Home » Français » Centre d’Etudes » Un livre pour chaque jour » Şcoala Memoriei 2006. Ana Blandiana, Romulus Rusan, Dialog despre cum s-a născut primul memorial al victimelor comunismului

Şcoala Memoriei 2006. Ana Blandiana, Romulus Rusan, Dialog despre cum s-a născut primul memorial al victimelor comunismului

ANA BLANDIANA – ROMULUS RUSAN

DIALOG DESPRE FELUL CUM S-A NĂSCUT
PRIMUL MEMORIAL AL VICTIMELOR COMUNISMULUI DIN LUME

Istoria în fotografii

Romulus Rusan: Pe monitor vedeţi câteva fotografii ale oaspeţilor noştri. Iată-l pe domnul Bogdan Lis de la Solidaritatea alături de Nunţiul Papal, Jean-Claude Pérriset, care tocmai vorbea la simpozionul din 2002 despre Papa Ioan Paul al II-lea, şi de Vladimir Bukovski. Aici: Doina Cornea cu Constantin Ticu Dumitrescu, două figuri emblematice ale societăţii civile. Scriitorii Mircea Martin, Stelian Tănase, Hans Bergel (pro¬zatorul condamnat în 1959 pentru cărţi considerate subversive). Marius Oprea cu Dennis Deletant la un simpozion, părintele ortodox Constantin Voicescu şi cel greco-catolic Eugen Popa, amândoi foşti deţinuţi politici, într-un instantaneu de conciliere a celor două Biserici româneşti, la inau¬gu¬ra¬¬rea Spaţiului de reculegere şi rugăciune. Doamna Maria Bră¬tianu şi d-l Mişu Cârciog, unii din primii noştri sponsori. Doctorul Miron Costin din Los Angeles, ca şi domnii Sergiu Grossu şi Vlad Drăgoescu, îi continuă. Aici, lângă şantierul deschis în curtea dără¬pă¬nată, este d-l Ni-colae Noica, care, cu harul lui de con¬s¬truc¬¬tor, a ex¬per¬tizat şi apoi a monitorizat întreaga con¬s-trucţie. Nu vreau să-l uit pe d-l inginer Gheorghe Arvunescu, se¬niorul nos¬tru, primul nostru director executiv: dacă urmă¬rim ce era acea ruină şi ce a devenit ea acum, trebuie să spunem că dânsul a coordonat întreaga perioadă de reconstrucţie a clădirii, de la stadiul când ploua prin aco¬periş şi până la înfăţişarea de azi. D-l Camilian De¬me¬trescu a făcut două importante donaţii, două opere monu¬men¬tale dedicate deţinuţilor politici. Aici este doctorul Gauck, el a vizitat de două ori Bucureştiul, la invi¬taţia Alianţei Ci¬vice, apoi a Academiei Civice, şi a vernisat mai târziu o primă expo¬zi¬ţie a Memorialului în Germania, în decembrie 1999, la Frank¬¬furt, alături de Blandiana şi de nu¬meroase perso¬nalităţi din exilul românesc. Am itinerat apoi această expoziţie în alte nouă oraşe din Germania. După Frankfurt a plecat la Tübingen, pe urmă la München, Berlin, Düsseldorf, Heidelberg, Augsburg, Dortmund şi în sfârşit la Köln. Aici a participat la lansare d-na Marianne Birthler, succesoarea d-lui Gauck la Oficiul de Studiere a Arhivelor Stasi.
O altă fotografie, de astă dată cu teleaşti: doamna Lucia Hossu-Longin, autoarea serialului „Memorialul Dure¬rii“ – adevărată saga a suferinţelor şi demnităţii celor ce au spus nu comunismului (câteva episoade din acest documentar vast ca un fluviu au fost dedicate Memorialu¬lui nostru)*; d-l Michel Taubmann şi echipa sa au făcut un film pentru Canalul Arte despre cele două totalitarisme, ilustrate chiar la Sighet, la Memorialul nostru, unde au fost exterminate elitele anticomuniste, fiind evocată şi tragedia deportării evreilor ardeleni. Pe vremea aceea încă nu era „Casa Wiesel”, ea a fost amenajată ca muzeu ceva mai târziu, dar exista această dublă traumă a oraşului. Cu câţiva ani înaintea exterminării elitelor româneşti, tot la Sighet a avut loc exterminarea evreilor, au fost deportaţi 38.000 de evrei în aprilie 1944. După ocuparea Ungariei de către germani, guvernul Sztoyai a dat dovadă de un zel superior chiar celui al germanilor, trimiţând în serie 38.000 de evrei, întâi în ghetoul din Sighet şi pe urmă la Auschwitz. Există documente că nu mai puteau