DORANA COŞOVEANU, ION FILOTTI,
ANCA LEMAIRE, ANA ŢUŢUIANU
GENERAŢIILE URMĂTOARE
(nepoţi şi fii despre bunici şi părinţi)
(masă rotundă)
III
Anca Lemaire: În afara faptului că şi eu sunt o persoană cu origine foarte nesănătoasă, situaţia mea este diferită. Bunicul meu, născut în 1881, se numea Florian Ştefănescu-Goangă şi îl puteţi vedea aici, în Camera Demnitarilor din Muzeu. În 1911 şi-a făcut doctoratul în psihologie experimentală în Germania, iar în primul război mondial a luptat având gradul de căpitan. A avut patru copii: doi băieţi născuţi înainte de primul război mondial şi două fete născute în timpul războiului mondial. Prima, născută în anul 1916 a fost botezată Sanda-Speranţa, iar a doua, mama mea, născută în 1918, a căpătat numele de Silvia-Victoria. În 1919 este numit şeful catedrei de psihologie la Universitatea „Dacia Superioară” din Cluj. În anul 1921 înfiinţează primul institut de cercetări în psihologie experimentală şi aplicată din România, iar între anii 1932 şi 1940 este rectorul Universităţii din Cluj, având două mandate succesive. Este membru al Partidului Liberal, iar în anul 1938, în data de 28 noiembrie, este victima unui atentat pus la cale de legionari, care au vrut pur şi simplu să-l omoare pentru că s-a opus politizării extremiste în cadrul universităţii. A susţinut întotdeauna că profesorul, care are o poziţie privilegiată faţă de studenţii săi, indiferent de opiniile sale politice, nu are dreptul să îndoctrineze tinerii pe care îi are în faţa sa la cursuri. Din fericire, după patru luni petrecute între viaţă şi moarte, bunicul a fost salvat de medici, în schimb agentul de pază care-l însoţea, Enache Gruia, şi-a sacrificat viaţa. În 1940, la cedarea Ardealului, ca rector, bunicul meu s-a ocupat de transferarea universităţii la Sibiu. În anul 1947, fiind deputat al Camerei, ţine un discurs lung, dar foarte important, în care se ridică cu o mare vehemenţă împotriva politizării făcută de data asta de comunişti în universităţi, în şcoli ş.a.m.d. Este arestat cu lotul elitelor intelectuale în noaptea zilei de 6 mai 1950 şi este adus aici, la Sighet, în acele dube îngrozitoare. Are şansa, graţie unei persoane, profesor de Teologie, supranumit „Frăţia”, să scape cu viaţă. Frăţia, care pentru noi copiii era un fel de personaj mitic despre care am auzit-o totdeauna vorbind pe bunica mea, a stat zi şi noapte lângă bunicul meu şi în special a împiedicat ca bunicul să fie dus la infirmerie, ceea ce ar fi însemnat o moarte sigură. Este eliberat în iunie 1955. Ca toţi cei care au supravieţuit acestui regim de exterminare a ajuns acasă cu numai 62 de kilograme la o înălţime de 1,86 metri. Nu a mai trăit decât doi ani şi jumătate, s-a stins din viaţă în anul 1958.
Eu aveam numai trei ani când bunicul meu a fost arestat. Trebuie să recunosc că nu am o amintire a acestei nopţi, pentru că aceste arestări aveau loc în timpul nopţii. Stăteam într-un apartament destul de mare la Bucureşti: bunicii, un unchi, mama, tata, fratele meu mai mare şi cu mine. Bunicul a fost arestat, bunica a fost trimisă cu domiciliu obligatoriu într-un pod unde nu era nici încălzire, nici apă, nici electricitate şi unde a stat mai mulţi ani. Mama, fratele meu şi cu mine am fost pur şi simplu scoşi afară în stradă cu comentariile celor care veniseră să-l aresteze pe bunicul: „Aţi stat destul voi, măgari de burghezi, cu – iertaţi-mă – fundul în mătase, acum să mergeţi să vedeţi ce înseamnă viaţa adevărată!” Tatăl meu era de gardă la spital şi noi am ajuns la fratele mai mare al mamei, care locuia atunci în Bucureşti. Timp de ani de zile am trăit în două camere, două familii, o cameră servea celor patru copii (verii mei, fratele meu şi cu mine), iar unchiul şi mătuşa mea erau în cealaltă cameră. Mama avea un fotoliu care se deschidea în fiecare seară pentru a putea sta undeva. În această perioadă, când bunicul meu a fost absent, nu-mi amintesc să fi întrebat pe cineva cum se face că eu nu am bunic – ştiind că alţi copii de la şcoală aveau bunică şi bunic – dar nici ca cineva, fie bunica mea, fie mama mea, să-mi fi spus: nu cumva să vorbeşti la şcoală ceva despre asta. Parcă aveam un simţ în