni. Exacţiunile legionare şi antonesciene l-au împins pe Moisil spre stânga spectrului politic şi, la venirea comuniştilor la putere, Moisil s-a raliat noului regim. A fost ambasador la Ankara o vreme la sfârşitul anilor patruzeci. Datorită lui Moisil mulţi oameni marcaţi, cum eram eu, de originea noastră socială, au putut supravieţui. Mă grăbesc să spun că nu e vorba de o protecţie, ci numai de ne-aplicarea unor criterii politice de selecţie. Pentru Moisil conta numai calitatea persoanei. Din cauza aceasta, şi bineînţeles pentru marele său rol de educator şi de cercetător, eu îi sunt foarte recunoscător. În vremuri barbare oameni ca el, ca Tudor Vianu, chiar şi ca Alexandru Rosetti – acesta era chiar un caz extrem de colaborare – au avut un rol pozitiv si au permis salvarea unei părţi din cultura românească de altădată, care altfel ar fi fost distrusă fără urme. Judecăţile privind anii aceştia şi comportamentele individuale sunt foarte grele şi trebuiesc nuanţate.
Privind atitudinea mea generală, pot spune că epoca comunistă a stârnit în mine o revoltă profundă, pe care îndoctrinarea continuă nu a reuşit s-o atenueze sau să mă împingă la compromisuri. Am decis deci destul de tânăr să părăsesc România la prima ocazie şi această decizie merită poate câteva comentarii. Când am părăsit România la sfârşitul anului 1968, la vârsta de 27 de ani, aveam sentimentul foarte clar că nu aparţin ţării în care m-am născut, că sunt un exilat în propria mea ţară care făcuse totul pentru a mă expulza. Ajunsesem la concluzia că salvarea mea ca individ nu se poate găsi decât într-o ţară liberă. În 1968 această atitudine era diferită de cea a multor oameni foarte talentaţi din generaţia mea. Au existat mulţi dintre ei care susţineau ideea că pot schimba ţara infiltrându-se în interiorul partidului. Eu n-am crezut niciodată lucrul acesta şi nu am împărtăşit această iluzie. Este desigur o incapacitate fundamentală de a face compromisuri cu un regim pe care îl detestam, ceea ce a făcut că nu am fost primit în partid şi nici măcar în UTC, fapt care mă elimina dintru început din cursa compromisurilor. Mulţi alţii, însă, au crezut în ideea îmblânzirii monstrului. Un caz celebru este Mihai Botez, care venea dintr-o familie burgheză şi care era un om foarte talentat, însă cu o lipsă desăvârşită de luciditate politică. Botez este un caz tipic de disident care credea în valoarea ideilor marxist-leniniste şi care era convins că ele au fost doar deformate de cârmuitori. În afară de Botez au fost mulţi alţii şi evoluţia lor intelectuală este un mare subiect care va demonstra odată ce uşor se corup minţile şi ce greu era să păstrezi o gândire independentă în condiţii ca cele în care trăiam noi atunci.
În august 1968, după invadarea Cehoslovaciei, în Piaţa Palatului, de la celebrul balcon (vă aduc aminte că erau masate pe Prut câteva zeci de divizii sovietice, gata să intre în România), Ceauşescu, foarte curajos, a ţinut un discurs în faţa a o sută de mii de oameni, afirmând că, spre deosebire de cehi, România se va apăra în cazul unei invazii sovietice. Şi cei o sută de mii de oameni din Piaţa Palatului au aplaudat. Anca Lemaire, care era studentă la arhitectură, mi-a relatat că toţi erau entuziasmaţi şi gata toţi să meargă, să moară pentru ţară. În contrast, reacţia mea în momentul acela a fost foarte diferită. „Cum, să mor eu când doi comunişti cu care n-am nimic în comun se bat între ei?”. Acest eveniment mi-a întărit convingerea că trebuie să părăsesc România cât de repede. Şi, din fericire, o ocazie s-a prezentat, pe care poate o voi descrie cu altă ocazie.