să fie primite vagoanele din cauza ritmului în care erau trimise. Sighetul era un oraş cu populaţie jumătate evreiască şi jumătate română, maghiară şi ucraineană. Evreii au fost pur şi simplu decimaţi, în câteva luni au dispărut de aici. După război foarte puţini s-au mai întors. În altă fotografie o vedeţi pe Lucreţia Jurj, partizană din Munţii Apuseni, o fiinţă extraordinară, o ţărancă care şi-a urmat soţul în munţi: el, pădurar, a fost omorât de Securitate în lupte, ea a făcut după aceea 16 ani închisoare. A fost la Şcoala de Vară în 2003. O fiinţă de o delicateţe incredibilă… Aici este d-l Wolton, care vă va vorbi după-masă despre noul totalitarism islamic… D-l Tom Gallagher, care a fost invitat anul trecut la Şcoala de vară. D-l Gruber, fostul ambasador al Germaniei la Bucureşti, a fost prezent la Şcoala de vară în 2004… Tom Blanton – îi spun d-lui Östermann cu care este prieten – a vizitat România în decembrie 1996 şi împreună cu el am organizat la Timişoara un colocviu, O enigmă care împlineşte şapte ani. Pe vremea aceea credeam că revoluţia va fi mai repede descâlcită, n-a fost descâlcită nici astăzi. Dar atunci speram, am adus ca martori revoluţionari din Timişoara, istorici, ziarişti, jurişti, medici, cu care am făcut – împreună cu autori europeni ai unor cărţi despre revoluţia română – o discuţie condusă de d-l Blanton şi am publicat chiar o carte cu acest titlu.
Şcoala de Vară a început în 1998, acum suntem la a IX-a ediţie. În primul an am încercat, prin Ministerul Învăţământului, să-i aducem pe laureaţii olimpiadelor de istorie. Dar n-a ieşit prea bine, şi atunci, pentru a doua ediţie, am făcut noi înşine un concurs de admitere, iar forma asta este până astăzi menţinută. Voi, cei care sunteţi astăzi aici, aţi venit răspunzând unei întrebări, trimiţând lucrarea şi juriul v-a selecţionat.
Aici, în fotografia aceasta, îl vedeţi pe d-l Stéphane Courtois, cel care a apărut în viaţa noastră după apariţia Cărţii negre a comunismului. Când am tradus Cartea neagră a comunismului, în 1998, în colaborare cu editura „Humanitas” (era, pe plan internaţional, prima dintre toate traducerile), noi am condiţionat să facem o completare, în care să precizăm nişte lucruri care lipseau în expunerea globală despre Europa de Est. Şi cu acea ocazie am făcut Addenda, o încercare riscantă de cronologie a celor 45 ani de comunism. Când lucrezi pe istoria recentă, lucrezi pe carne vie. Au apărut tot felul de nemulţumiri, prietenii noştri au început să numere câte cuvinte s-au scris despre fiecare, au spus „la cutare aţi dat trei rânduri, mie numai un rând jumate… cutare n-a fost pomenit” ş.a.m.d. A ieşit un scandal nemaipomenit, provocat chiar de coeditorii noştri. Am făcut o a doua variantă, ţinând cont de toate criticile, dar n-a mai apărut o a doua ediţie a cărţii. În schimb, Courtois a introdus această nouă variantă, în 2003, într-un volum, care prelua toate prefeţele şi completările din ediţiile Cărţii negre… între timp apăruse în 26 de limbi şi avea un tiraj total de 2 milioane de exemplare. Aceste prefeţe sau postfeţe au apărut în lucrarea lui Du passé faisons table rase! (titlul era o preluare parodică a unui vers din Internaţionala, care la noi s-a tradus prin „sfârşiţi odată cu trecutul negru“). Împreună cu Addenda noastră erau prefeţe şi postfeţe de Martin Malia, Aleksandr Iakovlev, ale unor istorici din Estonia, Bulgaria, Italia, Franţa şi din altă ţări.
Acum vedeţi imagini din ediţia din acest an. Este o surpriză, nu mai are nevoie de comentarii, cei care aţi fost ieri la spectacolul de poezie vă puteţi vedea pe voi înşivă în ediţia specială făcută de prietenul nostru Florin Eşanu. A lucrat azi-noapte ca să vă prezinte instantanee de aseară.

