ANA BLANDIANA – ROMULUS RUSAN
DIALOG DESPRE FELUL CUM S-A NĂSCUT
PRIMUL MEMORIAL AL VICTIMELOR COMUNISMULUI DIN LUME
Discuţii
Călin Dimitrie Mihnea (Ploieşti): Vorbeaţi despre proiectul altor memoriale la nivel european şi menţionaţi în acest sens, printre altele, Ţările Baltice. În ce măsură aceste proiecte sunt deja complete, realizate? A doua întrebare: dacă sunt complete, în ce sens se realizează o comunicare a Memorialului de la Sighet cu celelalte me¬moriale? Consideraţi că fiecare memorial trebuie organizat în aşa fel încât să reflecte o imagine globală a feno¬me¬nului comunist, sau trebuie în special să se axeze pe caracteristicile particulare ale comunismului, aşa cum este el perceput în ţara în care memorialul a fost construit?
Ana Blandiana: În ce priveşte comunicarea, v-am spus: o întâlnire internaţională a fost cea de la Weimar. Romulus Rusan a participat la o alta, care a avut loc în 2003 la Washington. Aici, la Sighet, din câte ştim, au fost singurele întâlniri „la faţa locului”. Una de acest fel va avea loc în ultima zi a acestei Şcoli de Vară. Sighetul are şi un rol muzeistic, şi unul ştiinţific, comunicaţional. Celelalte muzee, mai mari sau mai mici, funcţionează în sine, nu organizează seminare, simpozioane şi şcoli, cum facem noi. În mod evident, cele din Ţările Baltice sunt muzee mai mici, axate pe experienţa sovietică. Cunosc mai bine situaţia din Letonia, dar şi Lituania sau Estonia au o istorie paralelă. În toată istoria lor modernă au trăit o libertate de 22 de ani, între momentul declarării indepen¬denţei de după dispariţia imperiului ţarist şi ocupaţia nazistă, şi apoi sovietică. Acelaşi lucru în Basarabia. Trage¬dia lor începe de fapt de la Pactul Ribbentrop-Molotov, din 1939. În ceea ce priveşte muzeul de la Budapesta, este organizat într-o clădire care, în mod simbolic, ca să zic aşa, a fost întâi sediul Gestapoului, în timpul războiului, apoi sediul Securităţii, după război, deci este un muzeu al celor două totalitarisme, cu accentul pus pe comunism…
Romulus Rusan: În Leipzig există un muzeu Runden Ecke, într-o clădire a fostului Stasi. La Berlin un alt muzeu, tot într-o clădire a fostului Stasi, a fost conservat in situ, adică au fost lăsate şi camerele de tortură, şi camerele de detenţie, aşa cum erau.
Ana Blandiana: Într-un alt loc din Berlin, în sediul central Stasi, este un alt muzeu: după ce vizitezi nişte birouri absolut banale, neelegante, sobre şi urâte, cobori în subsol, unde ţi se arată nişte depozite cu imense baloturi făcute din hârtii tăiate în diverse dimensiuni. Stasi a reuşit să-şi distrugă documentele importante. Totul s-a făcut contra cronometru, evident, încât o parte au fost tăiate cu o maşină (şi a rezultat un fel de fân subţire şi foarte estetic), altele au fost rupte cu mâna. Ei bine, cu o speranţă şi un simţ al ordinii, cu un respect pentru document pe care numai nemţii le au, astea erau puse separat şi un departament special lucrează de ani de zile la încercarea de a le pune cap la cap. Au inventat o maşină de sortare şi potrivire, şi culmea este că şi reuşesc. Dar cel mai extraordinar lucru pe care l-am văzut în acele subsoluri erau nişte borcănele, cum ar fi cele de iaurt, de jumătate de litru, în care se găseau nişte bucăţi de pâslă galbenă, ca un fel de sugative. Erau întinse pe nişte rafturi. Ni s-a explicat că erau îmbibate cu transpiraţia celui urmărit. Erau amprente olfactive pentru câinii poliţişti folosiţi la paza frontierei.
