Home » Română » Centrul de Studii » O carte pe zi » Şcoala Memoriei 2006. Ana Blandiana, Romulus Rusan, Dialog despre cum s-a născut primul memorial al victimelor comunismului

Şcoala Memoriei 2006. Ana Blandiana, Romulus Rusan, Dialog despre cum s-a născut primul memorial al victimelor comunismului

posted in: O carte pe zi

ANA BLANDIANA – ROMULUS RUSAN

DIALOG DESPRE FELUL CUM S-A NĂSCUT
PRIMUL MEMORIAL AL VICTIMELOR COMUNISMULUI DIN LUME

Ana Blandiana: Eram în 1993 la Berlin, cu o bursă DAAD, şi s-a nimerit ca exact în acea perioadă să fiu invitată la Strasbourg la o sesiune specială a Consiliului Europei, dedicată pregătirii Conferinţei Drepturilor Omu¬lui, care urma să se desfăşoare peste mai multe luni la Viena. Eram invitată ca expert al societăţii civile în drepturile omului, am vorbit în cadrul acelei sesiuni şi am arătat că drepturile omului se pot discuta şi în ceea ce priveşte trecutul, că ele au fost încălcate mai mult, mai grosolan şi mai sângeros decât în prezent în istoria celor două totalitarisme, iar noi trăim încă urmările dezas¬truoase ale acelor încălcări. Am avut o întrevedere cu d-na Catherine Lalumière, era secretara Consiliului Europei, şi i-am propus să fie organizat într-o închisoare comunistă din România, care era dezafectată (mă gândeam la Sighet), un memorial al victimelor comunismului, în care să apară pregnant încălcările drepturilor omului, crimele luptei de clasă, ale „urii etatizate”, cum spuneam atunci.

Romulus Rusan: A trebuit să facem un proiect. Eram la Berlin, n-aveam nici o dotare. Am compus textul proiectului pe o maşină de scris împrumutată, fără diacritice. Am copiat o hartă a Europei dintr-un ghid tu¬ristic, am copiat-o „pe geam”, cum făceam în clasele primare, arătând în anexa proiectului unde e situat Sighetul, întâmplător chiar în mijlocul Europei de Est, la distanţă aproximativ egală faţă de marginile Europei ex-comuniste, de la Gdansk la Tirana şi de la Berlin la Bucureşti. Am înaintat acel proiect la Strasbourg şi peste puţin timp, în 1994, am primit vestea că vom fi vizitaţi de o comisie a Consiliului Europei. Era vorba de d-na Isil Gachet, expertă a Direcţiunii Drepturilor Omului, şi d-l Jose Maria Ballester, directorul Patrimoniului Cultural. Pe aceste două coordonate urma să fie dezvoltat memorialul: drepturile omului şi patrimoniul cultural european. Ne-am urcat cu toţii în tren, am venit la Sighet, pe vremea aceea se făceau cu trenul 15 ore (nu unsprezece ca acum). Am văzut ruina închisorii, cimitirul, am bătut satele Maramureşului, am dormit prin case de ţărani, am vorbit cu femeile care torceau în faţa casei la Ieud. Oaspeţii au fost entuziaşti. După aceea am revenit la Bucureşti. Oaspeţii au vrut să cunoască părerea autorităţilor române despre acest proiect. Aici au început nişte teribile neplăceri pentru că nu voiau să ne primească. Noi eram de la Alianţa Civică, o organizaţie civică asociată la Convenţia Democratică. CDR era o formaţiune de opoziţie care cuprindea câteva partide din spectrul politic democrat (PNŢCD, PNL, PSD-Cunescu), precum şi două asociaţii civice: Alianţa Civică şi Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici. La putere era atunci aşa-numitul „pentagon roşu“. Ştie cineva ce era asta? Era o coaliţie de cinci formaţiuni din sfera fostului FSN: FDSN, PUNR, PRM, Partidul Democrat Agrar şi Partidul Socialist al Muncii, ex-comunist, condus de Ilie Verdeţ, fost prim-ministru al lui Ceauşescu. Evident că nu ne puteam adresa nimănui. La Arhivele Naţionale n-am fost primiţi de directorul de atunci. A trebuit să ne ducem la arhivele de film, unde era un prieten al nostru, care ne-a primit cu mare solicitudine, i-a asigurat pe cei de la Consiliul Europei că suntem totuşi nişte oameni serioşi. La Ministerul Justiţiei, unde a intervenit d-l Coposu, am fost primiţi de însuşi ministrul. Asta era foarte important, pentru că am fost asiguraţi că ministerul nu mai are intenţia să folosească închisoarea. Ministerul Justiţiei a trimis chiar o adresă Consiliului Local Sighet că nu are pretenţii asupra clădirii. Atunci Consiliul Local Sighet ne-a cedat închisoarea, care îi aparţinea de fapt, fusese dezafectată şi trecută în patrimoniul său din 1977, având diferite întrebuinţări şi decăzând la stadiul de ruină. Tot atunci ne-a fost dat în custodie Cimitirul Săracilor, unde fuseseră aruncaţi în gropi anonime în anii ’50, nu se ştie locul exact, morţii din lugubra închisoare. Aici fuseseră 200 deţinuţi şi au murit 53 dintre ei. A fost un regim de exterminare lentă.