Ana Blandiana: Eu aş vrea să vă vorbesc mai puţin despre acţiuni şi mai mult despre ideile care au dus la crearea acestui memorial, care sunt motivele şi care au fost scopurile creării lui. Pe parcurs o să vedeţi, fără sunet, un film de 20 de minute pe care l-am făcut în urmă cu un an jumătate, când la Weimar a avut loc o reuniune a muzeelor dedicate comunismului din Europa de Est. Era atunci vorba de un foarte interesant proiect al Universităţii din Jena: 15 studenţi şi 4 profesori au vizitat muzee din Europa de Est, adică din Ţările Baltice, Ungaria, România, Cehia, Polonia. Întorşi în Germania, i-au invitat pe protagonişti să-şi prezinte singuri opera, după care şi-au spus şi ei impresiile despre ceea ce au văzut. Şi încep prin a vă spune, fără falsă modestie (presa e martoră, a scris destul de mult despre această reuniune) că Memorialul Sighet a fost considerat nu numai primul, cronologic, dar şi cel mai articulat ştiinţific şi estetic, dintre toate.
Aş începe, însă, cu începutul de la Consiliul Europei. Trebuie să vă spun că Memorialul era, la acea oră, în ianuarie 1993, doar o idee, un cuvânt. La Strasbourg mi-am mărturisit credinţa (pe care o am şi acum) că nu ne putem gândi la o adevărată Europa unită, la o Europă cu adevărat unificată decât în măsura în care, după ce se vor uni economiile, politicile publice, politicile externe, strategiile militare, se vor uni şi obsesiile. În mod evident, e vorba de faptul că există încă, şi din acest punct de vedere, două Europe, cu obsesii diferite. Este evident că, în timp ce Europa de Est cunoaşte într-o oarecare măsură, dar nu într-o măsură corectă, Europa Apuseană, pentru că de 50 de ani a visat la ea şi visând a idealizat-o (ceea ce ar putea duce, şi chiar începe să ducă, la şocuri, la deziluzii), Europa de Vest nu cunoaşte aproape deloc Europa Răsăriteană. Iar obsesia acestei foste Europe comuniste, care a trecut înainte de război, şi ea, prin dictaturile de dreapta, prin ocupaţiile germane şi prin crimele care au decurs din asta, este în mod evident obsedată – mai ales şi în şi mai mare măsură – de ceea ce s-a petrecut după război, de totalitarismul de stânga, cauzat de ocupaţia sovietică de după război.
Într-un fel, acesta a fost punctul din care am pornit şi acesta a fost argumentul preponderent în momentul în care eu, vorbind despre fapte (şi vorbeam ca într-o discuţie între intelectuali, fără măcar să-mi pun problema că s-ar putea ca totul să se transforme într-un plan concret, vorbeam despre ideea de a face într-o veche închisoare stalinistă din Transilvania un muzeu, aşa cum există muzeele din lagărele naziste), cei de la Consiliul Europei, Catherine Lalumière şi Pierre Imbert în primul rând, mi-au spus: „De ce nu faceţi un proiect? Aveţi materia primă şi ideea de bază (drepturile omului, respectarea şi apărarea drepturilor omului) şi nu există loc în care drepturile omului să fi fost încălcate într-o mai mare măsură decât o închisoare comunistă. Faceţi un proiect şi vom vedea“. Am făcut, timp de aproape un an, proiectul cu mijloace simple: Romulus Rusan v-a vorbit de felul cum am copiat „pe geam” o hartă ca să explicăm că Sighetul se află în centrul Europei de Est. Am cerut şi am obţinut peste doi ani egida Consiliului Europei. Dar greul abia acum începea.
A existat însă şi un alt argument, ţinând într-o mult mai mare măsură de viitor decât de trecut. Nu se petrecuse încă crima de la Turnurile Gemene, dar terorismul era într-un mare avânt şi ideea mea era aceea că, dacă totuşi comunismul a dispărut ca sistem, dacă totuşi comuniştii s-ar transforma (şi nimic nu e exclus, pentru că fiinţa umană este o fiinţă perfectibilă, mă rog nu vreau să mă credeţi naivă, personal am destule dubii asupra măsurii în care foştii comunişti sau securişti s-au transformat în reali apărători ai democraţiei, dar totuşi, în principiu, oamenii se pot transforma), şi dacă, deci, comuniştii vor dispărea ca persoane, deci ca ideologie, problema care rămâne este problema metodelor comuniste. Acestea, în mod evident, există încă. În mod evident, inclusiv în România postdecembristă, ele au continuat să funcţioneze. Iar în ceea ce priveşte terorismul, care devenea din ce în ce mai acut, nu era pentru nimeni un secret că el fusese ani şi ani sprijinit de ţările comuniste, prin taberele de antrenament, prin asistenţă şi armament. Deci, într-un fel, suntem datori cu studierea, înţelegerea urii din care s-a născut comunismul, înţelegerea şi studierea urii ca un combustibil al istoriei; în ultima instanţă, ca şi nazismul, care a transformat ura de rasă într-un combustibil al funcţionării societăţii, comu¬nismul a transformat în combustibil ura de clasă. Iar la această oră asistăm la felul în care ura teroriştilor, care este în acelaşi timp şi de rasă, şi de clasă, învelită într-o piele religioasă, continuă să funcţioneze, să fie percepută ca un combustibil de funcţionare a istoriei. Un argument în plus că trebuie studiat şi trebuie cunoscut tot ce am trăit noi în cei 50 de ani, pentru a înţelege de unde provin atâtea dintre misterele istoriei de astăzi.