Romulus Rusan: La noi, un asemenea muzeu in situ ar putea fi făcut la Jilava, un loc prin care au trecut, după calculele noastre, 36% dintre deţinuţii politici din România. Jilava era o închisoare de tranzit, de triaj, de anchetă: deţinuţii care erau transferaţi dintr-o închisoare în alta treceau neapărat pe acolo; cei anchetaţi la Bucureşti erau ţinuţi de asemenea acolo, între anchete. Este un fort vechi, un fel de mlaştină subterană prin care au trecut atâţia şi atâţia martiri. Acum fortul e total părăsit, dar închisoarea este încă activă şi, dacă s-ar face un muzeu, ar trebui ca drumul de acces al vizitatorilor să ocolească închisoarea.
Mădălina Iosif (Slobozia): Aş dori să vă întreb care erau interesele guvernului din România de a nu sprijini proiectul dvs.? Pentru că acuzaţiile care vi se aduceau în Vocea României nu mi se par decât nişte pretexte.
Romulus Rusan: E greu azi să mai pricepi. Ana Blandiana a ales acel citat pentru a vă da o imagine despre atmosfera incredibilă de acum 13 ani. Abia fuse¬serăm, cu chiu-cu vai, admişi în Consiliul Europei, din cauza mineriadelor. Şi gândiţi-vă că cei care scriau atunci (era ziarul guvernului Văcăroiu), peste câţiva ani urmau ca, sincer sau nu, să se declare dornici de integrarea europeană! Nu face rău din când în când să ne amintim, pentru că din păcate toţi avem tendinţa să uităm prin ce momente aberante am trecut. Primii ani, după revoluţie, au fost o perioadă cu adevărat aberantă a istoriei noastre. În funcţii de conducere erau plasaţi oameni care fuseseră demnitari şi înainte de ’90, sau oameni ai Securităţii. Ei bine, acestor oameni nu avea de ce să le facă plăcere că se reaminteşte teroarea. Unii ar fi putut ca ei înşişi să ajungă în obiectiv. Era această stare de spirit! E clar că ea a continuat şi chiar mai continuă, doamna de la radio de care vă spunea Blandiana e clar că reprezintă aceeaşi parte. Dar gândiţi-vă la celebra expresie a lui Adrian Năstase, care nici măcar nu aparţine unei generaţii vechi, deci el personal nu putea fi ameninţat prea mult, dar care aparţinea unei părţi de lume şi unei ideologii care nu voia să i se afle adevărurile. Vă amintiţi, probabil (cred că eraţi destul de mari acum câţiva ani), când toate ziarele erau pline cu faptul că el a spus „terminaţi cu linsul dosarelor“, vorbind despre dosarele Securităţii pe care cei de la CNSAS cereau să le fie puse la dispoziţie. Deci este clar că Memorialul de la Sighet a fost unul dintre elementele deranjante. De altfel, aţi văzut că printre pozele care v-au fost arătate era şi dr. Gauck. Dr. Joachim Gauck a fost cel care a administrat dosarele Stasi, iar CNSAS-ul nostru s-a format după modelul german. A fost invitat de două ori în ţară tocmai de cei care au creat şi Memorialul de la Sighet, tocmai pentru ca România să păşească pe acelaşi drum. Era un drum periculos pentru cei care se aflau la putere…
Dan Nicu (Chişinău): S-a menţionat mai devreme că există şi la Chişinău un muzeu al crimelor comunismului, dar că e mai mic decât aici. Aş vrea să ne povestiţi puţin despre colaborarea dintre Academia Civică şi muzeul de la Chişinău, dacă a existat o asemenea colaborare.