Plecarea nu mi-a slăbit vreodată interesul pentru România. Dar România din 1968 era o ţară în care nu se putea trăi decent. Destinul meu individual, de cercetător şi matematician, mi se părea absolut imposibil de realizat aici. Spre deosebire de un cercetător în domeniul istoriei artei, a cărui existenţă profesională era desigur foarte legată de România, pentru mine lumea mare era deschisă. Sunt sigur de altfel că, indiferent care ar fi fost circumstanţele politice, aş fi vrut să călătoresc şi să cunosc lumea. Cred că dreptul de a călători este un drept fundamental al individului şi că orice îngrădire a libertăţii individuale este intolerabilă. De aceea, chiar şi în circumstanţele actuale, dorinţa tinerilor de a călători şi chiar de a se stabili în alte ţări este esenţială şi trebuie apărată.
Câteva cuvinte despre exilul românesc. Ajuns în străinătate am constatat că existau foarte mulţi români. Exilul românesc are straturi sedimentare depuse în Occident la diferite epoci. Tradiţional, România n-a fost până la începutul războiului o ţară de mare emigraţie. Au existat emigraţii din Transilvania spre Statele Unite pe la începutul secolului XX, care astăzi constituie o colonie românească la Cleveland. Marea lor majoritate s-au americanizat şi nu mai au decât legături destul de slabe cu România.
Au fost oamenii care s-au exilat după al doilea război mondial, de exemplu o seamă de diplomaţi români care au rămas în străinătate şi care au devenit primul sâmbure al exilului românesc, care încerca să constituie o Românie liberă de comunism şi să prezerve ceva din cultura românească în străinătate. Un alt strat al emigraţiei de după război este constituit de legionarii refugiaţi, mulţi dintre ei refugiindu-se în Spania. Comunitatea legionară este încă foarte activă în străinătate şi spre surprinderea mea am descoperit pe Internet câteva site-uri legionare de propagandă foarte neliniştitoare.
Au existat apoi straturile „etnice”. În 1945, la terminarea războiului, existau în România circa 450.000 de evrei. Astăzi sunt, cred, 20.000. Deci au fost 430.000 de evrei care într-un fel sau altul au plecat. În Israel minoritatea israeliană de origine română a fost multă vreme cea mai importantă numericeşte până la valul emigraţiei sovietice. Şi se vorbea mai mult româneşte, poate chiar mai corect în Israel decât în alte ţări. Emigraţia română în Israel a avut un rol foarte important în cultura românească de peste hotare şi analiza contribuţiei ei la cultura româneasca rămâne de făcut.
Alt strat considerabil este cel al germanilor din România. Emigrarea germanilor, ca şi cea a evreilor, este o altă mare pierdere pentru România. Stratul german a reprezentat şi el numericeşte câteva sute de mii de suflete. Mulţi au fost răscumpăraţi de Republica Federală a Germaniei (adică de Germania de Vest), care a avut o politică susţinută de recuperare a germanilor de pretutindeni, de strămutare a lor pe teritoriul Germaniei. Acest proces a continuat de altfel şi după 1989, aşa încât astăzi populaţia de origine germană din România aproape că a dispărut. Însă nici aceşti români germani strămutaţi nu şi-au uitat ţara de origine, păstrând identitatea lor germană şi au constituit un vector de propagare a culturii române în Germania şi astăzi. Eu am prieteni în Germania care sunt români de origine germană şi care vorbesc româneşte perfect, care au trecut prin aceleaşi şcoli ca noi toţi, şi care sunt la fel de români ca noi românii. Am resimţit de altfel acest fapt chiar în familia mea apropiată: un văr al tatălui meu a fost Oskar Walter Cisek, un român de limbă germană care scria în germană despre România. În familia tatălui meu se vorbea nemţeşte la fel de bine ca şi româneşte şi cântau la Crăciun colinde în germană. Cazul germanilor din România este şi el foarte emoţionant, ca şi cel al evreilor, şi dovedeşte încă odată, dacă mai este nevoie, ce bogăţie reprezintă pentru o ţară diversitatea culturilor.
