posted in: Ein Buch pro Tag
In memoriam CICERONE IONIŢOIU, publicăm conferinţa sa susţinută în iulie 2006 la Şcoala de Vară de la Sighet
Dragii mei prieteni, la vârsta pe care o aveţi acum, pe care am avut-o şi eu cu 70 de ani în urmă, mişcat de suferinţa pe care o vedeam în jur, datorită evenimentelor internaţionale abătute asupra ţării, am zis că trebuie să fiu şi eu în rând cu cei care-şi părăseau căminele, izgoniţi şi din Răsărit, izgoniţi şi din Vest. Erau două sisteme care au adus dezastrul nu numai în Europa, dar şi în omenire. Îmi aduc aminte că în ’40, când am fost nevoiţi să ne retragem din Basarabia, în condiţii deplorabile, când au rămas acolo alţii, care au avut de suferit şi mai mult, când la câteva luni s-au refugiat cei din Ardeal, am reuşit să creez la liceul unde eram un colţ al suferinţei Ardealului. Am făcut o hartă mare în faţa cancelariei, am pus pe partea răpită din Ardeal, acel pinten care era băgat până în inima Braşovului, fel de fel de fotografii, citate din istoria neamului românesc. La Bucureşti, când am venit în ’43, am întâlnit un cămin plin de basarabeni şi ardeleni. Eu eram regăţean, n-am avut loc. Atunci m-am dus la rectorat, la Horia Hulubei, care era rector, i-am prezentat rezultatul la trei facultăţi unde reuşisem şi i-am spus: „n-am tată, n-am mamă, n-am pe nimeni. Vreau şi eu să învăţ carte“. „Dar dacă nu iei examenul de bursă?“, pentru că urma, după intrarea la facultate, examen de bursă. I-am spus: „Am să muncesc şi plătesc cheltuielile, dacă se va pune problema. Dar eu sunt sigur că voi reuşi.“ „Bine“. Şi am fost primul student regăţean admis în cămine în ’43, când refugiaţii debordau, nu mai aveau unde să-i cazeze. Din primele zile am văzut că aceşti ardeleni erau în plină agitaţie, se gândeau la fraţii lor care erau rămaşi dincolo, de unde primeau fel de fel de veşti triste. Părinţii şi rudele erau schingiuiţi, erau duşi, unii chiar în pusta ungară, cum mai fuseseră şi strămoşii lor în 1918.
M-am alăturat acestor grupuri de tineri, la care s-au alăturat şi basarabenii, care şi ei erau în suferinţă, şi când, în primăvara lui ’44, a avut loc la Cluj un incident, când studenţii unguri au intrat peste studenţii teologi români, l-au bătut crunt pe cardinalul Hossu de mai târziu – atunci era episcop -, l-au scuipat şi i-au spus „acestea sunt mărgăritarele lui Iisus Hristos“, atunci când noi am auzit că s-a făcut această nelegiuire la Cluj am spus că nu putem să-i lăsăm fără să protestăm pe ceilalţi fraţi care suferă acolo. Înaintea Bucureştiului au luat-o cei de la Braşov, unde era refugiată Academia Comercială, şi au ieşit în stradă.
Dar înainte de a ieşi în stradă, cu o zi înainte, un anume Gavrilă Olteanu a pus mâna pe un scaun în Restaurantul „Coroana” şi i-a dat în cap consulului Ungariei. De aici a izbucnit scandalul. Studenţii au sărit imediat în apărarea lui Olteanu şi au manifestat vreo două zile. De la Braşov a sărit flacăra la Sibiu, de la Sibiu a sărit la Bucureşti. Cred că era 2 martie 1944, când la noi, la Bucureşti, am hotărât să facem o manifestaţie. Şi această manifestaţie a pornit de la căminul Politehnicii, care era plin numai de ardeleni, şi s-au convocat prin telefoane, de la un cămin la altul, toţi alertaţi ca în ziua de vineri să ne întâlnim la Facultatea de Drept. Ne-am dus la Facultatea de Drept. Era un entuziasm extraordinar, am plecat tot căminul, am oprit tramvaiul la „Matei Voievod” şi am spus populaţiei: „Domnilor, până la Universitate nu opreşte tramvaiul. Care vă daţi jos mai înainte, vă rog aşteptaţi alte tramvaie“. De la Universitate, la Drept era a doua oprire. S-a suit un student lângă vatman şi lumea a înţeles şi am plecat. Am ajuns vreo 5 tramvaie, unul după altul, ticsite cu studenţi. Când am ajuns la Facultatea de Drept, ea era înconjurată de armată. Ne aşteptau cu mitralierele. Am intrat înăuntru, ne-am adunat, au venit de la Medicina Veterinară, care era dincolo de Dâmboviţa, încolonaţi, cântând cântecele de atunci, despre Ardeal în special, despre Basarabia. Şi a venit decanul Rarincescu, să ne roage să ne răspândim, că asta e o problemă pe care o s-o rezolve guvernul, un incident între state, şi să fim liniştiţi, că totul va fi normal până la urmă. Noi n-am vrut să plecăm. A venit ministrul de Interne, Pichi Vasiliu, că vrea să ne vorbească. Era puţin cam scund. Să se suie sus, n-avea unde să se suie, pentru că eram în curte. S-a adus un scaun, s-a urcat pe scaun şi ne-a rugat să mergem pe stadion să discutăm. Nu mergem, că ne arestaţi acolo, că aveţi armata în jur. S-a dus, s-a mai consultat: „Intraţi în Aulă. Uitaţi ce este: am vorbit cu d-l mareşal Antonescu şi a promis că mâine va primi o delegaţie. Să mergem în Aulă să alegem delegaţia“. Am mers în Aulă, s-a ales o delegaţie de 17 persoane şi a rămas ca sâmbătă dimineaţa să ne ducem la Preşedinţie, să prezentăm punctul nostru de vedere.