plus, care ne făcea să intuim tocmai aceste lucruri fără să fie nevoie să se vorbească de ele. Am avut un parcurs cât se poate de clasic, am fost pionieră, pe urmă, fiind în liceu, am participat, pentru că era obligatoriu, la „muncă patriotică” în cooperative agricole de lângă Bucureşti. Am fost un fel de specimen unic în liceul în care mă găseam atunci, pentru că am cerut de bunăvoie, şi nu din zel, să particip din nou, anul următor, la această lună de muncă patriotică. De fapt ce se întâmplase? La sfârşitul acestei luni aveam o excursie de o săptămână undeva în ţară. În primul an am avut, în acest fel, ocazia să vizitez Sibiul, Ardealul. Întâmplător, nu mai ţin minte prin ce indiscreţie, am auzit că în anul următor, la sfârşitul lunii de muncă patriotică, se proiecta o excursie în Deltă. Şi atunci, am profitat de această ocazie, ţinând cont de puţinele mijloace pe care le aveam acasă – mama mea n-ar fi avut posibilitatea să ne plătească vacanţe. Pe urmă – nu mai ţin minte dacă din liceu, sau numai în facultate – am intrat în UTM. Îmi pare foarte rău, dar sunt lucruri pe care prefer să le mai uit din când în când. Am intrat la Facultatea de Arhitectură. Sunt foarte mândră că fac parte din promoţia care a conceput şi realizat „Clubul A”, despre care a vorbit în intervenţia sa domnul Cioroianu. Îmi amintesc despre anii aceia, numiţi „antiblugi”, când un coleg a fost reţinut la sfârşitul unui spectacol la cinema şi a revenit la facultate, la orele de curs, tuns la zero şi cu blugii complet sfâşiaţi. O altă întâmplare a fost exmatricularea a patru studenţi – erau din promoţia imediat superioară mie – care făceau parte dintr-un grup de prieteni, toţi saşi de origine. Înainte de a rula filmul, la cinema se prezentau „Actualităţile”, pe parcursul cărora, la două cuvinte sau trei, se spunea: „Ceauşescu a făcut”, „Ceauşescu a dres” ş.a.m.d. Unul din aceşti studenţi a spus un banc. Am fost uimită că, prieteni fiind, unul a găsit de cuviinţă să se ducă şi să-i toarne. Cel care a spus acel banc şi alţi trei au fost exmatriculaţi. Dar lucrul care mi se pare absolut de necrezut este faptul că primul care a fost exmatriculat, nemaiavând dreptul să revină în rândurile facultăţii niciodată, a avut parte de un an de reeducare, care consta dintr-un an de lucru în uzină. Gândiţi-vă, într-o societate unde clasa muncitoare era baza, elementul cel mai valoros, ce batjocoră era să trimiţi pe cineva la reeducare în uzină ca muncitor. Celelalte persoane au avut numai un an de exmatriculare. Noi am avut pe unul dintre ei în atelierul nostru de la Facultatea de Arhitectură, dar pot să vă spun că, săracul, nu mai spunea absolut nimic, pentru că, aşa cum se spune, se fripsese cu supă şi sufla şi în iaurt.
Anul 1969 a fost pentru mine anul plecării din ţară, dar trebuie să vă spun că plecarea mea către Franţa a avut ca motiv o problemă de ordin medical. Datorită tuturor dificultăţilor şi greutăţilor trăite de familia mea, şi în special de mama mea, eu nu am plecat ca să nu mă mai întorc, ba eram chiar grăbită să vin înapoi. Eram în vacanţa dinaintea ultimului an de arhitectură, şi vroiam să stau numai trei luni, şi apoi să revin ca să-mi pregătesc pre-diploma şi diploma. Dar, cam la o lună şi jumătate de la plecarea mea de acasă – printr-o persoană, bineînţeles nu prin poştă, pentru că ştiţi foarte bine că la epoca aia poşta era toată citită – mama mea mi-a trimis „o misivă”. Era o scrisoare groasă, aşa cam de un centimetru, în care îmi spunea: „Părerea mea este să încerci să stai acolo, să te gândeşti la viaţa ta, să încerci să-ţi termini studiile în Franţa. Trăieşte-ţi viaţa, nu te gândi la mine, continuă-ţi drumul tău!” Pentru a-mi facilita lucrurile mi-a trimis carnetul de student, pe care eu l-am putut traduce şi graţie căruia, atunci când am fost la École des Beaux Arts din Franţa, nu a trebuit să mai refac decât ultimii doi ani. Sigur că în momentul când am primit această scrisoare pentru mine a fost un moment de foarte mare îndoială – ce să fac: rămân, plec? Sigur că soluţia cea mai uşoară ar fi fost să mă întorc acasă, dar trebuia să mă arăt demnă de încrederea pe care mama o avusese în mine.