Romulus Rusan: D-l Pirogan*, iniţiatorul muzeului de la Chişinău, a fost de două ori aici la Sighet, de mai multe ori la Bucureşti, şi ne-a dat mult material docu¬mentar pentru identificarea victimelor genocidului care s-a făcut în Basarabia, atât în ’40, cât şi în anii ’49, ’51… Multe din fotografiile pe care le vedeţi pe acel culoar, inclusiv catafalcul unui copilaş din Siberia, vin de la el. Aceea e o fotografie foarte impresionantă, e un copil de vreo câteva luni pe un catafalc, e cea mai tânără victimă din această galerie a deţinuţilor politici. Şi noi am trimis d-lui Pirogan material despre noi. D-l Pirogan este lipsit de orice suport material din partea autorităţilor de la Chişinău. A primit mici donaţii doar de la nişte sponsori din străinătate, români basarabeni plecaţi cu ani în urmă în America, Franţa, Canada. D-l Sergiu Grossu este unul dintre dona¬torii acestui muzeu, care nu ocupă decât un aparta¬ment al unui bloc din Chişinău.
Marcela Diacon (sat Zubreşti, raion Străşeni, R. Moldova): Mihai Eminescu a afirmat că istoria este ceea ce nu arde. Deci crearea proiectului Memorialului era inevitabilă, pentru că se simţea necesarul creării, al for¬mării unei generaţii cu o ideologie absolut inovatoare în ceea ce ţine de cultură, de societate, de politică chiar. To¬tuşi, analele istoriei se deschid mult mai târziu de la declanşarea unui eveniment. Care a fost secretul reuşitei acestui proiect?
Romulus Rusan: Pasiunea şi perseverenţa.
Ana Blandiana: Din ’93, sunt 14 ani în care, efectiv, de dimineaţa până la 5-6 după-amiaza… şi în weekend, pentru că e mai multă linişte, lucrăm tot pentru Memorial, şi colegele noastre din Bucureşti fac acelaşi lucru. În general salariile de la noi sunt mult mai mici decât în alte locuri şi asta a şi făcut, la un moment dat, până când s-a format o echipă care preferă să rămână şi să stea, ca unii să vină şi să plece, dar niciodată nu i-am condamnat pentru că asta e în firea lucrurilor. M-am întrebat odată cum se explică că, deşi răul pare, etapă cu etapă, învingător în istoria lumii, totuşi binele în mod evident învinge…
Romulus Rusan: …Asta a spus-o Kant…
Ana Blandiana: …Şi răspunsul pe care mi l-am dat este că victoria binelui se bazează pe masochismul celor buni, adică este o formă de masochism ca, în loc să-ţi scrii fericit propriile cărţi, tu să stai de dimineaţa până seara într-un birou care e ca Gara de Nord, în care tot timpul cineva intră, cineva iese, cineva vrea ceva. Dar până la urmă nimic nu se face decât în măsura în care eşti dispus să sacrifici ceva. Mitul meşterului Manole este valabil pentru orice fel de realizare din lume şi sper din toată inima pentru fiecare din voi să înţelegeţi pentru viaţa voastră povestea asta. Numai în măsura în care sunteţi dispuşi să vă sacrificaţi pentru ceva, acel ceva se va realiza… Şi va rămâne durabil.
Romulus Rusan: Marea mândrie a acestui tip de perseverenţă este că oameni mult mai puternici au cedat. I-am promis d-lui Östermann că am să-i arăt un articol din New York Times, din decembrie 1995, în care cei care au vrut să facă un memorial al victimelor comunismului la Washington erau calomniaţi îngrozitor, aşa cum eram noi în Vocea României. Erau definiţi drept „cavaleri ai Războiului Rece” care vor să „reintroducă mccarthismul, vână-toarea de vrăjitoare”, să învrăjbească poporul ame¬rican. Şi până la urmă nu s-a mai făcut acest proiect, deşi era susţinut de câţiva senatori din California, de un istoric foarte cunoscut, Robert Conquest, de un ziarist de asemenea notoriu, Lee Edwards, acesta fiind chiar pre-şedintele comitetului de iniţiativă.
Ana Blandiana: … Deşi Congresul Statelor Unite votase o lege pentru crearea unui memorial al victimelor comunismului. Era o lege semnată în acelaşi timp de Clinton, care era preşedinte democrat, şi de speakerul republican din Congres, Newt Gingrech. Etapele au fost că mai întâi trebuia să fie un memorial, o instituţie cu activitate, după aceea s-a spus că se face doar un muzeu, după aceea s-a spus că nu există resurse, se va face un monument, şi după aceea s-a renunţat şi la ideea monumentului.