Ne-am dus a doua zi, am ajuns la căminul din Plevnei, unde era adunarea, ca de acolo, la ora zece şi jumătate, să plecăm. La unsprezece trebuia să fim la Preşedinţie. Când am ajuns acolo, doi din delegaţie erau arestaţi, erau la Prefectura Poliţiei. Iarăşi am început scandalul, a venit şeful Siguranţei, un colonel Manolescu; a venit cu ei şi i-a adus acolo şi ne-a asigurat că a fost numai aşa, ca să vadă dacă nu sunt alte dedesubturi. Am plecat pe jos până la Preşedinţie. La Preşedinţie, pe scări afară, ne aştepta Pichi Vasiliu. Am intrat înăuntru. A vrut să ne urce cu ascensorul. Noi am refuzat, „mergem pe scări, n-avem nevoie de ascensor“ şi am urcat la ultimul etaj, unde era sala Consiliului de Miniştri, era ca o potcoavă şi, în fund, vreo 30 şi ceva de scaune. Dar, când am intrat, am găsit masa de jur-împrejur ocupată. Era un decan–un student, un decan–un student, îi chemase pe toţi din ţară, de la facultăţi. Dar noi fusesem aleşi, aveam mândria asta, şi când am văzut asta, ne-am retras, am crezut că sunt deja aranjate lucrurile pentru noi. La ora fixată a sunat un clopoţel, a venit Antonescu. A început de la uşa de acolo, dând mâna cu fiecare. Când a ajuns în dreptul nostru, noi ne-am retras înapoi doi paşi. A zis: „pe dvs. vă salut“, a luat rândul celălalt, când a ajuns în capăt a spus: „s-au întâmplat unele incidente, noi am luat măsuri, ministrul de Interne vă va explica“. Ne-a explicat prin câteva cuvinte, chiar şi telegramele trimise, şi apoi Antonescu a spus: „Aş vrea să ştiu acum cine a spus ieri la Facultatea de Drept că nu mă mai interesez de poporul român şi îl las să zacă sub jug străin?“. Şi unul din mijlocul nostru s-a ridicat. Era Ion Gorea, care avea 28 de ani, era un „student întârziat”, dar era secretarul lui Maniu, secretar particular, nu cu probleme politice, cu celelalte probleme, care sunt atâtea în jurul unui preşedinte. Zice: „Eu, domnule mareşal, şi este adevărat“. Zice: „Bine, am vrut să ştiu“. N-a mai zis nimic, nu a avut nici o repercusiune. După aceea, a început Pichi Vasiliu, ne-a spus tot ce s-a petrecut, iar la sfârşit Antonescu ne-a spus: „Domnilor, vă promit că mâine vă dau voie să faceţi o manifestaţie, să vă arătaţi sentimentele de solidaritate cu fraţii voştri“.
A doua zi ne-am întâlnit, a fost o manifestaţie extraordinară. Nu văzusem până atunci atâta lume. Cred că au fost peste 5.000 de studenţi, încolonaţi, pentru ca să nu se infiltreze – pentru că şi atunci, ca şi acum, se puteau infiltra. Am făcut cordoane, am pornit de la Facultatea de Drept, am mers până la Palatul Regal, am depus un memoriu acolo, pe urmă în Piaţa Victoriei. În Piaţa Victoriei se făcuse o estradă, unde s-a suit Antonescu şi a mers o delegaţie şi i-a înmânat memorii. Ăsta a fost un lucru care n-a avut urmări, cum au fost altele după aceea. Şi am văzut oarecare înţelegere, ne-a ascultat şi, oarecum, situaţia transilvănenilor şi a basarabenilor s-a îmbunătăţit în cămine mai mult decât până atunci.
A trecut 23 august, vine „eliberarea“, vin eu din provincie şi căminul era ocupat de ruşi. Până la urmă, ne-am dus câţiva la rectorat. Ne-a dat un cămin, dar la Pache Protopopescu, acolo era căminul mare, acolo erau câţiva aşa-zişi „progresişti”, care atunci se treziseră că sunt alături de ruşi şi făceau propagandă intensă pentru ruşi, şi ocupaseră căminul. Cu greu, am reuşit câţiva să intrăm acolo, dar după două luni am găsit bagajele aruncate, ne-am dus la alt cămin pe care l-am înfiinţat noi, la nişte barăci, foste nemţeşti, la Căminul „Venus”, lângă Stadionul „Venus”, şi ne-am instalat acolo. A început activitatea noastră de studenţi, ne vedeam de treabă, dar au început să vină printre noi cu fel de fel de manifeste şi cereri să ne înscriem la „Tineretul Progresist”. Într-o noapte, acele cereri care erau acolo le-am luat şi le-am aruncat în Dâmboviţa, s-au dus pe apa Sâmbetei, cum ar veni.
Pe 6 martie s-a instalat guvernul Groza. Aş putea să spun că 6 martie era la 24 de ore de când, la Podul Izei, la doi paşi de aici, veniseră maramureşenii să ia cu asalt Sighetul. Între timp, acţiunea se contramandase, şi unii n-au ştiut şi au sosit aici şi la Podul Izei, pe data de 5 martie, au fost 2 morţi şi 3 răniţi. Unul dintre răniţi era un anume Ghera Mihai, care era şi în consiliul comunal. Am făcut această trecere, ca să vedeţi că acelaşi lucru care se întâmpla la Bucureşti, unde fuseseră aduse de Vâşinski, în centrul oraşului trupele cu tancurile, acelaşi lucru se întâmpla aici, în nord. De ce aici? Pentru că NKVD-ul rusesc urmărea să smulgă Maramureşul, să-l ataşeze la Ucraina subcarpatică. Tot NKVD urmărea să forţeze trecerea Prutului şi să ataşeze Moldova până la Siret. Şi un al treilea punct, voiau să ocupe şi Delta Dunării şi Dobrogea, să facă unirea cu Cadrilaterul bulgăresc. Astea erau acţiunile în ’44–’45, în martie, când ne „eliberasem“. În ţară, era jale. Nu a fost oraş, nu a fost comună aproape să nu aibă de suferit prin această eliberare, la data aceea.
