DANA MĂRGINEANU-ŢĂRANU
NICOLAE MĂRGINEANU ÎNTRE SENTINŢA DIN 1948 ŞI RECURSUL ÎN ANULARE DIN 1998.
CONCLUZIA – 16 ANI DE ÎNCHISOARE – NEVINOVAT
Romulus Rusan: Vă voi citi o fişă de deţinut politic întocmită în 1948. Nu-i voi spune numele de la început. S-a născut într-o comună lângă Alba Iulia, Obreja, la 22 iunie 1905. Proprietate: o casă. Profesiunea: profesor. Soţia: casnică. Ocupaţia părinţilor: foşti plugari. Originea socială: chiaburi. Starea civilă: căsătorit. Copii: un băiat şi o fată. Apartenenţa politică: în prezent – nu, în trecut – apolitic. În fine, semnalmentele: înălţimea… nasul… ochii… Condamnat la 4 noiembrie 1948. Motivul: crimă de uneltire împotriva ordinii de stat. Durata şi felul pedepsei: 25 de ani muncă silnică, la care se adaugă o amendă de 20.000 de lei care se transformă în doi ani de închisoare. Deţinutul a fost închis la 14 aprilie 1948. Ar fi urmat să fie eliberat în 1975. A ieşit, totuşi, în iunie 1964, la graţierea generală când Occidentul ceruse ca toţi deţinuţii politici să fie eliberaţi.
Voi adăuga că acest om a fost bursier Rockefeller în America, a refuzat să rămână în America. S-a întors. La puţin timp după venirea la putere a comuniştilor, a fost arestat şi condamnat în „Procesul Marii Trădări Naţionale”, învinuit de colaborare cu „imperialiştii americani”. Ce se întâmplase? În 1944-1945 el a discutat cu şeful misiunii americane, Burton Berry, cerând ca Ardealul de Nord, eliberat de armata română împreună cu cea sovietică, să fie retrocedat României. Apoi a vrut să se întoarcă la catedra de profesor universitar din Cluj. Primul ministru, Petru Groza, i-a propus să fie ambasador în America. A refuzat, spunând: „Eu n-am discutat cu Burton Berry pentru comunişti, am discutat pentru Ardeal”. A sperat să se poată întoarce la catedra lui de la Cluj. A urmat însă ceea ce v-am spus…
Este vorba de profesorul Nicolae Mărgineanu. Fiica lui, doamna Dana Mărgineanu-Ţăranu, ne va vorbi despre acest model.
Dana Mărgineanu-Ţăranu: Ca să vă informez în câteva cuvinte cine a fost profesorul-psihologul Nicolae Mărgineanu voi apela la un citat „Drumul lui Nicolae Mărgineanu a început în 1905 în satul Obreja şi s-a sfârşit în 1980 la Cluj: a început deci în Imperiul Austro-Ungar, a trăit Unirea din 1918, a trăit sub trei regi, Ferdinand, Carol II şi Mihai, a prins toate dictaturile din România, de la cea regală la cea legionară, la cea antonesciană şi, în final, la cea comunistă. S-a născut sub împăratul Franz Josef şi a murit sub Ceauşescu.” Astfel începe articolul cu titlul „N-am mai plâns de mult citind o carte” de Marta Petreu, care recenzează volumul lui Nicolae Mărgineanu „Mărturii asupra unui veac zbuciumat” (revista Apostrof, nr. 1, 2003).
Nicolae Mărgineanu a făcut liceul la Blaj şi Orăştie. A fost student la Cluj. La 22 de ani era deja licenţiat, la 24 devine doctor în filozofie cu specialitatea principală în psihologie. A urmat studii postuniversitare la Leipzig, Berlin, Hamburg, Paris (Sorbona), Londra şi apoi, timp de doi ani, ca bursier Rockefeller la marile universităţi americane: Harvard, Yale, Columbia, Duke, Stanford.
În Statele Unite studiază cu cei mai importanţi psihologi americani – creatori de şcoală – consideraţi azi clasici ai psihologiei universale. Numele lui Gordon Allport, Thorndicke şi Cantril (consilier a patru preşedinţi americani) nu spune mare lucru unui cititor nefamiliarizat cu psihologia. Dar pentru un specialist, şansa unor asemenea întâlniri este covârşitoare, Mărgineanu fiind singurul psiholog român care a avut această oportunitate. După încheierea bursei i se oferă un post de profesor la Bard College New York. Preferă să se întoarcă în România, în cadrul catedrei de psihologie a Universităţii din Cluj, pentru a împărtăşi studenţilor săi cunoştinţele acumulate.