Cea mai mare victorie – spălarea creierului

Una dintre întrebările care, chiar de atunci, de la început, dar şi mai târziu în numeroase rânduri, mi s-au pus a fost: De ce am ales Sighetul? De ce Sighetul, care este o închisoare relativ mică şi în care au murit 53 de oameni, şi nu închisori infinit mai mari, cum au fost Gherla, Aiudul, Canalul, sau mai îngrozitoare, cum a fost Piteştiul? Răspunsul meu a fost întotdeauna simplu: pentru că Sighetul a fost începutul. Sighetul este locul unde, cu o claritate aproape teoretică, au fost puse în practică procedeele represiunii comuniste, care, pentru a deveni cu adevărat eficace, trebuiau să distrugă elitele. Sighetu Marmaţiei a fost locul unde, din prima clipă, au fost strânse şi exterminate elitele politice, culturale, reli¬gioase, dar şi sociale, profesionale, morale din România. În felul acesta, într-o manieră aproape profilactică, au fost retezate vârfurile societăţii, de orice natură ar fi fost ele, eliminându-se orice posibilitate de reconstruire a societăţii civile. În mod evident, cea mai mare victorie a co-munismului în lume a fost spălarea creierului populaţiilor pe care le-a dominat. Pentru a putea face asta era nevoie ca aceste populaţii să nu mai aibă nici un fel de conducător. Era nevoie să le fie distruse elitele de orice fel, pentru ca, în lipsa lor, restului populaţiei să i se poată spăla creierul. Iar spălarea creierului însemna de fapt distrugerea amintirii propriei definiţii. La urma urmei, ce este memoria, dacă nu o culegere de argumente despre cine am fost şi, deci, şi despre cine suntem?
Se spune că în România, la această oră, isto¬riografia comunismului este puţin dezvoltată (şi de fapt nu numai în România, ci în toate ţările din Est). Motivul nedezvoltării ar fi faptul că aici funcţionează o memorie emotivă, oarecum sentimentală asupra lucrurilor. Părerea mea este că lucrurile stau cumva invers. În primul rând e clar că principalul motiv al faptului că s-au scris încă puţine istorii critice ale comunismului este nu faptul că acesta este ţinut prea bine minte, ci faptul că docu¬men¬tele despre el nu sunt încă la îndemâna istoricilor. Dar există şi cazuri extrem de ciudate (şi o să vă dau unul care nu este din România), în care lucrurile chiar se răstoarnă. În mod normal, istoria vine cronologic după memorie, istoriografia foloseşte materia primă a memoriei. Dar acolo unde memoria a fost distrusă complet, ce se întâm¬plă? Nicolas Werth, autorul primei, cred, istorii adevărate a URSS (şi în orice caz al celei mai cunoscute şi mai respectate dintre istoriile Uniunii Sovietice) a ţinut o conferinţă la Sighet acum câţiva ani, povestind cum în URSS, unde nu se scrisese încă nimic despre adevărata istorie, cartea sa, a unui cetăţean francez, a devenit în 1992 manual în şcoli şi universităţi, ceea ce dovedeşte de fapt o răsturnare a lucrurilor. În absenţa memoriei dis¬truse, istoriografia venea să o înlocuiască şi să ajute la re¬construirea ei.