Acum câţiva ani soţia mea a făcut o statistică a emigraţiei române după al doilea război mondial la École des sciences politiques de la Paris. Eu am lucrat în domeniul statisticii în decursul activităţii mele profesionale şi ştiam că în anuarele statistice româneşti nu există date suficiente despre acest fenomen. Nu ne puteam baza deci pe statisticile româneşti, dar existau date parţiale publicate ale birourilor de statistică ale marilor ţări: Franţa, Anglia, Statele Unite, Australia (ţară mare care a primit mulţi emigranţi), Canada. Cu aceste date parţiale am încercat să reconstituim o hartă a emigraţiei şi am ajuns la concluzia următoare: între 1945 şi 1989 emigraţia română a numărat între un milion şi un milion şi cinci sute de mii de persoane, din care circa două treimi după 1980. Este o concluzie neaşteptată. Cea mai mare parte a emigrării româneşti din perioada comunistă a avut loc în ultimii ani, în anii descompunerii finale a regimului Ceauşescu.
Astăzi populaţia română emigrată reprezintă cel puţin 5% din populaţia ţării şi este un fenomen de societate considerabil. Fenomenul emigrării şi al exilului este aşadar astăzi o caracteristică importantă a vieţii românilor. Românii din străinătate reprezintă o emanaţie a poporului român de care trebuie să ţinem seamă, ei fac parte din cultura română şi, într-un fel, au devenit o nouă etnie românească. De ce sunt ei o altă etnie? Pentru că sigur nu mai sunt identici cu românii din România. Ei au trăit străinătatea în adâncime. E o diferenţă între cineva care părăseşte ţara timp de patru ani pentru un doctorat la Paris sau la Berkeley. Românii din străinătate sunt oameni care au trăit peste 10, 15, 20 de ani în străinătate, într-o ţară care este a doua lor ţară, o a doua patrie, în care mulţi dintre ei au încercat şi au reuşit să se integreze, care au trăit intens greutăţile integrării lor, care au trebuit să se zbată pentru a reuşi şi care au devenit puţin canadieni, puţin australieni, puţin francezi, puţin tot ce vreţi, ne-uitând însă România lor de origine. Este un fenomen foarte interesant, şi care bineînţeles nu este specific României. Ce mi se pare a fi specific este însă ataşamentul emoţionant al acestei populaţii la România, la cultura şi viaţa românească, această nostalgie pe care o are majoritatea lor pentru un mod de viaţă pe care mulţi dintre ei nu l-au cunoscut decât puţin, pentru o Românie diferită de cea comunistă şi îngrozitoare pe care au părăsit-o.
O prietenă lingvistă, Alexandra Roceric, a făcut de mult un studiu interesant despre limba vorbită de emigranţi, constatând că limba românească vorbită de ei se umple încetul cu încetul cu elemente alogene care depind de ţara în care se află – la fel cum, de exemplu, evreii când au plecat din Spania şi s-au instalat în Turcia, în Imperiul Otoman, vorbeau o spaniolească care în mod progresiv s-a impregnat cu elemente turceşti şi a dat dialectul „ladino”. România, care n-a avut niciodată o diasporă importantă, are una astăzi şi eu cred că acesta este un lucru bun. Este foarte important ca o ţară să aibă o diasporă. Ce monstruozitate reprezintă o ţară total introvertită, incapabilă să proiecteze ceva din ea în afară a dovedit-o cu prisosinţă monstruozitatea comunistă. România a devenit o ţară fără contacte cu restul lumii, înapoiată şi care a pierdut în patruzeci de ani toate cuceririle culturale şi economice pe care le dobândise înainte de perioada comunistă. Nu trebuie să ne temem de pierderea identităţii româneşti. Identitatea românească a românilor nu va dispărea aşa de uşor.
Dar aş vrea să afirm aici dreptul nostru la libertatea individuală şi la cea de a emigra, de a vedea lumea. Experienţa străinătăţii este o mare bogăţie. „Românul verde”, „de baştină”, este o absurditate şi o monstruozitate. Nu numai libertatea de a călători şi de a emigra este importantă. La fel de importantă este libertatea interioară. Revolta mea faţă de România comunistă este o revoltă sănătoasă, e o reacţie de autoconservare, este revolta unui om care nu vrea să moară, care vrea să-şi prezerve viaţa, este un instinct vital necesar. Experienţa exilului este foarte dificilă, dar poate fi şi o experienţă de aprofundare a fiinţei interioare, cum sunt în general călătoriile.