Între 1969 şi 1989, adică timp de 20 de ani, am fost atât de convinsă că în ţară nu s-ar putea schimba absolut nimic în anii Ceauşescu încât nu m-am gândit niciodată să iau legătura şi să intru în contact cu cei din diaspora, cu cei pe care-i ascultam câteodată şi eu la „Europa Liberă”, precum Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, toate numele binecunoscute ale exilului românesc. Eram atât de convinsă că nu se putea face nimic, încât am rămas complet amorfă la aceste lucruri. Am trăit cu o mare emoţie toate evenimentele din 1989: căderea Zidului de la Berlin, toate evenimentele din ţară, dar nici asta nu a fost suficient ca să mă trezesc. De fapt trezirea mea a avut loc cu ocazia simpozionului de la Paris, din luna mai 1994, când a fost prima întâlnire între diasporă şi reprezentanţii fostelor partide politice reînfiinţate. Au fost patru zile absolut extraordinare. În una din zile a luat cuvântul domnul Coposu, şi în tot timpul cât a vorbit, în mintea mea mi-am spus: „Ei, probabil că aşa a fost şi bunicul meu, un om politic, un intelectual de valoare care a luptat pentru binele ţării sale.” Cu privirea aceea extraordinară pe care o avea, pe care o puteţi regăsi aici în fotografiile care sunt în expoziţia ce-i este dedicată, am avut deodată impresia că se uita la fiecare şi, în special, că s-a uitat la mine şi mi-a spus zgâlţâindu-mă: „Anca, ce faci? Când te vei trezi?” A fost ca şi cum aş fi fost pusă pe un scaun electric, şi într-adevăr am avut un şoc care mi-a permis în fine să mă trezesc din această stare de amorţeală în care am stat 25 de ani. În acelaşi simpozion am aflat despre ce vă pregăteaţi să faceţi aici, la Sighet, şi m-am gândit că dacă noi, descendenţii celor care au fost schingiuiţi aici în această închisoare, nu ne mişcăm, nu facem nimic, atunci chiar că ţara noastră este pe ducă şi nu mai este nimic de făcut. Din momentul acela am început prin a scrie o scrisoare intitulată: „De ce încurajez eu Memorialul Sighet?” În special în Franţa dar, după cum aţi auzit, şi în alte ţări din Occident este încă foarte greu să se vorbească de crimele comuniste, să se ajungă la judecarea lor ş.a.m.d. Situaţia particulară a bunicului meu, care a primit o palmă de la legionari, cu atentatul din 1938, şi o altă palmă, mai târziu, de la comunişti, prin închiderea lui în această temniţă îngrozitoare de la Sighet, îmi dădea posibilitatea să scriu că trebuie să luptăm din toate forţele pentru ca astfel de atrocităţi să nu mai existe şi că cei care vor să lupte pentru memorie, pentru dreptate şi pentru democraţie pot foarte bine să susţină această acţiune. Am intrat în legătură cu doamna Brătianu şi acum sunt contabilul, trezorierul acestei asociaţii, „Association pour le Mémorial Sighet”, creată de regretata Antonia Constantinescu. Mi s-a părut, însă, că era într-un fel de datoria mea, prin acest manifest pe care l-am scris, să alertez nu numai pe românii din Franţa – în special din regiunea pariziană, unde sunt aproape 10.000 – dar aveam dreptul, având în vedere această dublă experienţă a bunicului meu, să implicăm toate persoanele, eventual până la nivelul european. Măcar aşa, la nivelul meu foarte mic, de furnică în fine trezită din amorţire, am făcut tot ce mi-a fost posibil pentru a susţine acest lucru. După acel simpozion, complet transformată după ce l-am auzit pe domnul Coposu, la ieşire era un stand de cărţi şi întâmplător mi-au căzut ochii pe o carte, Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet de C. C. Giurescu. Am luat-o spunându-mi: „Uite ce curios, la fel ca bunicul”. În aceeaşi seară am citit-o şi m-a aşteptat un alt şoc. La pagina şase scria: „profesorul Florian Ştefănescu-Goangă a făcut parte din duba numărul 18, împreună cu alte persoane” şi aşa mai departe. Am terminat această carte dezlegând şi o altă enigmă, a acestui personaj mitic care era „Frăţia”. Alături de numele profesorului Tomescu, profesor de teologie, era scris între paranteze „Frăţia”. Şi asta mi-a dat parcă şi mai multă forţă. Începând cu 1996 – când am venit prima oară aici, la Sighet, mă întorc mereu şi cu foarte mare plăcere, cu atât mai mult că văd cum progresează în fiecare an ceea ce se face aici. Este prima oară când particip însă la Şcoala de Vară şi sunt foarte bucuroasă să vă văd în număr atât de mare şi să constat interesul cu care urmăriţi aceste lucruri pe care noi vi le povestim. Sperăm că de aici veţi pleca cu ideea de a vă informa şi de a vedea dacă voi înşivă veţi putea face ceva la rândul vostru, pentru ca în cele din urmă România, care este ţara mea pe care n-am uitat-o şi care a rămas totdeauna în inima mea, să meargă mai bine înainte. Vă mulţumesc.
Stéphane Courtois: Îi mulţumesc Ancăi Lemaire şi cred că toată lumea a înţeles emoţia pe care ea a exprimat-o, prin această tragedie care s-a petrecut în urmă cu o jumătate de secol şi care poate emoţiona profund un suflet, un om. Această teroare comunistă nu înseamnă doar statistică şi istorie, ea înseamnă şi destine personale, de familii întregi, şi o tragedie care durează o viaţă întreagă. Nu te poţi lepăda de aceste tragedii.