Ana Blandiana: În prima clipă credeam că, aprobând proiectul, Consiliul Europei va spune – eram foarte naivi – „vom face un memorial la Sighet“ şi că or să-l facă specialiştii Consiliului Europei! Consiliul Europei, însă, ca orice organism cultural, era destul de sărac (deşi nu chiar cum e bugetul culturii din România). Peste un an, în 1995, a venit o a doua comisie a Consiliului Europei, formată de data asta din experţi în istorie şi arhitectură, condusă fiind de şeful Comisiei Financiare, Jose Cremades. (Mai erau un istoric englez, specialist în istorie orală, cu care din fericire avusesem contacte înainte, Robert Perks, şi o arhitectă din Paris, Florence Babics). Am parcurs din nou toate etapele – întâlnire cu autorităţile, venire la Sighet, expertizarea clădirii, a cimitirului – şi pe urmă din nou la Bucureşti o conferinţă de presă. D-l Cremades ne-a făcut un raising found: 40% din fonduri le veţi primi de la guvernul român, 40% de la autorităţile locale şi 20% din fonduri internaţionale, pe toate urmează să le obţineţi singuri. La conferinţa de presă se afla şi un expert cultural din Parlamentul României, care l-a întrebat ritos: „cum credeţi că guvernul român va da fonduri pentru un asemenea proiect?“. Am crezut că e o întrebare retorică, dar am avut surpriza peste vreo săptămână să citim în ziarul guvernului – acel guvern Văcăroiu avea un ziar propriu, se numea Vocea României – un articol editorial intitulat „Sacrilegiul de la Sighet“, dar „sacrilegiul de la Sighet” nu erau crimele din anii ’50, ci faptul că noi voiam să vorbim despre ele. Pe urmă a apărut, peste încă o săptămână, un alt editorial „Îţi vine să râzi“. Guvernul făcuse deja o obsesie împotriva noastră. Vă citesc câteva fraze din acest editorial, care, evident, îl calchia pe acel reprezentant al parlamentului nostru care asistase la conferinţa de presă:
„Memorialul trebuia să fie un memorial al neamului românesc. Internaţionaliştii de la autodenumita «Alianţă Civică», formată din lingăi ai fostei dictaturi, în frunte cu fosta internaţionalistă Ana Blandiana, au convins pe d-na Catherine Lalumière, secretar general al Consiliului Europei, să sprijine un memorial. În principal, prin intervenţiile unor neprieteni vecini de-ai noştri, au început operaţiunile de diluare a specificului românesc. D-l Cremades, din comisia Consilului Europei care a expertizat proiectul, a spus că: «viitorul memorial va fi nu numai al României, ci va reprezenta o punte de legătură între toate ţările din estul Europei. Sensul acestui memorial, spune d-l Cremades, este nu numai memoria trecutului, ci şi responsabilitatea viitorului. Va promova, printre altele (?) «conceptele legate de drepturile omului» (…) Iar s-a pus placa de gramofon cu puntea de legătură şi cu drepturile omului şi suntem din nou plasaţi în estul Europei, noi”.
 