Cunoaşterea străinătăţii te îmbogăţeşte. O experienţă extraordinară pe care aş dori s-o menţionez în acest context este experienţa libertăţii americane. N-am întâlnit ţară în lume în care sentimentul libertăţii individuale să fie mai total decât cel pe care l-am întâlnit în Statele Unite. Şi orice om, orice român care vrea să construiască o Românie liberă ar avea de profitat de o viaţă de câţiva ani în America pentru a înţelege ce înseamnă democraţia locală, ce înseamnă bunul simţ colectiv la nivel local şi cum se poate construi o ţară extraordinară de către oameni obişnuiţi pe baza unor principii simple, stabilite e drept de nişte oameni extraordinari.
Voi termina în legătură cu această chestiune cu povestirea unui român pe care l-am întâlnit când eram în California şi care era un comunist convins şi care fusese trimis acolo. Îmi povestea cum a vizitat parlamentul statului California şi cum s-a întors de acolo copleşit, întrebându-se cum pot parlamentarii aceia, care îi păreau la nivel individual a fi oameni obişnuiţi, simpli, dacă nu chiar rudimentari, să judece atât de drept şi atât de clar în probleme tehnice foarte complicate cum este problema irigării părţii de sud a Californiei care pune probleme ecologice foarte complexe. I se părea uimitor să vadă cum oamenii simpli ştiu să se înconjoare de sfaturile specialiştilor celor mai savanţi, şi să ia ei decizii simple, de oameni cu bun simţ, bine gândite. Înţelesese ce miracol poate fi democraţia.
Stéphane Courtois: Mulţumesc lui Ion Filotti. Acesta cred că este avantajul mărturiei. Am avut două mărturii despre totalitarism şi tot ce a implicat el. Dintr-un punct de vedere sunt foarte asemănătoare, dar pe de altă parte sunt foarte diferite, şi nu numai pentru că este vorba de un bărbat şi o femeie. Persoane care au făcut alegeri diferite în circumstanţe diferite. Şi domnul Filotti subliniază o problemă foarte importantă pe care nu trebuie niciodată s-o uităm: în dimensiunea terorii comuniste există exilul. Imaginaţi-vă că în 1956, când tancurile sovietice au sfărâmat revoluţia maghiară, în câteva săptămâni 200.000 de maghiari au părăsit ţara clandestin (raportând această cifră la 8 milioane de locuitori). Bineînţeles că era vorba despre partea cea mai dinamică a populaţiei. Vă imaginaţi dublul dezastru pe care l-a produs această emigrare: dezastrul unor oameni care în câteva săptămâni şi-au părăsit viaţa de dinainte, şi dezastrul celor care au rămas. Iar pentru ţară, dezastrul de a pierde într-un timp atât de scurt oameni de o asemenea calitate. Tuturor lucrurilor despre care am vorbit până acum – gulaguri, deportări, torturi – trebuie să le adăugăm, neuitând niciodată, exilul. Cu două mărturii am avansat ceva, ştim câte ceva – problema „originii sociale nesănătoase” a fost comună amândurora. Un ofiţer, un profesor universitar, care nu făceau în mod special politică, dar care pentru comunişti reprezentau lumea burgheză. M-a interesat foarte mult expresia pe care a utilizat-o domnul Filotti cu ocazia refuzului de a fi primit în liceu, aceea de „bestie burgheză”. Este o caracteristică a comuniştilor de a utiliza această terminologie pentru a dezumaniza oamenii pe care îi vor reprima. Lenin avea expresii absolut caracteristice: „purici”, „paraziţi”, „porci”. Stalin avea un alt vocabular: „câini”, „şacali”, „hiene”. Nu uitaţi acest lucru: când vrei să dezumanizezi un duşman îi dai numele unui animal.
Şcoala Memoriei 2005. Prelegeri şi discuţii de la a VIII-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet (11-18 iulie 2005), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia civică, 2005