Nicolae Mărgineanu n-a făcut politică, n-a fost înscris în nici un partid, fiind un simpatizant al ideilor de stânga. S-a ocupat cu mult succes de organizarea unor şcoli de ucenici în calitatea sa de consilier psihotehnic al Uzinelor Reşiţa, a ţinut conferinţe la cluburi muncitoreşti. Ameninţat cu moartea de legionari, este cel care sare primul în ajutorul profesorului Ştefănescu-Goangă când acesta a fost ţinta unor tentative de asasinat. După război devine unul dintre fondatorii Asociaţiei de prietenie româno-americane, ţinând conferinţe despre Statele Unite şi frecventând Ambasada Americană, unde pledează cu succes pentru interesele Transilvaniei. Aceste relaţii au făcut ca noua putere instalată în România să-l considere în solda serviciului american de spionaj. După ce a fost urmărit de agenţii siguranţei antonesciene, a continuat să fie şi în vizorul securităţii comuniste, de unde rezultă că cele două regimuri totalitare din România nu se împăcau cu ideile democratice pe care profesorul Mărgineanu le insufla studenţilor lui.
Odată cu instalarea dictaturii comuniste, începe şirul de mari procese politice, menite să distrugă elitele din România.
Unul din primele procese care trebuia să demonstreze amestecul Statelor Unite în problemele interne ale României (proces cerut şi dirijat de la Moscova) este aşa-zisul „Proces al Marii Finanţe”, proces larg mediatizat, pentru a timora societatea românească care mai încerca să spere într-o evoluţie democratică a ţării.
Nicolae Mărgineanu este inculpat în acest proces, alături de unele persoane pe care le vedea prima dată. După o mascaradă judiciară, este condamnat la 25 de ani muncă silnică şi confiscarea averii pentru „crimă de înaltă trădare, prin necredinţă, de organizare şi participare la organizaţiuni de tip fascist, politice şi paramilitare, de complot în scop de trădare, de surparea ordinei constituţionale şi de răzvrătire” (sentinţa nr. 1834 / 2 XI 1948).
Nicolae Mărgineanu, împreună cu Alexandru Popp şi alţii, a mai fost condamnat pentru organizarea unui complot contra statului cu sprijinul serviciului de spionaj al unor ţări imperialiste. Parcurgând rechizitoriul procurorului, care îi acuză pe zeci de pagini, printre altele, şi de intenţia de a transforma România într-o baie de sânge şi de a arunca ţara noastră într-un măcel mondial, surprinde ultima frază care sună aşa: „această infracţiune se caracterizează prin aceea că se pedepseşte şi simpla hotărâre luată de comun acord cu două sau mai multe persoane, fără existenţa unui început de executare, chiar şi fără acte preparatorii şi de execuţie”.
După sentinţa apărută în presa vremii, s-au organizat proteste ale oamenilor muncii care cereau pedepse mai mari pentru agenţii capitalişti anglo-americani. Citez unul din aceste numeroase proteste, semnificative pentru manipularea menită să intoxice opinia publică românească – fenomen care din păcate s-a repetat de mai multe ori şi după 1989: „Muncitorii şi tehnicienii de la Mina Teliuc cerem Tribunalului Militar să fie mai aspru condamnaţi şi schingiuiţi până la moarte. În numele muncitorilor cer cuvântul”…
Handra Aron cere să fie schingiuiţi şi traşi pe roată cum au fost traşi Horea, Cloşca şi Crişan.
Vitez Samoilă cere să li se scoată ochii şi să li se smulgă unghiile.
Ilea Petru cere să fie condamnaţi la moarte şi chinuiţi.
Macra Iosif cere să fie spânzuraţi.
A stat în închisoare 16 ani şi două luni, trecând prin tot infernul închisorilor comuniste Malmaison, Ministerul de Interne, Jilava, Piteşti, Gherla şi Aiud. A descris acest calvar în cartea sa „Amfiteatre şi închisori”, publicată postum la Editura Dacia în 1991 şi reeditată în versiune integrală sub titlul „Mărturii asupra unui veac zbuciumat”, la Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002.
În urma studierii dosarului primit de la C.N.S.A.S. în 2005, dosar care conţine numai documente din perioada arestării, anchetelor şi procesului, am descoperit o realitate mult mai teribilă: tratamentul inuman, torturile din timpul anchetei şi condiţiile de exterminare, pe care le-a trăit alături de ceilalţi condamnaţi politici şi despre care a vorbit prea puţin în cartea sa autobiografică sau în discuţiile sale cu familia.