Întrucât noi, Tineretul Naţional ºărănesc eram cel mai numeros la ora aceea – eram numai în cadrul Universităţii peste 4.000 de membri – la sfârşitul anului, Maniu ne-a adunat şi ne-a dat câteva îndrumări pentru vacanţă: să arătăm fiecare pe unde mergem situaţia grea din ţară, lumea să nu dispere, să fie solidară, să-şi apere fiecare pământul lui, pentru că începuse să se zvonească de colectivizare, că le ia pământul. Întâi au fost întovărăşirile, o colectivizare deghizată. Şi după aceea am plecat. Eu am ajuns şi la Craiova, am fost delegat cu organizarea tineretului pe Oltenia. Am colindat, în decurs de cinci zile, cele cinci judeţe, am reuşit să fixez câte un pion în fiecare capitală de judeţ şi m-am întors la Craiova. La Craiova am găsit încă două persoane care s-au apucat să bată la maşină discursul lui Maniu cu cele patru puncte. Pe 1 august am fost arestat, dus la Siguranţă, ţinut trei zile, eu şi ceilalţi doi. După trei zile, n-aveau ce să scoată, era un discurs care apăruse şi în ziar. Unii spuneau că este necenzurat. Din moment ce apăruse în presă nu avea nevoie de cenzură…, dar era un pretext ca să ne facă să ne liniştim şi să ne vedem de treabă. După trei zile ne-au trimis la procuror. Procurorul era un anume Voinea, un om care ni s-a părut excesiv de amabil. Când agentul care ne-a însoţit a vrut să rămână cu el, a spus: „d-ta ţi-ai făcut misiunea, lasă-i aici în mâna mea şi vezi-ţi de treabă“. În vreo cinci minute ne-a spus că situaţia e grea, să fim atenţi, că ăştia vor să distrugă tot: „o să vedeţi ce-o să urmeze, aşa că fiţi cu mare prudenţă. Eu vă dau drumul. Nu aveţi motiv să fiţi arestaţi, nu este vină, este o înscenare ce vi s-a făcut la Siguranţă”. Şi ne-a dat drumul, am plecat. Am plecat imediat la preşedintele judeţului, să scoatem ziarul, era ziarul Brazda. În trei zile şi cu vreo treizeci de tineri am început să-l răspândim prin oraş. Am văzut că sunt urmărit, am dispărut din oraş. Am venit după trei săptămâni. După trei săptămâni, mă pomenesc acasă că vin din nou şi mă arestează. De curând am descoperit la CNSAS o telegramă, în care se spune: „Comisariatul de Poliţie Băileşti, luaţi imediat măsuri de a prinde şi a înainta sub escortă pe studentul Ioniţoiu Cicerone, născut 9 mai 1924 în Craiova, fiul lui cutare, fiind miop, statură potrivită, părul şaten. S-ar putea ascunde pe la părinţi, pe la Ghenescu”, ăştia erau şefii de la judeţ. Dar atunci eu nu ştiam că eram dat sub urmărire. Era septembrie 1945. Am fost prins şi adus la Craiova. Ancheta a durat trei zile, în prezenţa NKVD-ului. La sfârşit m-au dus să semnez procesul verbal de eliberare, dar, după nici cinci minute, am fost răpit de pe stradă şi dus la sediul NKVD, aflat în actuala clădire a Mitropoliei Olteniei. Două săptămâni am fost torturat cu râvnă, până când am reuşit să le transmit celor de afară că eram încă în viaţă şi unde mă aflam. Am fost eliberat prin intervenţia lui Iuliu Maniu la Comisia Aliată de Control (încă se mai putea pe vremea aceea). Am reuşit să dispar din Craiova, fugind la Bucureşti.
Trebuia să înceapă anul şcolar, dar în acel an s-a amânat cu vreo lună începerea. Eu totuşi am ajuns la Bucureşti şi s-a întâmplat să vină 8 noiembrie, 8 noiembrie 1945. 8 noiembrie fiind Ziua Regelui, s-a hotărât de către studenţi să se facă o mare manifestaţie, care a trecut peste decenii, iar astăzi aţi auzit ce s-a întâmplat acolo. Am fost între cei care am organizat această manifestaţie. Ceilalţi au plecat cu coloanele, să adune, că au plecat de la Academia Comercială, de la statuia lui Mihai Viteazul şi de la Drept, iar eu cu încă o fată am intrat în mijloc şi am pornit de la 8 jumătate cu marii mutilaţi, care au venit cu cărucioarele, şi erau împinşi când la gardul Palatului, când la statuia lui Mihai Viteazul de către agenţi, că imediat au băgat agenţi. Şi această manevră a durat până pe la 11, când au apărut zece maşini cu muncitori care au început să bată populaţia. Între timp, cordoanele care fuseseră puse au fost date peste cap de către studenţi, şi camioanele au fugit, iar două au rămas şi li s-a dat foc. Doi inşi au fost omorâţi alături de mine. Pe unul îl chema Sforţan, celuilalt nu i-am depistat numele, dar au fost atunci 11 morţi şi vreo 20 de răniţi. Manifestaţia a durat până la 8 jumătate–9 era întuneric, noiembrie. Au adus Divizia Tudor Vladimirescu. Trăgeau în aer cu mitralierele, trăgeau în pământ, mai trăgeau şi printre oameni. Deci, foarte mulţi răniţi. Între timp, mai erau unii care se smuceau şi erau duşi la Prefectura Poliţiei şi la Interne. Era beciul la Ministerul de Interne plin de elevi, pentru că în ziua respectivă elevii au sărit gardurile şi au plecat la manifestaţie, în Piaţa Palatului. Eu am fost arestat la miezul nopţii din faţa Bisericii Colţea cu încă doi colegi, duşi la Prefectura Poliţiei, nici nu aveam unde să stăm. Ne-au dus întâi la Interne, nu era loc. De la Interne, ne-au dus la Prefectură şi ne-au băgat acolo grămadă. După două săptămâni, am fost anchetaţi. Eu am reuşit să plec. Ceilalţi doi au rămas, pentru că ei erau bucureşteni erau cunoscuţi şi erau daţi în urmărire. Au stat acolo, unul trei luni, celălalt şase luni. Eu am ieşit. După ce am ieşit, s-a zvonit la Club că am ieşit, şi Maniu a fost anunţat şi m-a chemat, să vadă ce este în Ministerul de Interne, de ce am fost anchetat şi cine mai este acolo dintre oamenii noştri. Am făcut o listă, i-am dat tot. Zice: „Unde te duci d-ta?”. „Mă duc la Club”. „Dar dacă în noaptea asta vine Teohari Georgescu şi face o percheziţie, d-ta parcă ai fost luat şi de ruşi la Craiova. Cine te mai scapă? D-ta rămâi aici, că eu unde mă duc toată lumea mă primeşte, dar dacă te duci d-ta, nimeni nu-ţi deschide uşa. Stai aici până rezolv situaţia.” Şi am stat două săptămâni, am dormit cu acel Ion Gorea în pat, până s-a găsit undeva o cameră la o mansardă şi am mai stat încă un an şi ceva. Între timp, mi-am făcut rost şi de o altă locuinţă de rezervă, de exemplu, la Şcoala de orbi, pentru că eram şi secretarul şcolii orbilor şi acolo găseam oricând la îndemână un adăpost. Nu voiam să le fac încurcături, dar aveam mereu uşa deschisă la ei şi mi-a fost de mare folos în continuare.
A venit după asta 10 mai 1946. De Ziua Naţională studenţii au hotărât din nou să facă o manifestaţie. Iarăşi coloanele studenţeşti, câteva mii, am pornit spre Piaţa Victoriei, unde muncitorii manifestau pentru guvernul care-i adunase în jurul statuii ostaşului sovietic. Noi am vrut să pornim contra lor, dar în dreptul străzii Grigore Alexandrescu a apărut un maior care ne zice: „veniţi după mine că vă duc pe drumul cel mai scurt, că pe aici nu se poate”. Şi am luat-o după el, şi am ajuns la Statuia Aviatorilor. Acolo aproape ultimii care plecau, să încheie defilarea, erau pompierii. Noi, după ei. Au pus două cordoane de poliţişti cu bastoane de cauciuc; le agitau şi strigau: „treceţi, treceţi“. Bineînţeles că am trecut, şi chiar dacă nu ne lăsau ei, dar nu puteau să ne oprească, că era un puhoi care venea. Am ajuns. Când să trecem prin faţa tribunei, au tras repede şi maşinile, ca să îi ia pe demnitari să plece, ca să bareze şi drumul. N-au mai avut timp, am sărit peste maşini şi maşinile s-au făcut zob, pentru că noi călcam tot şi am înconjurat tribuna. Regele a reuşit să plece prin spate, s-a tras o maşină şi a plecat. După aceea, la tribună era tot guvernul, cu Susaikov în frunte şi cu ceilalţi generali ruşi, negri-vineţi. Vreun sfert de oră am strigat „Jos guvernul, libertate, dreptate“ şi am plecat cu coloanele spre Piaţa Palatului. Au arestat vreo câţiva. Şi a pornit vânarea celor care au organizat 10 Mai.