Ana Ţuţuianu: Vă mărturisesc dintru început că acest animal negru, microfonul, mă sperie, dar domnişoara Boca mi-a spus că nu se poate fără el. Deci, sper să mă descurc. Ca dascăl, una din marile mele spaime a fost dintotdeauna să nu apară, în relaţia mea cu cei cărora aveam să le comunic, să le transmit ceva, momentul de oboseală, de plictiseală, de indiferenţă, şi de aceea eu astăzi nu vă voi reţine mult. Am să vă enumăr doar câteva din jaloanele care mi-au marcat trecutul de „copil de bandit”, pentru că-mi revine acest apelativ pe care l-am primit în plin, în toamna anului 1952, când m-am dus la liceul pe care îl urmasem până atunci, „Principesa Ileana” din Turda. Sunt ardeleancă, deci. M-am dus la liceu, nu pentru a mă reînscrie în clasa pe care ar fi trebuit să o urmez, ci pentru a-mi retrage actele. Pentru că, spre deosebire de cei trei care îmi stau alături şi al căror destin a pornit din aceleaşi cauze ca şi al meu, familie nesănătoasă din punct de vedere al originii, arestare şi tot cortegiul, eu a trebuit să hotărăsc singură ce să fac. Mă întorceam într-o seară de iulie de la un spectacol al Teatrului Naţional din Cluj, care venise în turneu la Câmpia Turzii. Deci, locuiam la Câmpia Turzii, unde tata era medic. Era un spectacol la care nici azi nu-mi aduc aminte de ce nu m-a însoţit tatăl meu. Putea fi în jurul orei 10 şi jumătate, nu-mi amintesc precis, şi când am ajuns la colţul străzii pe care locuiam am văzut două maşini gen „GAZ”, pline de soldaţi, şi când am vrut să intru pe portiţă în grădiniţa din faţa casei, m-a oprit unul, punându-mi mâna în piept: „Ce cauţi, bă, aici?” la care altul i-a răspuns: „Las-o bă, că-i fata lui ăsta.” Am intrat în curte, care era plină de securişti, nu pot să vă spun numărul pentru că v-aş minţi. Lumina pe care noi o aveam în curte era stinsă. Din grădiniţa aceea am intrat în casă, unde l-am văzut pe tatăl meu cu cătuşe la mâini, cu o privire albă, nu exprima nimic. Tatăl meu era un bărbat înalt şi zvelt, mi s-a părut mai înalt ca de obicei, şi care în clipa în care m-a văzut a încercat să-mi zâmbească. Numai că zâmbetul cu care am vrut eu să-i răspund, pentru că începutul lui de zâmbet îmi dăduse un pic de curaj, mi-a pierit când am privit în stânga, în dreapta, unde era vesela pe jos spartă, orezul, zahărul, făina, toate călcate. Toată casa avea un aspect ca după război. Mai văzusem eu aşa ceva după ce trecuseră fraţii noştri aliaţi de la Răsărit, ruşii, prin casa unde locuisem, da acuma nu ştiam să fi fost în război. Oricum, în câteva minute, poate mai multe, poate mai puţine, nu am nici un fel de apreciere obiectivă asupra acelui timp, m-am simţit ca scoasă din timpul real, iar tata a plecat împins din spate. N-am avut voie să ne îmbrăţişăm. Ştiu că nu plângeam, nu ţipam, ceva din privirea tatei mă făcuse să cred – să sper poate, nu chiar să cred – că e o greşeală care se va lămuri. Am rămas deconcertată. Nu vă mai spun ce a urmat, în orice caz la foarte puţin timp, eu a trebuit să mă duc să-mi găsesc de lucru. La Câmpia Turzii erau uzinele „Industria Sârmei” şi un şantier de construcţii care mai făcea o hală pentru uzinele acelea. Înainte de toate acestea a trebuit să mă duc la şcoală să-mi retrag actele, pentru a mă angaja. Specific că, dacă-n timp de o lună cineva din familie nu era angajat – cum se spunea – „în câmpul muncii” urma să fie scos din casă şi trimis la ţară, iar Câmpia Turzii fusese tocmai declarată comună urbană. Nu primeai cartele (eram pe vremea cartelelor), deci era absolut vital să-mi găsesc de lucru. La şcoală drăgălaşa primire a directoarei aceasta a fost: „N-are ce căuta fata unui bandit în şcoala noastră! Afară!”
Trebuia să fii angajat în câmpul muncii, ca şi cum şcoala mea nu ar fi fost o muncă, observaţi ce idee mi se indusese! A venit după mine la secretariat: „Să ia hârtiile, să plece dracului o dată de aici”. Era aceeaşi directoare care cu ani înainte mă premiase, dar nu conta. Mi-am luat actele, am luat trenul (pentru că noi făceam naveta la liceu Câmpia Turzii – Turda), m-am întors şi am căutat serviciu. M-am angajat la şantierul de construcţii, unde am fost pusă să car cu targa beton. La scurt timp, preşedintele sindicatului acelui şantier a zis că sunt destul de tânără şi de bună ca să-i fiu – iertaţi-mă, dar sunteţi destul de mari – tovarăşă pentru o noapte şi m-a invitat promiţându-mi în schimb că mă va scoate de la munca de jos, nu? şi voi lucra în birou. Vă imaginaţi, am refuzat, iar rezultatul s-a văzut imediat a doua zi când, deşi nu-mi închipuiam că există muncă mai de jos, am fost trimisă la curăţat closetele şantierului. Eu nu pot să vă descriu cum arăta un closet de şantier pe atunci. Ei, dar şansa mea mare a fost că acolo, la munca „de jos”, am descoperit o lume extraordinară. Lucrau la acel şantier, dragii mei, tinerii care dăduseră examen la facultate şi nu intraseră pentru că erau fii de chiaburi, învăţători, profesori, ce mai, tineri cu origine nesănătoasă. Era elita elitelor. Această lume care era considerată dezmoştenită a soartei (pe de altă parte, îndrăznesc să spun, a elitei spirituale a neamului nostru), această lume m-a primit cu braţele deschise şi întinse ca să mă susţină. Vreau să vă spun că niciodată nu mi-aş fi imaginat că în toată mizeria aceea poţi găsi asemenea oameni. Lor le-am datorat rezistenţa mea de doi ani acolo, în asemenea condiţii. Nu permiteau să se apropie de mine nimeni dintre cei pe care ei i-ar fi bănuit că mi-ar fi putut face rău, deşi printre oamenii aceia mulţi erau simpli şi analfabeţi. Ei, am „avansat” pentru că eram totuşi alfabetizată, ca şefă de echipă la curăţitorii de closete – nu râdeţi, era mare lucru. Eram înconjurată cu atâta căldură şi înţelegere! Şi pentru că şantierul începea la şapte dimineaţa şi se termina la şase seara şi eu aveam de trecut o linie ferată, niciodată nu eram lăsată să mă întorc singură acasă; cu rândul mă însoţeau aceşti băieţi, cu permisiunea comandantului, a şefului de şantier, a maistrului, care erau nişte oameni, de fapt.