Ca exemplu, am să citez memoriul de protest adresat Procuraturii Generale a R.P.R. în 19 martie 1956; redau câteva pasaje cutremurătoare din acest memoriu:
„… lipsa oricărui tratament medical şi a unui regim alimentar adecvat la o tensiune arterială foarte ridicată 20, 22, a cazării în condiţii total neigienice”
„… azi am ajuns să locuim 8-9 persoane într-o celulă de una persoană, lipsa totală de aer fiind de aşa natură încât dimineaţa ne trezim mai obosiţi decât seara şi cu dureri groaznice de cap, care durează toată ziua. Deci cazarea mult înrăutăţită, de fapt total imposibilă şi în contradicţie totală cu cele mai elementare prevederi din drepturile cerute de ONU pe care totuşi România s-a obligat să le respecte”.
„Să mai amintesc de bătăile sălbatice al cărui obiect am fost până în 1953? sau de bătăile şi mai groaznice din timpul anchetei, pentru a mi se smulge declaraţii complet false, cu care apoi am fost trimis în judecată şi condamnat fără nici o putinţă de apărare?”
În aceste condiţii a reuşit să supravieţuiască 16 ani şi 2 luni. Este eliberat în 1964 – anul în care sunt eliberaţi toţi deţinuţii politici.
În aceşti 16 ani, noi, familia am reuşit să-l vedem o singură dată. O persoană anonimă, căreia nu contenim să-i mulţumim, ne-a anunţat printr-o carte poştală că profesorul Mărgineanu urma să apară ca martor într-un alt proces la Bucureşti. Nefiind siguri dacă este o provocare sau o informaţie exactă, ne-am dus totuşi la Bucureşti, mama, fratele meu, verişoara mea şi cu mine. Tata a apărut în boxă, îmbrăcat în zeghe, îmbătrânit, slăbit, o umbră faţă de cel pe care nu-l mai văzusem de aproape 6 ani. Mama ne-a ridicat în picioare, să ne vadă că suntem sănătoşi, să ne vadă cât am crescut, cum arătam. Nu pot descrie emoţia pe care am trăit-o când privirile noastre s-au întâlnit. Câte întrebări nerostite au rămas fără răspuns. Cât de mult şi-ar fi dorit verişoara mea să-l întrebe dacă tatăl ei – fratele profesorului, arestat şi el – mai trăieşte sau nu. Miliţienii care-l păzeau în boxă au observat agitaţia şi l-au scos cu brutalitate din sală. La sfârşitul procesului, am alergat în curtea Tribunalului cu speranţa să-l mai vedem o dată – şi l-am văzut – în lanţuri, împins în dubă de miliţieni.
Am pomenit mai sus despre singurul lui frate, plugarul Petru Mărgineanu – primarul satului Obreja din judeţul Alba, arestat şi condamnat în 1949 la 20 de ani muncă silnică, împreună cu un grup de ţărani care se opuneau regimului. Toţi membrii acestui grup, după ce au fost condamnaţi la mulţi ani de închisoare, au fost executaţi prin împuşcare în anul 1950 la penitenciarul Tribunalului din Cluj.
Documentele obţinute recent de la C.N.S.A.S. confirmă cauza decesului: „decedaţi prin executare”. (vezi Cristina Anisescu, „Petru Mărgineanu în documentele rezistenţei” în Arhivele Securităţii, vol.II, Editura Nemira, 2006, p. 316.)
După eliberare, profesorul Mărgineanu mai trăieşte încă 16 ani. Este angajat ca cercetător în cadrul Universităţii din Cluj, orice contact cu studenţii fiindu-i interzis. Este însă chemat să ţină cursuri la Universitatea din Bonn, în 1971, Universitatea din Hamburg în 1972. În anii 1979-1980 este invitat al Fundaţiei Rockefeller din SUA. Se întoarce în ţară când medicii americani confirmă diagnosticul de cancer – consecinţa unei operaţii din închisoare.
După eliberare, cu ajutorul cărţilor de specialitate trimise de foştii săi profesori şi colegi din Statele Unite, reuşeşte să recupereze în mod miraculos hiatusul de informaţie din anii detenţiei. Publică o serie de cărţi reprezentând o sinteză a gândirii sale ştiinţifice. Să pomenim doar „Natura ştiinţei”, „Condiţia umană” şi, nu în ultimul rând, „Sub semnul omeniei”.