Dar după 10 Mai se mai întâmplă alt eveniment important: vine 15 mai, aniversarea Adunării de la Blaj, din 1848. Maniu a hotărât că 100 de ani, centenarul, aproape sigur că nu-l vom ajunge, dacă merge situaţia aşa, şi atunci să sărbătorim acum, la 98 de ani, deci în ’46. S-a hotărât să se facă o adunare festivă la Ateneul Român. Am fost delegat cu organizarea, paza şi invitaţiile speciale. Totul a mers bine la început. În sală am depistat doi tineri care nu aveau bilete, poate cu un an-doi mai mari ca mine. Pe unul l-am şi recunoscut, era Barbu Câmpina, care a ajuns mâna dreaptă a lui Roller, cel care a distrus istoria românească. Şi mai era însoţit de unul Muşat. Acest Muşat, ca să fac o săritură peste ani, va fi unul dintre cei şase care au dat lovitura de la Banca Naţională, sucursala de lângă Maternitatea Giuleşti, unde cinci bărbaţi şi o femeie l-au luat ostatic pe şoferul care transporta banii şi au luat peste 20 milioane de lei. Asta se întâmpla în ’59, pe 29 iulie; reţin data, pentru că atunci s-a dat ordin pentru arestarea mea şi am fost pus sub urmărire. Revenind la acţiunea din 1946, am reuşit să-i scoatem pe cei doi afară. Când i-am scos afară din Ateneu, am şi văzut în jur o altă grupă de vreo 20 şi ceva de tineri, care au început să spargă geamurile, să forţeze uşile. Între ei am recunoscut nişte viitori cărturari vestiţi: Mircea Sântimbreanu, care, cu bâta în mână, spărgea geamurile, Mihai Gafiţa, unul Coman, unul Cătălinescu, Petru Vintilă, pe care îi cunoşteam din facultate. Ca să vedeţi în ce hal ajunseseră, veniseră să distrugă Ateneul. S-a dat telefon de la Ateneu, au venit de la Misiunea americană, l-au anunţat pe Teohari Georgescu. Teohari, care era la doi paşi de Ateneu, nu ştia nimic, dar unul din ciracii lui, Bulz, era în mijlocul celor care spărgeau acolo. S-a terminat cu bine, în sală nimeni nu a ştiut ce se întâmplă afară. Când au ieşit afară, au văzut dezastrele, mai ales că au trecut şi printr-un cordon, că era la un metru de zidul Ateneului, cordon din Divizia „Tudor Vladimirescu”, iar în spatele lor erau ceilalţi cu bâtele, care îi ciomăgeau pe cei care asistaseră la sărbătoare.
Asta se întâmpla pe 15 mai. Pe 20 şi ceva, mai vine un agent şi mă anunţă că am fost dat sub urmărire, îmi arată lista şi-mi spune să ne ferim. Atunci am fugit, am stat în munte. Nu am stat prea mult, pentru că începea campania electorală. Eu m-am întors şi am plecat în Banat cu campania electorală, despre care am să spun câteva cuvinte altădată. Şi se termină alegerile, alegeri care au fost furate, o să vă spună domnul profesor mai târziu.
Vine ’47, când începe distrugerea PNº: înscenarea procesului lui Iuliu Maniu, condamnarea lotului. Vreau să fac o precizare: toate procesele care au avut loc atunci în ţara românească au fost înscenări, pentru că nimeni nu a făcut altceva decât să-şi exprime convingerile prin cuvânt, asta era arma noastră, manifeste de protest împotriva abuzurilor care s-au făcut. Am fost în toate aceste acţiuni multiplicator, eram cel care multiplica manifestele şi cu alţii le răspândeam. Nenumărate manifeste. În ’47 au fost câteva valuri de arestări; două importante: în martie şi în mai, arestări făcute de către Ministerul de Interne, atunci nu era încă Securitatea. Au reuşit să mă aresteze de Sf. Petru, în 1947, fiind trădat de personajul sinistru, foarte cunoscut în România, care se numea Paul Sava şi a ajuns mai târziu la Televiziune, mulţi l-au cunoscut, apărea ca actor. Şi după ce m-a arestat pe mine, a mai băgat încă 200 de inşi în puşcărie. Mai târziu, în ’86, l-am întâlnit – venise şi el refugiat la Paris – în noaptea Învierii. Am avut o confruntare cu el, cuminte, fără îmbrânceli, fără nimic. Se făcea că nu mă cunoaşte. „Cum nu mă cunoşti, când am dormit în casa ta, când am ţinut şedinţe la tine în casă cu cutare, cu cutare.” Lumea lăsase Învierea şi venise unde eram noi. A plecat, de atunci n-a mai apărut, nu l-am mai văzut la Paris, a stat undeva, probabil în jurul Parisului. A mai avut un frate doctor, cu care semăna perfect. Acela a fost condamnat 15 ani de formă, dar n-a făcut nici o zi, era agent, l-au trimis şi pe el în exil în Germania şi, implicat într-o răpire, a fost împuşcat.
Revenim la ’47. Am fost, în timpul anchetei procesului lui Maniu, anchetat şi eu cu încă trei de la Tineret, între care Coposu şi Dumitru Ionescu din Elveţia. Au vrut să ne facă martori ai acuzării, am refuzat, am avut de suferit, dar am scăpat cu faţa curată. Am fost, tot timpul acela, conştient de înscenarea care se făcea. Cu o zi înainte de arestarea lotului Tămădau, se făceau pregătiri pentru arestare în Ministerul de Interne. Am asistat la ele, am publicat mai târziu faptele exact cum s-au petrecut, cu nume şi cu toate amănuntele, din care se vede clar cum s-au întâmplat lucrurile. De fapt, şi înscenarea cu Tămădăul a fost făcută tot de Ministerul de Interne, de către Nicolski, cu siguranţă. După terminarea procesului lui Maniu, a urmat alungarea Regelui.