Voce din sală: Am vrea să mergem la Cimitirul Săracilor. Am vrea să ştim mai multe…
Romulus Rusan: Cimitirul pe care vreţi să-l vedeţi este de fapt fostul cimitir al spitalului şi al oamenilor fără familie, unde – amestecaţi cu sute de morţi – au fost îngropaţi şi o parte din deţinuţii politici decedaţi în peni¬tenciar. Documentele din Arhiva Administraţiei Naţio¬nale a Penitenciarelor spun că, încă de la început, directorul închisorii a primit ordin să-i îngroape noaptea în locuri secrete, fără să rămână vreo urmă. Începând cu anul 1951 erau îngropaţi fără sicriu. Din circa 200 de deţinuţi au murit 53, asta se ştie de ani de zile, dar unde sunt mormintele lor? În 1998 am făcut încercări de identificare a gropilor printr-o metodă de detectare prin laser aplicată de o firmă germană, dar cercetările n-au dat rezultate convingătoare. Astfel încât, neavând altă soluţie şi nici acces la documentele „grupelor operative” (securitatea care opera în închisori), ţinute secrete, în anul următor am făcut un proiect de arhitectură peisagistică, imaginând pe dreptunghiul cimitirului o hartă construită din arbuşti şi conifere. Interiorul hărţii, rămas ca o poiană presărată cu cruci sărace şi cu movilele vechilor morminte, va întruchipa, atunci când amfiteatrul verde din jur va prinde relief, doliul ţării–mamă care îşi ţine în braţe copiii ucişi.
Cosmin Cărbunaru (Brăila): Am observat că la această Şcoală de Vară participă în mare parte elevi. Aveţi proiecte viitoare care includ şi studenţi? Ştiu că, după ce ai trecut pragul universităţii, poti audia Şcoala de Vară doar dacă eşti înscris în activitatea de istorie orală.
Ana Blandiana: În clipa în care am pornit proiectul Şcolii de Vară, ne-am gândit care să fie vârsta participanţilor. Cel mai la îndemână părea să fie vârsta studenţilor. Dar în cele din urmă am optat pentru această vârstă care funcţionează acum, între 15-18 ani. În ce mă priveşte, am stat şi m-am gândit care este perioada din viaţa mea în care am fost cel mai permeabilă la idei, când cărţile pe care le-am citit nu le-am mai uitat niciodată, când am ştiut pe de rost după o primă lectură tot ce am citit. Şi răspunsul este: la sfârşitul adolescenţei, pentru că este o vârstă în care, din punct de vedere intelectual, eşti absolut format. Nu cred că sunt cu nimic mai deşteaptă, mai pătrunzătoare acum, sau că am fost la 30 de ani, decât am fost la 16-17 ani. În plus, încă nu există marile probleme ale vieţii, şi în sens bun şi în sens rău, adică încă nu răspunzi de o familie, părinţii se ocupă încă de toate problemele, deci nu există decât deschiderea către lume şi curiozitatea de a o cunoaşte şi de a alege din ea. Şi atunci am zis: asta este vârsta la care trebuie să îi chemăm pe tineri: să vină, să vadă şi după aceea să hotărască în cunoştinţă de cauză, dându-le cât mai multe elemente cu putinţă pentru a-şi hotărî propria viaţă şi dezvoltare intelectuală.
Radu Simionescu (Ploieşti): Astăzi foşti lideri comunişti se află în fruntea sondajelor de opinie. Ce ar trebui să facă societatea civilă şi mai ales noi, tânăra generaţie postdecembristă, pentru ca lumea să cunoască adevărul şi pentru ca ei să nu mai fie aleşi, ceea ce este esenţial?