Trec peste această experienţă şi revin la momentul întoarcerii tatei. Bineînţeles că am fost dată afară din şcoală, după cum v-am spus, deci n-am putut să-mi termin ultima clasă de liceu, evident nici la bacalaureat nu m-am prezentat, ce facultate! Pe tata mi l-a adus înapoi Dumnezeu, în Vinerea Patimilor. Eu cântam în bucătărie, împreună cu o altă familie pe care o mutaseră în casa noastră, prohodul, când am auzit, dintr-o dată, o extraordinară voce de la poartă (tata era medic, dar făcuse şi Conservatorul – canto – şi avea o voce superbă de tenor pe care n-o pierduse nici după puşcărie, nici după front), o voce făcând terţa, ştiţi ce înseamnă asta – deci noi cântam vocea întâi şi el vocea a doua, asta a fost întoarcerea tatei. Era în martie, mi-am dat la fără frecvenţă examenele pentru ultima clasă de liceu, m-am prezentat la bacalaureat, şi tata mi-a spus: „Vrei să încerci şi la facultate? nu ştiu ce te va favoriza pe tine, tu ai dosar nesănătos, dar poate că la Politehnică…” „Tată, dar eu cu matematica stau rău de tot” „Poate te duci la Medicină” „Nu. Eu vreau să mă duc la Drept ca să devin judecător şi să judec eu cum trebuie.” „Fata tatei, dar aceea e facultate politică.” „Eu am să fiu aşa de bine pregătită că am să iau.” E adevărat am luat media maximă, care atunci era cinci, şi mi s-a dat hârtiuţa „reuşit fără loc”. O am şi astăzi. Drept pentru care, am mai lucrat un an, dar de data asta n-am mai cărat la tărgi, ci am lucrat ca funcţionară la o policlinică, după care m-am prezentat la facultatea de Filologie unde nu era o concurenţă aşa de mare, erau numai şapte pe un loc (dar pe vremea aceea nu se pomenea să fii meditat ca să intri în facultate, învăţai pe rupte). Am venit la Bucureşti, şi am intrat. Aceasta a fost prima etapă. Ce să vă spun altceva? Că în timpul cât am lucrat la şantier mulţi dintre cei pe care-i consideram prieteni (şi Câmpia Turzii era un orăşel mic) când eram eu pe un trotuar, treceau pe celălalt? Că mulţi dintre cei care veneau mai înainte în casă erau în stare să spună că nu ne cunosc? Numai lumea aceea de la şantier m-a primit cu o nobleţe sufletească extraordinară şi au existat câţiva oameni care au continuat să mă caute în pofida faptului că-şi puneau în pericol situaţia. Colegi chiar, trimişi de părinţii lor, oameni, nu foştii prieteni apropiaţi ai tatei, despre care abia acum am aflat din dosarele de la CNSAS că, săracii, cum mai era să vină când ei „dăduseră cu subsemnatul”?
În sfârşit, aceasta a fost prima perioadă. Trec peste ea pentru că am „beneficiat” de o a doua perioadă de detenţie a tatei. Ne aflam în anul 1959, eram în anul IV de facultate, mă căsătorisem în toamnă şi am venit pe la 1 octombrie să mă reînscriu. Nenea Ghiţă, care era portar la Universitate mi-a spus: „Domnişoară, mergi şi uite-te în avizier că te-o trecut acolo ăştia.” Zic „Dar de ce să mă treacă?” „Păi, nu numai pe dumneata, mai mulţi.” (Nenea Ghiţă, era acel portar care de Paşti şi de Crăciun, când se făceau reuniuni tovărăşeşti la facultate, ne dădea drumul pe uşa din grădină ca să fugim la biserică). Şi m-am dus la avizier unde am văzut că fac parte dintr-o listă de opt studenţi dintre cei mai buni, toţi exmatriculaţi, că nu ne-am prezentat la restanţă. „A, dar eu eram foarte bună, asta-i o greşeală” şi am fugit, toc, toc, toc la secretariat. Când m-a văzut doamna Stoica, secretara, s-a înnegrit, „Nu, zice, nu, nu, nu, îţi explic eu. N-am ce să-ţi spun.” „Dar, nu, zic, eu ardeleancă aşa, căpoasă, mie vă rog să-mi spuneţi, că eu n-am avut restanţă. Probabil că m-aţi trecut greşit pe lista aia şi …” A ieşit afară, ne-am dus la toaletă, şi mi-a spus: „Nu dragă, s-o aflat că vi s-or arestat părinţii voştri şi de asta sunteţi exmatriculaţi.” „Păi bine, dar atunci de ce nu scrie că suntem exmatriculaţi, că ne-au arestat părinţii?” „Nu se spune aşa ceva.” Am avut naivitatea să mă duc la decan, la prodecan, la rector, totul în van. Deci aceasta a fost a doua arestare.