Trecem în ’48, când începe un mare val de arestări, pe 15 mai. Sunt arestaţi numai într-o noapte 3.500 din lista de 5.000 pe care o întocmiseră. Aici a fost iarăşi o trădare. A fost trădat cel care venea curier legionar din Germania. A fost arestat în Ungaria, din Ungaria a fost adus cu avionul aici, ca să nu afle ceilalţi că a fost arestat, şi s-a lansat această arestare din 15 mai 1948. Am trecut după aceea prin Aiud, condamnat pentru înscrisuri necenzurate. Din Aiud ne-a dat drumul cu o reducere de pedeapsă. Reuşesc în ’48, toamna, să obţin un post în învăţământ, de profesor, la Purani. Dar m-am dus cu un nume oarecum fals, pentru că eu aveam mai multe nume de botez: Cicerone, Aristotel, Traian, Amilcar. Siguranţa mă cunoştea numai sub Cicerone, dar nu m-a prins niciodată cu nici un buletin. Am avut trei rânduri de acte false. Unul pe numele Jean Dumitrescu, negustor din Sinoe, altul pe Eugen Radeş din comuna Noua şi toate erau cu fotografia mea, aveam la ele şi livret militar, toate în regulă, pe numele respective, cum era buletinul. Şi când plecam într-o regiune, luam un rând de acte, pe celelalte le lăsam la Vatra Luminoasă. O mică paranteză: când am lăsat ultima dată, înainte de a fi arestat în ’49, am pus pe o grindă două rânduri de acte şi un pistol, că am purtat şi un pistol, dar am tras un singur glonţ în viaţa mea şi acel glonţ l-am tras în Piatra Craiului, unde eram ascunşi într-o cabană. Pentru că terminasem carnea, am plecat să vânăm ceva, trei inşi, cu trei arme, şi am văzut un cârd de capre negre şi am tras toţi trei. Nu ştiu cine a împuşcat-o, dar capra s-a rostogolit şi am făcut sărbătorile în ’46 spre ’47 cu carne de capră neagră. Când m-am dus să iau actele, Vatra Luminoasă era dărâmată; s-au făcut alte clădiri şi mă întrebam cine o fi găsit buletinele cu fotografii şi pistolul, că sigur că au ajuns la Securitate, pentru că acum exista deja Securitatea.
În primăvara lui ’49, am început să fiu pus iar sub urmărire, pentru că s-a aflat că eram numit într-un post în judeţul Vlaşca. Îl căutau pe Ioniţoiu Cicerone, dădeau fel de fel de circulare. Într-una, îmi dă datele: „Din raportul dvs. din 15 aprilie, nu rezultă că ar fi supravegheat îndeajuns şi bine. Nu este supravegheat de un om de talia sus-numitului, care să poată înţelege jongleria cuvintelor sus-numitului şi ar putea observa uşor scopul lui reacţionar şi naţionalist. (…) Procedaţi imediat la recrutarea unui informator serios pentru a-l putea supraveghea. Rezultatul primelor constatări le veţi raporta până la data de 28 aprilie, după care veţi continua supravegherea şi veţi raporta săptămânal”. Mie mi-au luat de 5-6 ori autobiografia, eu o dădeam pe Ioniţoiu Traian, dar data de naştere era ca la Ioniţoiu Cicerone şi m-au depistat după data de naştere, iar în august am fost arestat. M-au arestat de la Giurgiu, m-au adus sub escortă la Bucureşti, şi la Bucureşti văd un dosar mare acolo şi mă întreabă: „Cum ai reuşit să vii în ţară?”. Şi am văzut că era vorba de dosarul lui Mircea Ioaniţiu, secretarul plecat cu Regele şi rămas acolo. Am zis: „Nu vedeţi că nici ancheta n-o faceţi ca lumea? Mă anchetaţi pentru altul?”. M-au trecut la Securitatea Capitalei din Rahovei. Acolo au început să mă joace în picioare, m-au ţinut, dar n-aveau nici un fel de probă. Însă eram recidivist de-acum şi am ajuns la proces, unde nu mi-au pus nici măcar avocat din oficiu. Am spus „mă apăr singur”. Au adus „martori” care nu m-au recunoscut. M-au condamnat la 5 ani, am făcut Canalul, închisorile, vreo trei.
De la Canal am reuşit să creăm legături cu exteriorul. Şi aici este un lucru foarte interesant: În Peninsula eram în perioada când au fost împuşcaţi doi inşi: dr. Ion Simionescu şi unul Dumitrache, subofiţer. Pe ăsta l-au împuşcat în beciul cu cartofi şi l-au scos legat, cum era, în lanţuri, şi l-au pus lângă sârmă, ca să se spună că a evadat. Noi am reuşit dimineaţa să aflăm, înainte de deşteptare, ne-am dus şi l-am văzut în lanţuri. Ce trebuia să facem? Nu puteam să acceptăm să se petreacă astfel de lucruri, şi atunci am luat o hotărâre împreună cu un constănţean, cu care lucram pe şantiere cu civili, cu căruţaşi care aduceau nisip, cu diriginţi de şantier care ne normau lucrările la construcţii. Prin ăştia am reuşit să trimitem bilete în străinătate şi au ajuns la Radio Ankara. Încă nu luase fiinţă Europa Liberă în ’51. Iar Radio Ankara a anunţat. Civilii ne spuneau: „ce se întâmplă în Colonia Peninsula?”, că am dat şi lista brigadierilor care ne torturau. Şi după aceea, cred eu şi cred şi alţii, s-a pornit ancheta în lotul ºurcanu, pentru că cei care i-au torturat şi i-au omorât pe Simionescu şi Dumitrache erau studenţi veniţi de la Piteşti cu brigăzile studenţeşti. După asta, când s-a încheiat Canalul, în 19 iulie 1953, după moartea lui Stalin, pe mine, care eram bolnav, fiindcă intrasem în greva foamei, m-au dus pe targă la Poarta Albă. Acolo veniseră după desfiinţarea Canalului inapţii. Făcuseră la Poarta Albă o colonie specială pentru inapţi, eram vreo 800 de inşi. Dar majoritatea erau cei arestaţi în ’52: notari, primari, pretori, fruntaşi de organizaţii comunale, pe toţi ăştia îi luaseră în ’52, când fusese luat un lot de 7-8.000. Au fost de fapt 15 valuri, socotesc că un val era de la 5.000 de arestaţi în sus. În ’51, au fost luaţi 44.000 din Banat şi duşi în domiciliu obligatoriu. Tot în domiciliu obligatoriu te duceai după ce ispăşeai pedeapsa, te ducea de regulă în Bărăgan. Alţii erau reţinuţi „administrativ”. Administrativ, pedeapsă se dădea în luni: 12 luni, 24, 48 sau 60 de luni. Deci toate astea se petreceau în ’54, când ne găseam la Poarta Albă. O mână de oameni de acolo, 6-7 la început, am zis: „nu putem să vedem cum mor alături de noi oamenii”. Erau aduşi oameni şi de 80-90 de ani. Şi am încercat să facem ceva pentru ei, dar a venit zăpada mare din 1 februarie ’54 şi am amânat. La 1 martie, când a venit prima dubă cu pachete trimise de acasă pentru deţinuţi, le-au descărcat şi a venit la 5 minute comandantul Fecioru şi a început să urle că de ce le-au descărcat fără să-i spună. A pus oamenii şi le-au încărcat din nou. Şi când am văzut că a plecat maşina cu pachetele şi oamenii plângeau, aşteptau medicamente şi câte ceva de acasă, că eram după o iarnă în care nu se mâncase decât pătlăgele verzi, ciorbă de ardei iuţi sau de morcovi şi ceapă conservată, adusă din Bulgaria. Atunci, patru inşi am hotărât imediat: grevă până vine de la Bucureşti o comisie. Ne-am prezentat în poartă cu păturile pe mână, ne-au izolat, a doua zi au mai intrat 5, a treia 6, pe urmă 4, am ajuns 44 de inşi. În a zecea zi, când eram 44, s-a întâmplat că a murit unul tânăr, un sublocotenent din Brăila, Anastasiade, care era bolnav de ficat. Când am auzit că a murit, unul dintre cei patru care eram socotiţi instigatorii a sărit pe fereastră şi i-a anunţat pe ceilalţi să înceteze greva foamei şi am rămas numai doi din cei patru, să aşteptăm comisia. În a 17-a zi a venit comisia de la Bucureşti şi i-a împărţit pe toţi în tbc-işti sau distrofici şi s-au îmbunătăţit simţitor condiţiile de viaţă acolo.