Ana Blandiana: Pentru că aţi spus „sondaje de opinie”, primul lucru pe care vreau să vi-l spun este că democraţia – iar sondajele de opinie sunt un instrument al democraţiei – nu se aplică în aflarea adevărurilor. Adică nu înseamnă că dacă 80 de oameni cred un lucru, acel lucru este şi adevărat. Poate să fie unul în care cred numai doi sau numai unul. În general asta e o mare discuţie: care e definiţia poporului? În mod comun, popo¬rul este populaţia unei ţări. Părerea mea este că nu e aşa. Populaţia este suma cetăţenilor unei ţări. Poporul este cel care-şi asumă istoria şi care o face să meargă înainte. Noi spunem acum societate civilă. Dar iertaţi-mă că o să citez acum o scenă dintr-o carte a mea. Într-un roman al meu care se numeşte Sertarul cu aplauze, două personaje se află într-un azil psihiatric politic, sunt acolo pentru că au încercat să protesteze. Şi aud afară uralele şi scandările unui miting. Voi sunteţi născuţi după revoluţie şi poate nu ştiţi: se scanda „Ceauşescu PCR“ şi se aplauda la nesfârşit, mari mulţimi de oameni. Şi unul îi spune celuilalt: „Îţi dai seama ce situaţie aberantă în fond? Noi suntem aici pentru că am vrut ca ei să nu fie obligaţi să facă asta, iar ei, care sunt poporul, scandează liberi“. Iar celălalt per¬sonaj, care este un personaj principal al cărţii, răs¬punde: „Nu, noi suntem poporul“. Ei erau doi şi afară erau mii de oameni. Pentru mine această scenă din carte are o valoare psihologică extraordinară. Am scris la cartea asta ani de zile după ’82 şi, printr-o coincidenţă, tocmai scrisesem fraza asta înainte de a afla ce se întâmplase la Timişoara, în decembrie 1989. A fost ultima replică, la care m-am şi oprit, pentru că a început revoluţia şi n-am mai deschis manuscrisul cărţii până în ’92, când, la un moment dat, am simţit că înnebunesc dacă nu mă reîntorc la mine şi în viaţa mea de scriitor, şi mi-era şi frică să citesc, pentru că nu ştiam ce se află acolo, lucrasem şapte ani la ceva şi nu ştiam dacă nu cumva totul s-a ratat, pentru că putea să fie un ton care nu mai avea nici o valoare, în jur totul se schimbase… Am luat cartea şi m-am pus s-o citesc şi, în momentul în care am ajuns la această replică, m-am blocat complet pentru că erau de fapt strigătele mani¬festanţilor de la Timişoara: „noi suntem poporul“. E ade¬vărat, cei care ieşiseră în stradă erau o minoritate absolută, la început erau câteva zeci de persoane şi în cele din urmă au devenit câteva zeci de mii, iar în toată ţara – în Piaţa Universităţii şi în pieţele din Lugoj, Cluj, Sibiu, Arad şi Iaşi – au fost câteva sute de mii… Acum cred cu toată tăria că ei erau poporul. Dar ei erau o minoritate infimă a populaţiei. În ceea ce vă priveşte pe voi, părerea mea este e că…
Radu Simionescu: …Noi trebuie să fim poporul.
Cristina Gioroc (Buzău): Foştii comunişti se pot prezenta astăzi în reali apărători şi susţinători ai democraţiei. Întrebarea mea este: cum am putea oare avea încredere în nişte foşti comunişti, ca în aşa-zişi susţinători reali ai democraţiei? Nu s-au modelat ei oare în funcţie de interesele proprii? Spuneaţi că trebuie să le dăm o şansă… Nu este oare imposibilă o astfel de transformare?
Ana Blandiana: Trebuie să vă mărturisesc că am fost cam ipocrită când am făcut afirmaţia asta. Ea, teoretic, este valabilă. Eu cred în Dumnezeu, sunt creştină şi chiar şi numai în această calitate şi trebuie să cred că oamenii pot să se salveze. Apostolul Pavel a devenit apostol al lui Iisus după ce fusese împotriva lui. Teoretic, poate să fie posibil. Din păcate, este o teorie care la noi nu se aplică. Nu v-am mai citit un fragment, tot din Vocea României, care acum pare comic, dar atunci era de-a dreptul înspăimântător: exista o frază care spunea „la Sighet se vinde suferinţa românească Consiliului Europei“. Deci Consiliul Europei era un monstru care cumpăra suferinţa românească ca s-o manipuleze. Pentru ca exact aceiaşi oameni, după un timp, să încerce să intre în NATO şi UE, şi chiar să facă oarecari progrese, deşi prezenţa lor la conducerea ţării ne împiedica să fim luaţi în discuţie pentru integrarea europeană. Când au fost sinceri? La început sau acum? Deci, teoretic, se poate. Dar, practic, nu pot băga mâna în foc pentru sinceritatea lor, trebuie să vă mărturisesc.