Romulus Rusan: Asta era poziţia guvernului român în 1995. Dar, la scurt timp, am avut surpriza să constatăm reacţii şi din altă parte, de sens cu totul opus. Anual, organizam la Sighet un simpozion. La unul dintre ele a venit un ziarist din Berlin, John Goetz, care ulterior am aflat că era din anturajul revistei Konkret, apropiată grupării BaaderMeinhoff, organizaţie teroristă de stânga. John Goetz a venit ca „ziarist american” şi a spus că vrea să scrie un reportaj. El tot timpul fotografia, fără să ştim. Pe vremea aceea n-aveam muzeu, era o clădire pe care se afişau nişte montaje de fotografii. Pe un asemenea panou era portretul regelui Ferdinand, iar deasupra lui scria: „Ferdinand, creatorul României Mari“. În capul unui occidental, „România Mare” era „Partidul România Mare”, „Gross Rumänien”, iar John Goetz s-a întors în Germania şi a scris în revista Konkret un articol în care spunea că la Sighet sunt mascaţi ca victime ale comunismului fascişti şi antisemiţi notorii care au deportat evrei în Transnistria. Aceeaşi poziţie a afişat-o într-un filmuleţ de nici trei minute pe care l-a făcut ca freelancer la ZDF, al doilea canal al televiziunii publice germane. În textul filmului, portretul regelui Ferdinand era prezentat ca fiind al lui Ion Antonescu., iar „Tatăl nostru” cântat de bătrânii deţinuţi politici, era prezentat drept un imn fascist. Pe scurt, adunarea în ansamblu era socotită neofascistă. Drept care eram asociaţi în film, nici mai mult, nici mai puţin decât cu NSDP, partidul de extremă dreaptă din Germania, şi cu asociaţia silezienilor revizionişti (care fluturau pe un stadion nişte steaguri uriaşe, cerând înapoi Silezia). Lovitura era, de fapt, îndreptată şi asupra Fundaţiei Hanns Seidel, care ne finanţase acel simpozion. Goetz s-a dus şi la München, la directorul fundaţiei şi i-a spus: „Dvs. finanţaţi activităţi neofasciste“. Am dat o replică energică la ZDF şi ne-au răspuns: „este un freelancer, nu avem ce-i face, o să fim atenţi pe viitor“.
Dar Goetz nu s-a limitat la asta, s-a dus şi la filiala din Paris a Fundaţiei Simon Wiesenthal, unde a repetat aceleaşi lucruri, iar la Consiliul Europei a sosit o adresă a fundaţiei în care li se spunea: „Dvs. patronaţi o între¬prindere neofascistă în România”. Evident că ne-am dat imediat seama că e din nou vorba de Goetz. Între timp, acesta avusese însă o emisiune la ARD, canalul I al televiziunii germane, în care îl atacase nici mai mult, nici mai puţin decât chiar pe Simon Wiesenthal, spunând că este „senil, incompetent şi corupt”. Întâmplător am primit cronica de televiziune din „Süddeutsche Zeitung” despre această emisiune şi atunci le-am scris direct celor de la Fundaţia Wiesenthal, explicându-le că e vorba de un aventurier, ataşând şi cronica emisiunii care-l calomnia chiar pe faimosul vânător de nazişti. În foarte scurt timp am primit un răspuns: „Analiza dvs. este de bună-credinţă, ne-am dat seama despre ce este vorba“.
Cu asta am crezut că se termină totul, dar – aici voi scurta –, din când în când, ba în Le Monde, ba în The New York Review of Books, ca şi cum s-ar pune o fisă într-un tonomat, se reia acea mitomanie a lui Goetz din 1995, de către diverşi oameni, unii rău-voitori, alţii chiar de bună-credinţă, dar care nu mai verifică nimic şi se bazează pe „credibilitatea” unui ziarist care, practic, a fost discreditat de toţi cei cărora li s-a adresat.

Ana Blandiana: Vreau să vă spun că, deşi această întreprindere a fost însoţită de atacuri din foarte multe părţi, n-am renunţat la nimic din ceea ce am vrut să facem. Cu forţe foarte puţine am creat un cadru de cercetare. Aţi văzut pe monitor fotografiile (sunt cele mai frumoase, de fapt) cu primul atelier de istorie orală. Este vorba de o întâlnire cu studenţii de la Facultatea de Istorie din Bucureşti, care erau în anul III – printre ei este şi Ioana Boca. I-am contactat direct la facultate cu ajutorul d-lui Gheorghe Ceauşescu, care le era profesor. Am făcut un departament de istorie orală la Bucureşti, pe urmă un atelier la Vaslui, pe urmă unul la Mangalia şi în felul acesta nişte tineri s-au ataşat de noi şi ne-au asigurat o continuitate. Ioana Boca este acum director executiv al fundaţiei noastre. Istoria orală a fost primul nucleu al Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului condus de Romulus Rusan. Avem acum peste 5.000 de ore de înregistrări, fişate, ordonate, digitalizate. O parte a lor sunt depuse în copie la Hoover Institution din Stanford – California. Prin colaborare la Istoria Orală au trecut şi mulţi dintre Dvs. ştiţi că la Şcoala de Vară se poate accede şi fără concurs, pe baza numai a înregistrărilor.