Citez din prefaţa psihologului Adrian Neculau la cartea Cristinei Anisescu, „Nicolae Mărgineanu, un psiholog în închisorile comuniste” (Editura Polirom, 2006)
„Ce e de remarcat este faptul că după ce a trecut prin ce-a trecut şi-a menţinut şi întemeiat convingerile, sprijinindu-se pe valori şi oameni… Omenia este suprema condiţie a omului, crede Mărgineanu, e calitatea care închide cercul calităţilor umane, fie ele intelectuale, practice sau morale… Din relatările sale nu răzbate nici ura, nici dorinţa de răzbunare.”
După 1989 se publică opera lui postumă, scrisă şi în limba engleză, unde descrie condiţia închisorii văzută de un psiholog.
„Avantajul, marele avantaj al intelectualului ajuns în închisoare, acesta a fost: bogăţia vieţii sale, care îl făcea să-şi ajungă sieşi şi să nu se simtă singur, oriunde s-ar fi aflat… împotriva maltratării şi nedreptăţii inumane, singura apărare a oamenilor este convingerea lor deplină şi fermă în triumful final al Adevărului şi Dreptăţii”.
Pentru restabilirea adevărului faţă de această revoltătoare crimă judiciară, nu singură în acei ani, în urma căreia oameni nevinovaţi au ispăşit 16 ani de temniţă grea, cei care au avut şansa să supravieţuiască, au cerut recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie. L-am obţinut după opt ani de memorii ce primeau răspunsuri revoltătoare, de genul „nu este cazul”.
În 26 martie 1998, Curtea Supremă de Justiţie admite recursul în anulare cerut de procurorul general: „casează sentinţa nr. 1894 din 2 nov. 1948 a Tribunalului Militar Bucureşti, cu privire la inculpaţii Bujoiu Ioan, Măcelaru Horia, Nicolae Mărgineanu… achită pe cei 9 inculpaţi pentru toate infracţiunile ce li s-au reţinut în sarcină”.
Concluzia – după 50 de ani, profesorul Nicolae Mărgineanu se poate considera nevinovat cu acte în regulă.
Discuţii
Sabina Denisa Bâzgan (Dorohoi): Aş vrea să vă întreb dacă nu se poate face nimic pentru a răzbuna acest om. Şi, dacă vinovaţii scapă, nedreptatea este trecută cu vederea?
Dana Ţăranu: Ideea de răzbunare este exclusă. Tata nu a avut această idee. Eu, nici atâta. Ce m-a uimit mai mult la tatăl meu a fost incapacitatea lui de a urî. Eu am mai încercat sentimentul acesta. Chiar ţin minte că la un moment dat, mergând la el la birou, am dat de un inspector şcolar care m-a vânturat din şcoală cu nişte cuvinte duioase. Şi i-am spus: „Bine, tată, dar ştii ce a făcut cu mine. Totuşi îl accepţi?” Şi avea o vorbă: „Lasă-l în plata Domnului!” Apoi, acum, Domnul are multe de rezolvat… Nu, nu, ideea de răzbunare o exclud.
Alexandra Martin (Timişoara): Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră şi familia dumneavoastră după ce tatăl a fost închis?