Cei de la Bucureşti au promis că vor analiza situaţia celor arestaţi administrativ, iar în mai, de la început până la sfârşit, i-au eliberat. Dar s-a întâmplat că ăştia care eram capii aveam condamnări de câte 5 ani care expirau în ’54 şi, ca să nu se facă de râs că ne dă drumul şi nouă, după ce le făcusem atâtea necazuri, şi la Canal şi acolo, ne-au suit într-o dubă şi ne-au dus la cel mai îndepărtat penitenciar din ţară, la Oradea Mare.
Am făcut un popas la Jilava, unde am avut iar un mare scandal. Ne-au băgat într-o cameră mai mică ca asta, unde eram 280 de inşi şi a murit un om, altul a leşinat, i-au scos afară pe pături dimineaţa; pe cel leşinat au vrut seara să-l aducă înapoi. Împreună cu Remus Radina, care a fost un om excepţional, am refuzat să-l băgăm în cameră. Atunci ne-au pus lanţuri la picioare şi ne-au izolat pe trei inşi, pe noi doi şi pe cel bolnav. Am avut noroc, era o cameră jumătate cât asta, am avut aer, pe jos era apă de vreo 10 cm, dar asta nu mai conta, respiram şi ne-au ţinut trei zile şi după aceea pe dubă, la Oradea. Am ajuns acolo când se judeca lotul evadaţilor de la minele de plumb, era lotul cu Ion Ioanid şi lotul cu Marin Tucă. Marin Tucă era acolo, eu am asistat când i-au anunţat pedeapsa la moarte, când nu mai mânca dimineaţa; marmelada o punea undeva la WC, pe fereastră şi, anunţaţi, veneau alţii şi o luau prin rotaţie, iar el zicea: „asta e pomana pe care o fac eu în timpul vieţii”. L-au scos de acolo, l-au executat pe Marin Tucă. La ceilalţi le-a dat pedepse destul de mari, dar s-au eliberat toţi, odată cu toată lumea.
M-am eliberat şi eu, am început să trec pe şantiere. În ’56, încă lucram pe şantier, eram când cazangiu, când zugrav-vopsitor, când dulgher, când zidar, tot felul de meserii, numai ca să-mi iasă un ban, că eram deja căsătorit. Cum am ieşit, imediat m-am şi căsătorit, soţia mea fiind prima fată pe care am întâlnit-o după ce am ieşit. Era în ’56, în timp ce începuseră manifestaţiile la Timişoara şi se pregăteau la Bucureşti. Era 4 noiembrie. Cu o zi înainte, Radina se dusese şi lipise un manifest la Facultatea de Litere, prin care atrăgea atenţia studenţilor să nu se lase călcaţi în picioare, să privească la colegii lor care sunt arestaţi şi torturaţi în Ungaria şi în celelalte ţări şi să răspundă cerinţei naţiunii de a se elibera de jugul sovietic. Un singur manifest a făcut. Cum eu fusesem la Facultatea de Litere şi eram cunoscut că mă ocupasem de asta, am fost pus sub urmărire. M-au chemat la Securitate. M-am dus la Securitate. Radina cu soţia şi încă o doamnă au patrulat tot timpul pe acolo, de la ora 10, de când am intrat eu, până după-masa la 4. Între timp, declaraţii, asta era la ei, prima dată: declaraţii – pe cine cunosc, cu cine am fost în puşcărie. Zic: „Bine, domnule, când am ieşit m-aţi pus să dau declaraţii că niciodată nu voi spune pe unde am fost şi ce-am văzut. De ce nu m-aţi pus să fac un repertoar, că acum vi-i dădeam pe toţi?”. „Pe cine îţi aminteşti?” Mi-au lăsat un teanc de hârtii. N-am scris decât o pagină în care am trecut 10 inşi. Între ăştia 10 inşi erau morţi şi turnători. Dar mi-am dat imediat seama de ce m-au pus să scriu, ca să vadă dacă scrisul se aseamănă cu cel de pe manifestul de la Facultatea de Litere. Seara, pe la 6 şi ceva, mi-au dat drumul şi mi-au spus: „du-te şi gândeşte-te, iar mâine-poimâine, când îţi aduci aminte, vino şi ne spui”. „Da, sigur.”