Muzeul viu

Aş vrea să vă mărturisesc că Memorialul n-a fost pentru noi un scop, nu ne-am propus să facem o capodoperă de muzeografie, în care, respectând regulile genului, să se treacă din sală în sală aflându-se adevă¬rurile respective (dar – aşa cum se întâmplă în orice muzeu – cu o oboseală crescândă şi cu o plictiseală pe măsură). Ceea ce ne-am propus noi a fost să folosim mijloacele muzeografiei într-o încercare de recreare a me¬moriei colective, chiar muzeul urmând să-i ţină locul acestei memorii care nu exista încă. Cred că ştiţi, Memorialul are două părţi – aşa era încă din proiectul Con¬siliului Europei –: Muzeul de la Sighet şi Centrul Inter¬naţional de Studii asupra Comunismului de la Bucureşti. Acesta din urmă are mai multe departamente: Istorie ora¬lă, Editorial, Arhivă, Cercetare. Ceea ce ne propuneam noi era să creăm un mecanism de punere în valoare a patrimoniului suferinţei îndurate. Pentru că, oricât ar părea de ciudat, suferinţa este un patrimoniu, o moş¬tenire: ceea ce au îndurat cei de dinaintea noastră poate şi trebuie să devină pentru noi o moştenire la pro¬priu, o moştenire care poate fi folosită şi chiar valorificată, în măsura în care suntem în stare să ne-o asumăm, să o luăm pe cont propriu. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, ceea ce am gândit aici este o formă de terapie a maladiei care era reprezentată de pierderea memoriei.
Nu ştiu în ce măsură am reuşit în toate aceste întreprinderi. Ştiu doar că pe parcurs proiectul nostru s-a dezvoltat şi a ajuns să fie infinit mai mare decât cel iniţial. Departamentul de Istorie orală, care a început cu câteva casetofoane primite de la un doctor român din Germania, a realizat în 14 ani peste 5000 de ore de înregistrări – cele mai interesante dintre ele depuse la Hoover Institution, acest uriaş depozit al memoriei planetei. În mod evident ceea ce se întâmplă aici este un muzeu viu, este, aş putea spune, mai mult decât o instituţie. Este aproape ca un organism care se dezvoltă şi care se adaptează la necesităţi. Este clar că, în această privinţă, Şcoala de Va¬ră, care a început în urmă cu 9 ani, este un astfel de ar¬gu¬ment. Până la ea organizam simpozioane de specialitate, la care se strângeau 250–300 de participanţi. Erau reuniuni enorme, veneau deţinuţi politici din toate ţările din Est şi specialişti în istoria comunismului din toată lumea. Comunicările, ca şi discuţiile, erau extraordinare, le găsiţi în cele 10 volume de Anale şi în celelalte colecţii… sunt circa 18.000 de pagini. Şi totuşi, la un moment dat am avut revelaţia că, de fapt, noi ne spunem unii altora, de la cercetător la cercetător, de la expert la expert, lucruri de care suntem cu toţii convinşi şi pe care, mai mult sau mai puţin, le cunoşteam, în timp ce alături de noi curge valul generaţiilor care se nasc şi care nu ştiu, nu au nici o idee despre ce fusese înainte. Şi cu cât se nasc mai departe de comunism, cu atât vor înţelege mai puţin ce a reprezentat el.
Atunci, am hotărât înfiinţarea acestei Şcoli de Vară, care de la început s-a născut dintr-o colaborare cu Fundaţia Konrad Adenauer, care îi acoperă toate chel¬tuielile de organizare din punct de vedere financiar. Ceea ce urmăream de fapt era ca, dacă se poate, adevărurile de pe pereţii muzeului să devină nişte adevăruri ale voastre, în aşa fel încât să înţelegeţi ceea ce, uneori, nici părinţii dvs. nu înţeleg, pentru că şi ei au fost educaţi tot în comunism, şi să căpătaţi dorinţa de a cunoaşte şi de a cerceta dincolo de ceea ce vă putem spune noi aici.