Dana Ţăranu: Ce s-a întâmplat cu familia noastră este o poveste lungă. Eu am să vă spun, pe scurt, ce s-a întâmplat cu mine. Mama a fost dată afară din slujbă. Noi am fost daţi afară din şcoală. Eu eram în ultima clasă de liceu, deci aveam şaisprezece ani. Mai grav era cu fratele, care avea numai treisprezece ani. Ce faci acasă cu el? Eu am intrat în câmpul muncii. Şi nici în câmpul muncii nu puteai să lucrezi unde vroiai. Am lucrat într-un atelier de micanită cu acetonă şi era ceva groaznic, pentru că stăteai în mirosul acela de acetonă toată ziua. Şi am terminat la seral cu nota zece. Ei, legea spunea că, dacă termini cu zece, intri la facultate fără examen. Şi eu am intrat la facultate fără examen, având naivitatea să mă înscriu la Universitatea din Cluj, unde tatăl meu fusese profesor. Glorioasa mea studenţie a ţinut cinci zile. După cinci zile m-au dat afară, aproape cu fanfara. Şi aici, universitarii au fost penibili, pentru că au dat în mine mai mult decât era nevoie. Nici nu le-o cerea lumea, nici nu-i decora nimeni… Considerându-mă studentă, eu mă lăsasem de slujbă. Am reluat slujba şi în anul următor m-a sfătuit cineva: „Pleacă din Cluj şi du-te la «Maxim Gorki», că acolo intră toţi proştii. Intri şi tu”. Şi am şi intrat la «Maxim Gorki». Măcar dacă aş fi învăţat limba rusă ca lumea, că tot era un câştig. Limba nu are nici o vină. Pe urmă, de acolo m-am transferat, datorită unui bun prieten al tatei, la engleză. Am dat toate diferenţele la engleză. Am zis că intru şi eu în normal. Ei, am intrat în normal până a venit Revoluţia din Ungaria. Şi atunci a zburat toată lumea din nou, bineînţeles, cu mine în frunte. Am revenit la Cluj. Am avut tot soiul de slujbe, printre care cea mai arătoasă a fost cea de la pompe funebre, unde vindeam coşciuge. Ţin să vă spun, o experienţă foarte interesantă. Vindeam coşciuge, dar urcam şi cu groparii în cimitir, că asta intra tot în sarcina mea. Şi groparii aceştia, majoritatea ţigani, vreau să vă spun că, faţă de universitari, au fost nişte seniori. Au simţit ei că nu am ce căuta acolo. La un moment dat, unul dintre ei mi-a spus: „Auzi, tu fato, am auzit că tată-tu e închis”. Zice: „Lasă că iese, că şi eu am fost. Dar ce a făcut?” Şi i-am zis că e politic. „Aoleu! Vai de el!” Şi pe urmă se uită lung la mine: „Dar şi de tine”. Ei, dar haideţi să terminăm mai cu haz, deşi să ştiţi că haz şi umor am numai ziua, noaptea nu mai sunt stăpână pe umorul meu, noaptea mă stăpânesc alte gânduri, mai ales că la fundaţia Memoria am de-a face cu multe mărturii de felul acesta. Ca să terminăm cu haz, vă spun că ani de zile nu am mai putut să mă duc la nici o înmormântare, pentru că groparii lăsau mortul jos şi veneau la fosta lor colegă să povestim. Şi, în fine, atunci mă duceam cu o jumătate de oră înainte la ei, ne îmbrăţişam, povesteam şi pe urmă stăteam şi eu liniştită la înmormântare, fără să mai dau un show. Şi am mai avut o slujbă la fel de interesantă. Lucrând la o mare întreprindere, sigur că trebuia să fac ce mi se spune şi făceam ce era mai greu, că nu urca oricine cu ţiganii la groapă şi nici nu făcea oricine învăţământ ideologic cu măturătorii de stradă. Un tovarăş m-a însoţit şi a adunat măturătorii de stradă. Şi eu am zis: „Domnule, dar ce să le spun ăstora la învăţământul ideologic”. Iar el a răspuns: „Citeşte-le din Scânteia prima pagină, că oricum ei dorm, dar citeşte-le”. Ei, când m-am dus a doua oară să-i convoc, ei se uitau la mine: „Dar vezi-ţi fată de treabă. Ne strângi tu, să ne citeşti Scânteia”. Acasă, mama îmi spunea: „Învăţaţi-vă să vă descurcaţi. Nu pot să vin cu tine la învăţământ ideologic. Vă descurcaţi. Asta e situaţia. Vă descurcaţi”. Şi m-am gândit: „Cum să mă descurc?” Şi m-am dus la doi miliţieni şi le-am zis: „Uite, eu trebuie să fac învăţământ ideologic cu măturătorii de stradă, şi ei nu vin”. Iar ei: „Dar ce cauţi dumneata aici?” „Domnule, nu mă întreba. Asta e. Mă ajutaţi sau nu mă ajutaţi?” „Te ajutăm”, au zis; şi cu câteva picioare în fund şi vorbe duioase s-a făcut convocarea. Şi i-au băgat acolo, într-un gang, şi s-a făcut învăţământul ideologic şi am contribuit chiar cu o luminiţă la construirea socialismului, pentru că ei, văzându-mă mereu cu Scânteia la învăţământ, la un moment dat au scos din gunoi o Scânteie şi, într-o seară, m-au aşteptat cu Scânteia. Şi eu eram egală cu Scânteia. Deci astea au fost slujbele mele, pe care nici nu ştiu dacă le regret, pentru că erau o experienţă grozavă. În paisprezece ani am terminat facultatea şi am ajuns profesoară de engleză. Asta este.
Şcoala Memoriei 2006, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2006