Cum am resimţit prima arestare? În primul rând, am resimţit-o ca pe o nedreptate nemaipomenită vis à vis de tatăl meu şi vis à vis de toţi cei care au fost arestaţi odată cu el. De ce? Pentru că în afara faptului că tata era medic nu pe arginţi, ci era un medic care respecta jurământul lui Hipocrat, şi ceilalţi care fuseseră arestaţi, erau tot aşa, oameni de calitate – iniţial, m-am gândit că s-a greşit. Ba, o să râdeţi, am făcut şi un memoriu la Gheorghiu Dej. Azi îmi vine să râd. Cred că n-a ajuns niciodată, pentru că eu l-am dus la poştă, dar nu cred că a îndrăznit cineva de la poştă să-l expedieze. Gândiţi-vă, în ce hal de, să nu spun proastă, de ignorantă puteam să fiu! A doua arestare a tatei – pentru că prima oară a fost numai „reţinut la Canal” – a fost însă mult mai dramatică, deşi s-ar putea spune că eu personal într-un fel eram pusă la adăpost de nişte urmări imediate, fiind căsătorită la Bucureşti, deci departe de casă, numai că n-a fost aşa. A doua arestare a tatei m-a conştientizat mult mai mult decât o făcuse prima, începusem să pricep nişte lucruri. Am fost la procesul tatei, a avut proces pe baza celebrului articol 209, articol 2, punct 2, „duşman al poporului”. Am văzut cum a fost condamnat, am asistat la faptul că i s-au refuzat martorii, l-am văzut cum arăta (fusese arestat pe 10 septembrie 1959, şi ne aflam în februarie 1960) acel bărbat falnic. L-am văzut în boxă şi pur şi simplu nu l-am recunoscut. Nu era decât piele pe os, dar culmea, zâmbea într-una. Nici astăzi nu ştiu, şi n-am îndrăznit să-l întreb nici după aceea, dacă îşi compusese zâmbetul special pentru că eram acolo, să mă încurajeze, pentru că tata era capabil de aşa ceva, sau pur şi simplu îi rămăsese ca un rictus. Am auzit condamnarea.
Nimic despre felul în care a trăit la Canal sau la închisoare, n-am aflat de la el. Am aflat de la alţii. La un moment dat, medicul de la Canal l-a chemat pe tata la cabinetul lui. Şi tata, vai, la fel de ignorant ca şi mine, a spus: „Da, sigur, dar să-mi spuneţi, să-mi arătaţi unde sunt medicamentele, unde…” Şi i s-au arătat nişte pastile de bicarbonat de sodiu şi un borcan gradat cu apă, şi două seringi. Au spus: „Indiferent de ce zice că suferă banditul, îi dai o pastilă, îi dai două, vezi tu câte îi dai. Şi dacă e mai rău îi faci o injecţie.” Era vorba de o injecţie cu apă. Nu trebuie să fim doctori, ca să ne dăm seama că ar fi fost letală, nu? Tata a refuzat, n-am ştiut de la el asta, ştiu de la unul care a venit de acolo. Nu l-au bătut atunci, dar ştiţi cum l-au pedepsit? I-au dat timp de zece zile, în fiecare zi, sare amară (un purgativ puternic), fără să-i dea mâncare. Sunt lucruri pe care nepoata mea, care este aici, nu le ştie, dar de data asta nu mai vreau să fac greşeala de care m-am făcut vinovată faţă de copii. Vreau să afle.
O altă întâmplare pe care o cunosc tot de la alt fost deţinut politic. S-a petrecut la Aiud într-o seară de Crăciun. Nu aveau cum să-şi sărbătorească Crăciunul decât cu Tatăl Nostru, în gând, poate şi şoptit. Tata, căruia nu ştiu cum i-a lăsat Dumnezeu vocea aceea minunată pe care a avut-o până la moarte, a început să colinde: „A venit la noi Crăciunul / Să ne mângâie surghiunul / Cade albă nea / Peste viaţa mea / Care-ncet, se stinge” şi toată închisoarea a început să cânte cu el. Gardienii nu au spus nimic, nu i-au oprit, n-au strigat pe moment la ei, şi când s-a terminat colindul, după câteva minute, a venit un şef probabil: „Ei, bandiţilor, unde vă treziţi?” Dar fapta se petrecuse. Minunea Crăciunului reuşiseră să o trăiască. Sunt singurele două întâmplări pe care le ştiu despre tata închis. Văzându-i o parte din dosare acum, la CNSAS, în primul dosar pe care l-am deschis, era faimoasa declaraţie: „Subsemnatul aşa şi aşa, nu voi divulga niciodată ce-am văzut, ce-am trăit, ce-am auzit, pentru că dacă voi divulga familia mea va avea de suferit, şi aşa mai departe.” Cred că tata nu a povestit nu numai din teama că noi, cei de acasă, l-am putea „turna”, ci sunt convinsă astăzi, că a făcut-o din acelaşi motiv pentru care eu n-am povestit copiilor mei până-n 1983 că bunicul lor a fost arestat (bineînţeles că soţul meu ştia), şi anume din teama ca nu cumva, aflând ceva, exact cum se spunea: dacă ştii poţi să spui ceva, dacă nu ştii nimic oricum n-ai ce să spui, să fie puşi în pericol copiii. Datorită acestui fapt, că nu le-am spus copiilor mei, să ştiţi că şi astăzi mă simt vinovată şi de aceea faţă de această nepoată a mea, care-i trăitoare în Franţa şi care e jumătate româncă, jumătate franţuzoaică, nu vreau să mai fac aceeaşi greşeală. Cred că trebuie să ştie, cred că am datoria să-i spun, precum ea va avea datoria să spună, pentru ca să nu se mai poată repeta.