Aş vrea să vă spun o întâmplare de ieri. Am parti¬cipat la „Sfertul academic“, o foarte cunoscută emisiune la Radio România, care este urmată de discuţii în direct cu ascultătorii; la un moment dat, o doamnă m-a întrebat într-un fel extrem de agresiv ce este de fapt societatea civilă, cine o alege pe ea din restul populaţiei şi „pe cine reprezentaţi dvs. în momentul în care vorbiţi despre aşa-zisele victime ale comunismului?“. Ei bine, mi-am adus aminte de asta, pentru că într-adevăr, nici Memorialul, nici Şcoala de Vară, nu sunt instituţii de stat. Chiar dacă, începând din ’97, există o lege prin care Memorialul este definit ca ansamblu de interes naţional, asemenea Ipoteştilor lui Eminescu şi Ansamblului de la Târgu Jiu al lui Brâncuşi, el este o creaţie a societăţii civile. Luată prin surprindere, i-am răspuns ascultătoarei de la radio: societatea civilă e partea gânditoare a unei populaţii, partea care îşi gândeşte participarea la viaţa publică şi este dispusă să se implice în cursul istoriei. Ea nu este aleasă prin vot şi reprezentanţii societăţii civile nu primesc nimic, ci dau totul. Eu sper din toată inima ca la această Şcoală de Vară, pe lângă multele adevăruri despre tot ce s-a întâmplat dureros în trecut, să învăţaţi şi să deveniţi membri ai societăţii civile, adică nişte intelectuali… Un scriitor francez a dat de curând o definiţie, care m-a impresionat, a intelectualului. El spunea: intelectualul este cineva care caută adevărul dincolo de propriile sale interese. Chiar despre asta e vorba. Oamenii, în general, sunt dispuşi să descopere, să se zbată pentru ca să demonstreze un lucru sau altul, un adevăr sau altul, în măsura în care acele adevăruri le folosesc. Ei bine, intelectualul, participantul la viaţa societăţii civile nu vrea să folosească adevărurile, vrea pur şi simplu ca ele să existe ca nişte lumini care pot să ducă istoria înainte.
Ca să închei, am făcut acest Memorial în numele societăţii civile, distrusă într-o formă atât de programată şi care se reface atât de greu, şi l-am făcut ca pe o pledoarie nu în favoarea sau contra unui anumit curent politic, ci pentru nevoia de adevăr şi de respect faţă de fiinţa umană. Nici o ideologie din lume nu poate să legitimeze o crimă, iar într-o crimă politică nu este vorba de raportul dintre dreapta şi stânga, ci de acela dintre victimă şi călău. Distrugerea memoriei, care este într-o egală măsură o crimă contra naturii şi o crimă contra istoriei, a fost, cum vă spuneam, cea mai mare realizare a comunismului. Pentru că, spre deosebire de toate dictaturile şi de toate formele de teroare şi de totalitarism din istoria lumii, comunismul cerea victimelor sale nu numai să fie supuse, dar să fie şi fericite că sunt supuse, să fie fericite că se gândeşte în locul lor, să fie fericite că suportă tot ceea ce sunt obligate să suporte. Spulberarea acestei aberaţii, care nu poate fi vindecată decât prin înţelegerea ei, prin memoria ei, prin neuitarea ei – este scopul principal. Am fost totdeauna convinsă că memoria este pentru o societate ca o coloană vertebrală: dacă este distrusă, şi comunismul aproape a reuşit să facă asta în ţările pe care le-a dominat, societatea întreagă devine modelabilă după fantezia oricât de criminală a oricui. Memorialul de la Sighet constituie argumentul şi simbolul importanţei şi necesităţii memoriei pentru existenţa unei societăţi civile, în absenţa căreia popoarele devin populaţii şi istoria povestea incredibilă a malformării spiritului colectiv.

Şcoala Memoriei 2006. Prelegeri şi discuţii de la a IX-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet (10-17 iulie 2006), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2007

 

MEMORIALUL VICTIMELOR COMUNISMULUI ŞI AL REZISTENŢEI, LA MAJORAT

2011 – 18 ani de la începuturile Memorialului Sighet, primul memorial al victimelor comunismului din lume