A doua zi am aranjat să plec pe şantier, am colindat toată ţara. V-am spus de lovitura de la 29 iulie 1959 la bancă. Atunci, pentru că pe mine, ori de câte ori mă pierdeau din vedere, mă dădeau sub urmărire, au dat telegrame. Am aici telegramele: la socri, la nevastă, să vadă cum trăiesc, dacă trăiesc mai bine ca înainte, cine îi vizitează, dacă mai sunt pe acolo. Dar eu eram pe şantiere. Şi m-au căutat până în ’61. În ’61 abia au putut să mă găsească în Munţii Apuseni, la Valea Arsului, printr-o trădare. Aici era un coleg, cu care dormeam în cameră, agentul Iancu Gorun, real Martin Nicolae, care era avocat: „Se află la Buzău, angajat pe şantier ca tâmplar. Legătura se poate lua cu el spunând că este trimisă persoana respectivă de căpitanul Vasile Constantin, comunicându-i totodată numele conspirativ al lui de Iancu Gorun şi ofiţerul de legătură se va legitima”. Deci era clar. Asta am găsit-o acum, împreună cu o mulţime de documente de acest fel. Am fost arestat, dar condiţiile în care am stat arestat erau mult mai bune. În primul rând, în două săptămâni de arestare am scăpat numai cu două bătăi, pentru că s-a interzis bătaia, fiind admisă doar cu ordin scris. Am fost în ancheta unuia Enoiu Gheorghe, care a fost o bestie, cuvântul e puţin zis. El îl anchetase şi îl bătuse şi pe Lucreţiu Pătrăşcanu în ’51. În ’61 era şeful Securităţii din Rahova. Această perioadă se remarcă prin al doilea tip de reeducare. Prima reeducare a fost în perioada ’49-’50 la Piteşti-Gherla. Al doilea tip a fost de altă natură, era momentul când se deschisese fereastra către Occident şi se trimiseseră o serie întreagă de agenţi. Probabil că se gândeau că va fi mai lejer şi or să dea drumul la mai mulţi şi a pornit această reeducare, punându-te să dai declaraţii despre tot ce ştii, ce ai văzut, pe cine ai cunoscut, cei care sunt împotriva regimului, cu cuvântul de onoare al anchetatorului că nimeni nu va avea de suferit. Vă închipuiţi dvs. că anchetatorul îşi dădea cuvântul de onoare! Sigur că au început să dea drumul câtorva. Ziceau: „Nu contează pedeapsa pe care o aveţi. Puteţi să fiţi condamnaţi pe viaţă. Dacă constatăm că sunteţi sinceri, mâine vă dăm drumul. Puteţi să fiţi condamnaţi 5 ani, dar rămâneţi tot restul vieţii, dacă nu sunteţi sinceri“.
Am trecut şi prin acest sistem, în care am avut de a face cu un caz de excepţie, un lot arestat la Braşov. La Braşov, pentru că trebuiau să aresteze, înainte de ’60, pe cei care mai fuseseră arestaţi, să le poată da pedeapsă mai mare, au înscenat o întâlnire a unei organizaţii a judeţului Braşov. Au organizat-o la Zărneşti. Şi au aranjat că s-au întâlnit 20 de înşi şi au făcut şi schiţa cum au stat la masă: acolo a stat Herlea, acolo Jinga, acolo Mănuţiu, i-a înşirat pe toţi 20. Dar în realitate n-a fost nici unul. I-au luat la Securitate pe ăştia 20, i-au bătut zdravăn şi, din toţi, 10 au recunoscut. Şi gândiţi-vă, la proces, 10 au spus că au fost şi 10 au negat. Ei se asociaseră la reeducare. M-a chemat şi pe mine colonelul, a doua oară în decurs de şase luni de când eram acolo. Zice: „Ce faci acolo?” „Citesc.” Ne dădeau ziarele pe care le voiau ei, numai paginile pe care le voiau ei, ne dădeau cărţi, numai pe care le voiau ei. „Nu vezi ce fac ceilalţi?” „Ba da, bat în uşă, vin la dvs.” „Dar d-ta ce-ai de gând?” „Păi, nimic, v-am întrebat de prima dată: spuneţi-mi şi mie de ce sunt adus aici, de ce m-aţi condamnat, de ce mi-aţi distrus familia?” „Uite ce este, îţi spun sincer: de aici nu ieşi decât aşa cum vrem noi sau prin crematoriu.” M-am ridicat de la masă: „Vă mulţumesc, domnule colonel, bine că m-aţi lămurit”. A doua zi dimineaţa când au venit să dea cafelele, eram patru în celulă, a dat trei: „cine e al patrulea?”, eu zic: „n-am nevoie de cafea, duceţi-o şi serviţi-o domnului colonel, că de azi eu nu mai mănânc. Îi dau şi porţia mea de puşcărie”. A venit ofiţerul, comandantul, până la ora 11 a venit şi procurorul militar al Capitalei, dar asta era în ’64 şi se vedea de la distanţă că ceva se schimbă. S-a recomandat colonel Aldea. L-am verificat acum, era numele adevărat, şi m-a pus să scriu, tot ce ştiu, de ce sunt închis etc. Am scris toate punctele mele de vedere şi zice: „Fii sigur că se va rezolva problema”. A venit după-amiază, a luat la anchetă pe fiecare. Care cum se întorcea, zicea: „e un civil, dar cred că e căpitan”. Până la urmă era chiar anchetatorul meu. Pe mine m-a chemat ultimul şi m-a ţinut o oră să mă convingă să fiu om rezonabil, că într-o săptămână, o lună, nu poate şti, dar sigur voi fi afară. „Bine, domnule, dar de ce m-ai bătut, de ce mi-ai înscenat? Ai văzut că am refuzat să iscălesc”. „Ei, până la urmă o să te eliberez. Fii cuminte!” „Sunt cuminte. Ce fac acum? Numai că refuz mâncarea.” Seara s-a desfiinţat reeducarea din Jilava şi ne-a băgat pe toţi care eram, 20 la data aceea, într-o singură cameră. Şi asupra mea au sărit doi inşi, că le-am stricat eliberarea. Şi s-au eliberat odată cu mine, pe 30 august. După aceea am plecat în exil.
În exil, şi acolo au fost infiltraţi, eu am scris deja mult despre asta. Dar despre asta, poate altădată. Ăsta a fost regimul în care statul a fost totul şi individul, nimic. Pe care dvs. să aveţi grijă să nu-l mai aduceţi în acea stare de barbarie.
Discuţii
Ana Zaharia (Vaslui): Aţi subliniat forţa incredibilă a NKVD-ului în România, cel puţin în primii ani ai dominaţiei comuniste. Cunoaştem, de exemplu, cazuri indubitabile de conducere a Securităţii româneşti prin intervenţie externă – cazul Pantelimon Bodnarenko.