Când am aflat numele primului torţionar al tatei, asta s-a întâmplat cu câţiva ani în urmă, din zvonuri, acolo în Câmpia Turzii, mi-am zis „Mâine mă duc la el şi vai, ce-i fac!” Şi noaptea, am stat şi m-am gândit şi mi-am adus aminte de tata care a spus: „Niciodată să nu încerci să te răzbuni! Nu se poate. Înălţimea sacrificiului nostru ar fi pătată şi scăzută, diminuată de o răzbunare. Ei vor plăti, dacă nu înaintea oamenilor, înaintea propriilor conştiinţe şi înaintea lui Dumnezeu.”
Şi pentru că nu vreau să vă mai reţin mult, vă voi mai spune un singur lucru: dosarul ne-a urmărit (aşa cum a spus Dorana) toată viaţa, nu numai pe mine, ci şi pe fiica mea şi pe fiul meu. Fiica mea şi mama Andreei (cea care a susţinut recitalul de vioară aici) a terminat liceul de muzică, bineînţeles că avea alt nume, era Ţuţuianu, nu? Şi când s-a prezentat la Conservator şi a dat examen, fiind un element excepţional la vioară, prima oară n-a intrat – am zis, „hm, se întâmplă”. A doua oară n-a intrat. Am întrebat pe unul din comisie care fusese coleg de Conservator cu soţul meu (soţul meu murise) „Ce se întâmplă? În toţi aceşti ani de liceu a fost cotată bine, a fost eleva violonistului Ştefan Gheorghiu, niciodată nu i-a spus Opreşte, că nu e…” Ştiţi ce mi-a spus acel fost coleg al soţului meu?: „Tu ai uitat că are un dosar?” „Care dosar?” „Dosarul tatălui tău.” „Bine, dar cum, că e vorba de ea, care are alţi părinţi.” „Da, dar mai există o posibilitate să rezolvi acest dosar” „Cum?” „Cheile unei maşini.” Am văzut roşu, negru, culorile curcubeului în faţă, şi m-am gândit: ”Doamne (nici nu aveam ce vinde ca să cumpăr o maşină, dar ca principiu, nu se poate ca tatăl meu să-şi fi sfârşit viaţa mai repede, n-a murit în închisoare, dar a murit mai repede, după închisoare) nu se poate ca atâţia să fi murit pentru ca acum eu să dau mită o maşină, ca, pe drept, copilul meu să poată face facultate, după ce nici eu n-am putut s-o termin pe a mea la zi”. Bineînţeles că nu am dat aceşti bani, nu-i aveam dar, ştiu eu, aşa cum mă împrumutasem până atunci ca să-i plătesc nişte lecţii de vioară, poate că m-aş mai fi împrumutat, dar n-am făcut-o şi atunci abia le-am spus copiilor mei: „Iată, bunicul vostru a fost arestat atunci şi atunci. Din acest motiv tu..” şi atunci ea a dat un concurs la ARIA, l-a luat (bineînţeles pentru o ţară comunistă, Republica Democrată Germană), şi plecarea ei în Franţa s-a petrecut de acolo.
Iar pe fiul meu cum l-a urmărit dosarul? Era la liceul de Marină Comercială, fiul meu semănând cu tatăl meu ca alură, aşa, şi i s-a oferit să meargă la Şcoala Securităţii. El nu ştia încă de tatăl meu. Şi primesc un telefon de la Giurgiu, unde făcea liceul acesta, să mă prezint repede la Miliţie. Mi-am zis: „Doamne, ce o fi făcut fiul meu acolo?”, şi bineînţeles m-am dus repede la Giurgiu. Fiul meu era nu la Miliţie, ci la Securitatea din Giurgiu, şi-mi spune ofiţerul, bănuiesc că era ofiţer, dar era civil: „Tovarăşa, zice, cred că fiul dumneavoastră nu ştie despre ce e vorba, nu cunoaşte situaţia în care sunteţi” – situaţia mea era că eram văduvă, murise bărbatul meu, şi aveam doi copii pe care trebuia să-i cresc dintr-o leafă de profesor… „Şi noi i-am oferit să facă Şcoala de Securitate.”, „Dar lui nu-i place cartea” – chiar aşa era, fiului meu nu i-a plăcut să înveţe. (El mergea şi-şi petrecea zile întregi în biblioteca oraşului, dar nu mergea la şcoală, şi-l căuta dirigintele, şi-i spuneau colegii: „E la bibliotecă”. Mă rog, asta e altă poveste.) El era într-o încăpere, eu în alta. Zice: „Îl ducem, îl îmbrăcăm gratis, are totul. Îl obligăm să înveţe” Zic: „Bine, dar nu vrea. L-aţi întrebat pe el, vrea?” „L-am întrebat, dar nu vrea.” „Păi, ce v-a zis?” „Că nu face Şcoala de Securitate nici să-l omorâm.” Dar el nu ştia încă de bunicul lui şi totuşi nici prin cap nu-i trecea să meargă la această şcoală. „Bine, dar nu uitaţi că aveţi un dosar.” Asta am vrut, să vă accentuez ideea dosarului care te urmăreşte.