Romulus Rusan: Pe urmă, am publicat cărţi ale tinerilor. Am lansat foarte mulţi autori. Unii dintre ei au dovedit carenţe de caracter când au ajuns în funcţii publice, cărţile lor însă sunt bune şi nu mă ruşinez că le-am publicat. Când publici o carte nu ai cum să bănuieşti cum îşi dezvăluie omul caracterul atunci când ar ajunge director sau mai ştiu eu ce. În orice caz, am creat şi o şcoală de tineri istorici pe care îi publicam, care apăreau reciproc la lansările cărţilor unuia sau celuilalt. Ne-am îngrijit să avem în centrul de studii tineri cercetători. Avem trei tinere colege, Virginia Ion, Corina Cimpoieru şi Andreea Cârstea, absolvente de Istorie sau Sociologie. Am reuşit să creăm astfel o continuitate a cercetării.
Chiar şi la Sighet am descoperit nişte tineri absolvenţi de istorie din oraş: Andreea Dobeş, Robert Fürtos şi Marius Uglea. Ghizii muzeului sunt şi ei studenţi sau absolvenţi de istorie. Din punct de vedere al cercetării, cu toţii sunt parte a acestui centru de studii din Bucureşti. Sighetenii au publicat cărţi, chiar mai multe decât cei din Bucureşti (care, din păcate, suntem tracasaţi de treburile administrative ale întregului memorial).
D-l academician Zub a fost an de an alături de noi, inclusiv la acea primă deplasare cu reprezentanţi ai Consiliului Europei, ca şi la toate întâlnirile de aici. Chiar la infamia lui Goetz a scris o replică, fiindcă fusese de faţă atunci, în 1995, şi a fost vexat de minciunile debitate. D-l academician Papacostea ne vizitează la Sighet, dar mai ales la Bucureşti. Din consiliul nostru ştiinţific fac de asemenea parte Tom Blanton, Vladimir Bukovski, Stéphane Courtois, Dennis Deletant, Pierre Hassner, Helmut Müller Enbergs, fiecare cu opera şi prestigiul său incontestabil.

Ana Blandiana: Ar mai trebui să vă spun că în prima fază – amenajarea muzeului a pornit cam prin ’95 –avea o înfăţişare destul de primitivă, perisabilă: fotografii şi hârtii lipite pe pânză de sac şi care apoi se scorojeau. Începând din 1997 am început să lucrăm cu designeri profesionişti şi de atunci am început să reconstruim sălile de o manieră strict ştiinţifică, de preferinţă într-o ordine cronologică şi cu o structură tematică. Totul se pregăteşte la Bucureşti şi se montează la Sighet. Când o să vedeţi muzeul, la parter sunt anii 1945-’55, pe urmă, la etaj sunt anii mai apropiaţi de noi, cu nişte studii de caz din istoria României, iar la etajul II sunt anii ’80, precum şi sălile despre Europa de Est (acelea de care se temea foarte tare editorialistul de la Vocea României!) – adică am început să prezentăm şi istoria ţărilor din fostul lagăr comunist. Institutul Cultural Polonez ne-a donat prin domnul Jaroslaw Godun o expoziţie pe care o s-o vedeţi la etajul II: Solidarnosci, 18 zile care au zguduit lumea. De asemenea, împreună cu doamnele Petruska Sustrová şi Libuse Valentová, cu d-l Jiri Gruntorad, de la Asociaţia Libri Prohibiti din Praga, şi cu alţi câţiva istorici cehi am realizat o sală despre Cehoslovacia, în special despre „Primăvara de la Praga“ şi „Revoluţia de Catifea”. Mâine, Pál Germuska de la Institutul Revoluţiei din Budapesta va vernisa o expoziţie despre revoluţia maghiară. D-l Öster¬mann, de la Proiectul Internaţional pentru Istoria Răz¬bo¬iului Rece din Washington, ne va facilita docu¬mentaţia pentru a face o sală despre mişcările din 1953 de la Berlin. Şi mai avem de gând să facem o sală despre disidenţii ruşi: Bukovski, care a fost de două ori invitatul nostru, şi Soljeniţîn, care ne-a trimis deja cărţi cu autografe, pe care le puteţi vedea în expoziţia despre Războiul Rece, pe care tocmai am vernisat-o. Această expoziţie poate fi văzută la parter, imediat după sala de primire a vizitatorilor, şi reprezintă fundalul celor 45 ani de comunism, la scară mondială.

 

Şcoala Memoriei 2006. Prelegeri şi discuţii de la a IX-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet (10-17 iulie 2006), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2007

 

MEMORIALUL VICTIMELOR COMUNISMULUI ŞI AL REZISTENŢEI, LA MAJORAT 

2011 – 18 ani de la începuturile Memorialului Sighet, primul memorial al victimelor comunismului din lume