Cicerone Ioniţoiu: Influenţa rusească în România a fost atât de mare încât noi eram consideraţi la un moment dat gubernie rusească. Ruşii făceau tot ce voiau. Ai noştri care erau în guvernele de atunci – FND-ul – erau nişte marionete. Ruşii mergeau până acolo încât îţi cereau în termen de două ore să le dai atâta cantitate de petrol, de cereale, tot. Nu ţineau cont că poporul pe care ei îl „eliberaseră” suferea. Pe ei nu-i dirija decât propriul lor interes. Ce voiau, aia făceau. Te ameninţau că, dacă nu rezolvi în două ore, eşti arestat. Primul ministru s-a dus şi a fost obligat, deşi era chemat, să stea şase ore la uşa consilierului sovietic în 1944. Acest lucru îl descrie Sănătescu. Vroia să plece. Zice: „Dacă plecam eu, ce se întâmpla cu poporul român, ce fel de obligaţii veneau?” Deci trebuia… Te înjoseau pur şi simplu. Şi au venit cu fel de fel de programe. Ei ne-au impus prima dată un program de trei ani, după aceea de cinci ani, în care trebuia să distrugă complet societatea românească. Tot ce spunea „Nu”, trebuia să dispară. Nu numai să-i aresteze. Mergeau până la execuţii. Şi dovada a fost că au reuşit să facă acest lucru până prin anul ’50. Cei rămaşi după ’50 erau oameni care se limitau doar să spere, că altceva nu puteau să facă. În casă îşi introduseseră teroarea lor; se temea copil de tată, tată de copil. Peste tot căutau să impună delaţiunea. Dacă un vecin te reclama că ai vorbit împotriva URSS-ului, erai curăţat, se termina cu tine. Nu cereau să aduci dovadă, martor. Sau, dacă acceptau să aduci martori, pe acei martori îi convingeau să vină ei să te acuze. Deci a fost un sistem de totală subordonare Uniunii Sovietice. Noi n-am mai contat în perioada aceea ca popor. Conducătorii care au fost, au fost, cum am spus, nişte marionete. Executau.
Mădălina Iosif (Slobozia): V-ar fi fost mult mai uşor să vă conformaţi regimului şi să aveţi o studenţie liniştită, în care să vă dedicaţi studiului şi să faceţi ceea ce vă place, să spunem. Cum aţi reuşit totuşi să găsiţi aceste resurse interioare pentru a lupta împotriva regimului şi pentru a vă jertfi pentru dreptate? Şi încă o întrebare : Dacă credeţi că generaţia actuală, care este o adeptă a comodităţii prin excelenţă, mai poate avea o asemenea atitudine în faţa problemelor, aşa cum aţi avut dumneavoastră în tinereţe?
Cicerone Ioniţoiu: Pentru tinerii din generaţia noastră se punea într-o mai mare măsură problema naţională. Noi ne dădeam seama că, dacă dispare suveranitatea naţională, suntem puşi la pământ. Doream să salvăm noţiunea de dreptate. Noi am trăit cu o speranţă – „Deşteaptă-te române” – de o sută şi ceva de ani. Şi dumneavoastră vă revine „Redeşteaptă-te române”, pentru că sunteţi o altă generaţie, nouă. Noi dispărem aproape cu toţii. Am trăit cu „Deşteaptă-te române”, am făcut România Mare, am reuşit să o reunificăm în suferinţă, după ce ctitorii au murit. Acum rămâne această redeşteptare a României, pe care sunteţi obligaţi să o îndepliniţi, dacă doriţi să trăiţi în dreptate şi în libertate.
Mădălina Iosif: Credeţi că suntem în stare de aşa ceva?
Cicerone Ioniţoiu: Păi cum să nu. Sunteţi o generaţie nouă, care nu sunteţi alterată cu nimic. La noi au fost alterări şi de dreapta, şi de stânga, şi din Est, şi din Vest. Aveţi această posibilitate. Eu sunt sigur.
Lavinia Basarab (Slobozia): Într-un regim de anchilozare sistemică şi represiune, dumneavoastră aţi luptat ca adolescent, ca tânăr. Privind adolescenţii de astăzi, care sunt datoriile acestora? Pentru că lor li s-a oferit undă verde la expresie şi acţiune. Credeţi că aceştia se aliniază cu generaţia precedentă, antedecembristă, din punctul de vedere al sistemului de valori, atitudini şi motivaţii?
Cicerone Ioniţoiu: Ea se poate alinia speranţei, pentru că nu aveţi altceva la ora actuală, decât să luaţi din exemplul celor care au fost în stare să-şi sacrifice viaţa în fel de fel de acţiuni. În acelaşi timp, fie că aveau sau nu o pregătire, au găsit că ţara se găsea în pericol, şi au vrut să contribuie la salvarea ei. Au fost copii de treisprezece ani arestaţi, am stat cu ei, şi care nici nu ştiau mai mult decât că nu este bine şi că trebuiau să facă ceva ca să îndrepte aceste lucruri. Deci de mic te poţi învăţa să faci deosebirea între bine şi rău. Trebuie să mergeţi pe calea binelui.
Andrei Gălbează (Vatra Dornei): Vroiam să vă întreb, domnule Ioniţoiu: Vă simţiţi cumva liber în ţara aceasta sau vă simţiţi legat? De ce vă întreb? Pentru că există pe undeva prin sud, într-un sat foarte izolat, un om, un stupar în vârstă, care, când era tânăr, a făcut „prostia” să spună că, atât timp cât se va striga „Trăiască Stalin”, ţăranii vor fi robi. Atunci viaţa lui s-a rupt şi pentru el au urmat Canalul şi închisoarea. În timp, i-am luat interviu acestui om la un an diferenţă. Mi-a spus aceleaşi cuvinte. M-am gândit: „Ia uite, şi-a făcut temele de acasă. Ştia dinainte ce are să-mi spună”. A avut o coerenţă la care eu nu mă aşteptam. După aceea mi-am dat seama că el, de fapt, cam asta face, pentru că, fiind pensionar şi având atâta timp liber, în fiecare moment se gândeşte cam la acelaşi lucru. Credeţi că el nu se simte legat în momentul în care ştie tot ce i s-a întâmplat? Scriam ceea ce-mi povestea el: trădat de cel mai bun prieten, închis, bătut şi simţeam furnicături pe şira spinării, dar nimic mai neplăcut decât momentul în care am ridicat privirea şi m-am uitat în ochii lui şi mi s-a părut că nu era o privire de om normal. Era o privire de om speriat şi om închis, pentru că el nu poate să facă nimic. Când rosteşte numele celor care l-au închis şi l-au judecat are o ură în ochi şi nu poate să facă nimic cu ea. El e încă legat şi ar vrea să facă ceva cu ea. Dacă comuniştii au vrut să ne facă atei, acum avem dreptul să fim ortodocşi, dar ce folos dacă omul acesta se duce după o zi de muncă, îşi face cruce la Răsărit şi după aceea se gândeşte toată noaptea la fiecare por al omului care l-a torturat şi vrea să-l omoare? Dumneavoastră cum vă simţiţi? Puteţi să faceţi ceva?
Cicerone Ioniţoiu: Eu întotdeauna am făcut ceea ce am gândit că este bine să fac şi nu m-am lăsat dominat sau obsedat de apăsarea şi uneori teroarea din jur. Un exemplu în plus, pe care nu l-am spus adineauri, este faptul că, atunci când puterea a crezut că trebuie să mă distrugă şi a vrut să mă interneze în azilul psihiatric şi mi-au trimis invitaţia, am luat hârtia respectivă şi am scris: „Domnule Ceauşescu, invitaţia este pentru dumneata”. Deci eram un om liber.
Şcoala Memoriei 2006, editor Romulus Rusan, colecţia Istorie Orală, Fundaţia Academia Civică, 2007