Încă o urmărire a dosarului, şi cu asta închei. În 1972 am fost martora unui accident de maşină. Eu eram într-un Trăbănţel lăsat de tatăl meu. Mă duceam cu Trabantul la mare, ne-am întâlnit cu o maşină, a fost un mic accident, erau nişte franţuzoaice, aşa ne-am cunoscut, aşa ne-am împrietenit şi ele în fiecare an din ‘72 mă invitau în Franţa. Mi-au dat drumul în 1986, invitată fiind de persoanele respective, şi când m-am întors directorul şcolii mi-a spus: „Acuma dă declaraţia”. “Ce declaraţie?” – eram complet din lună. „Declaraţia despre persoanele cu care te-ai întâlnit, unde ai fost, cu cine ai vorbit.” „Arătaţi-mi legea şi dau declaraţie dacă-n lege scrie”. Mă gândeam ”Doamne, dacă e o lege scrisă am încurcat-o” Lege scrisă nu era. Au chemat pe secretarul de partid al secţiei de învăţământ, care mi-a spus: „Tovarăşa, nu este o lege scrisă, dar aşa se face.” „Ei, eu n-o dau”, nu ştiu ce mi-a venit. Imediat, dar absolut imediat, mi s-a disponibilizat postul. Vreau să vă spun că niciodată n-am avut un post fix. Am fost suplinitoare, şi în fiecare an în alt sat. Sunt o persoană foarte voiajată în raionul şi în regiunea Bucureşti. Am bătut toate satele, nici nu le ştiu enumera, cam 18 probabil. M-au scos. Eram tot la ţară, lucram ca profesor, dar a trebuit mereu să caut un post de învăţător, că nu mai eram demnă să fiu profesor. Am găsit un post de învăţător doar când o doamnă cu mintea luminată, cu sufletul deschis, care era directoare mi-a zis: „Hai aici!” Urmărirea dosarului s-a văzut până în anul 1989. În orice situaţie mi se amintea că am dosar. Aş putea să vă povestesc foarte multe, dar nu e important să vă încarc cu informaţii.
Dorinţa mea, la această masă pe care vreau s-o văd redevenind rotundă, e ca niciodată, indiferent ce-au făcut părinţii unui copil, acela să nu aibă a răspunde pentru faptele părinţilor lui. Absolut niciodată. De fiecare dată, responsabil trebuie să fie omul pentru faptele sale. Vreau să vă adaug că bucuria de a vă vedea în fiecare an la această şcoală de vară creată la iniţiativa Memorialului Sighet, deci a doamnei Blandiana, este nespusă. Şi primul motiv, trebuie s-o mărturisesc onest, este acela că voi sunteţi la vârsta la care eu nu am avut adolescenţă şi sunt fericită să vă văd pe voi că vă puteţi bucura de viaţă! Poate de aceea uneori mai şi scap rigorilor disciplinei, şi îmi cer scuze colegilor mei de vârstă. Eu la vârsta voastră nu am avut acest noroc. Exact la 15, 16,17, 18 ani. Pentru asta întâlnirea mea cu voi este o mare bucurie şi aş vrea să înţelegeţi cât de fericiţi sunteţi venind la această şcoală. Şi tot dintr-un punct de vedere egoist, am fost foarte fericită că mi s-a permis s-o aduc pe nepoata mea ca să vadă ce se petrece aici, să înţeleagă şi să ştie să ducă mai departe. Ceea ce s-a petrecut trebuie să ştiţi, trebuie să înţelegeţi, nu trebuie să fiţi vindicativi, trebuie să fiţi obiectivi, să iubiţi teribil viaţa, dar să luptaţi pentru ca această viaţă să devină ceea ce trebuie ea să fie. Şi aici, în ţară, noi ne punem mare bază pe voi, cei din nucleele de fiecare an ale şcolii noastre. Sper din tot sufletul ca, dacă nu toţi, măcar o bună parte să nu înşele speranţele, nu ale mele, ci ale tuturor celor care se bizuie pe voi.
Stéphane Courtois: Mulţumesc Ana Ţuţuianu pentru această mărturie puternică. Eu o cunosc de ceva ani! Mi-a vorbit adeseori despre cel pe care-l numeşte „tatăl meu”, dar niciodată nu mi-a povestit întreaga istorie. Poate că e prea târziu să mai angajăm întrebări acum. Vă propun să încheiem.
Şcoala Memoriei 2005. Prelegeri şi discuţii de la a VIII-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet (11-18 iulie 2005), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia civică, 2005