Gabriela Mihalache (Bucureşti): Aş vrea să ştiu care a fost motivul întemeierii acestui Memorial. Aţi suferit şi dvs. sau pur şi simplu din iubirea pentru fraţii noştri, din compătimire pentru suferinţa lor?
Ana Blandiana: Povestea este lungă şi n-avem timp să intrăm în amănunte. Amândoi suntem fii de foşti deţinuţi politici şi sigur că amintirea asta a avut un rol, în toată povestea. Dar a avut un rol şi biografia noastră proprie, în sensul că toată devenirea noastră a fost marcată de faptul că părinţii noştri erau la închisoare. Romulus a lucrat ca fochist pentru că nu era primit la facultate, după aceea singura facultate la care era primit era Politehnica, nu Istoria sau Literele. În ceea ce mă priveşte, mai bine luaţi o carte a mea şi-mi găsiţi acolo biografia. Sunt poveşti lungi, am avut multe probleme. De trei ori am fost interzisă, nu mai puteam să public în România ş.a.m.d. Deci, am cunoscut într-adevăr istoria chiar pe propria piele. Dar ceea ce am trăit noi este nimic pe lângă ce au trăit părinţii noştri şi chiar pe lângă ce au trăit Doina Cornea, Paul Goma sau Radu Filipescu, sau atâţia oameni din generaţia noastră care au ajuns la închisoare.
Romulus Rusan: Anii imediaţi de după 1989 au dus la o radicalizare a societăţii: pentru că foştii comunişti au pus mâna pe putere, au început să calomnieze, să-i denigreze în mod ordinar pe toţi oponenţii politici, deci vrând-nevrând trebuia să te implici. Şi ne-am implicat din treaptă în treaptă. Piaţa Universităţii n-a fost altceva decât o replică la aroganţa celor care au confiscat revoluţia, o continuare a Proclamaţiei de la Timişoara, cea care a dat adevăratul program al revoluţiei, în 11 martie 1990. Prin aparatul de dezinformare, Proclamaţia a fost răstălmăcită. În loc să vorbească despre punctul 8, care prevedea ca vechii activişti de partid să nu mai poată candida pe parcursul a două legislaturi, Televiziunea Română, auto¬botezată „Liberă”, şi tot aparatul de propagandă iliescian au focalizat pe punctul 10, care prevedea autonomia economică. Era vorba în fond de privatizare, practic, întreprinderile urmau să fie autonome, să nu mai fie centralizate de către ministere. Prin zvonuri s-a indus ideea că Banatul vrea să se rupă de România. Cine înţelegea că este o minciună, simţea că trebuia să spună adevărul şi altora. Deci, vrând-nevrând, te implicai. Întâi, ca să aperi Pro¬clamaţia de la Timişoara, după aceea ca să aperi Piaţa Universităţii, pe urmă ca să te aperi de denigrările abjecte la care erai supus. Aşa am creat Alianţa Civică. Şi pe urmă, din aproape în aproape, a apărut necesitatea unei revizuiri, a unei puneri în relief a trecutului acestor oameni care erau în vârstă şi nu se ştiau afirma. Aşa s-a ajuns la ideea unei recapitulări a trecutului celor 45 de ani şi la concretizarea adevărurilor în acest Memorial.
Şcoala Memoriei 2006. Prelegeri şi discuţii de la a IX-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet (10-17 iulie 2006), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2007
MEMORIALUL VICTIMELOR COMUNISMULUI ŞI AL REZISTENŢEI, LA MAJORAT
2011 – 18 ani de la începuturile Memorialului Sighet, primul memorial al victimelor comunismului din lume
