In memoriam REMUS RADINA
Romulus Rusan: Am trimis în sală câteva exemplare dintr-un document excepţional: memoriul scris în timpul unei anchete, la Securitatea din Timişoara, la 10 februarie 1957, de unul din cei mai emblematici luptători împotriva comunismului. De un tânăr care avea atunci treizeci şi trei de ani – vârsta lui Iisus. Cu unsprezece ani în urmă, fiind militar activ, protestase public şi fusese arestat, împiedicat să voteze la alegerile trucate din 19 noiembrie 1946. Au urmat ani grei de închisoare, de greve ale foamei, de anchete, de urmăriri. Apoi în octombrie 1956 un memoriu către ONU, predat cu toate riscurile, Ambasadei Americane; noi urmăriri, tracasări, şicane, iar în iarna aceluiaşi an, fuga în Iugoslavia, unde a fost arestat şi trimis înapoi Securităţii Poporului.
Memoriul semnat de el în faţa anchetatorului Ardeleanu (unul din cei mai duri torţionari, care instrumentase cu ani în urmă procesele partizanilor bănăţeni) arată o tărie de caracter şi o pregătire culturală excepţională. Un asemenea text se poate scrie mai degrabă într-o bibliotecă, înconjurat de cărţi, şi nu într-o cameră de anchetă, sub spectrul bătăii şi al torturii. De altfel, în urma rechizitoriului şi a procesului, Remus Radina a primit pedeapsa maximă nu pentru „delictul” iniţial (trecerea „frauduloasă” a frontierei), ci pentru infracţiunea (mult mai periculoasă, în opinia anchetatorului) de „agitaţie” (articolul 327 Cod Penal).
Am ţinut să citiţi acest text pentru a vă convinge de curajul şi nobleţea unuia din miile de luptători pentru libertate care au trecut prin închisorile comuniste. Asta, pentru ca să se ştie cu ce preţ a fost câştigată libertatea de care unii din contemporanii noştri râd sau abuzează, fără să sufere măcar o sancţiune morală.
Despre caracterul lui Remus Radina, Eugen Ionesco a scris cuvintele admirabile pe care de asemenea le-am trimis în sală şi, unii din dumneavoastră, le-aţi putut citi. Este vorba de o prefaţă la cartea autobiografică Testamentul din morgă, apărută în 1981 la München.
Domnul Radina luptă de ani de zile cu suferinţele fizice dobândite în perioadele lungi de închisoare. Lucrează la încheierea lucrării sale memorialistice. Locuieşte de peste două decenii la Paris şi n-a putut nici de astă dată să vină la întâlnirea cu voi, pe care şi-o doreşte de atâta vreme. Sunt sigur că aţi vrea să-i adresaţi multe întrebări, dacă ar fi aici. Dar înainte de toate, întrebările: „De unde aţi luat atâta demnitate? Ce înţelegeţi prin dragostea de ţară?” Iar el v-ar putea răspunde prin cuvintele unuia din eroii care şi-au dat viaţa la propriu pentru independenţa Americii, cuvinte pe care le-a citat într-una din lucrările sale: „Regret că n-am decât o viaţă de dat patriei mele”. După cunoaşterea vieţii domnului Radina, cuvintele care azi par tocite de prea multă întrebuinţare în presă şi în politică învie şi par rostite pentru prima oară.
13.II.1957
Dat în faţa noastră
Anchetator penal de securitate
Lt. Ardeleanu
MEMORIU
Subsemnatul Radina I. Remus, născut la 9.IV.1924, în Craiova, fiul lui Iordache şi al Eufrosinei, de profesiune zidar, fost student anul IV la Facultatea de Drept Bucureşti, fost ofiţer activ de Cavalerie, în prezent deţinut pentru trecerea „frauduloasă” a frontierei în Iugoslavia, înaintez un memoriu, în scopul de a ajuta justiţia să dea o sentinţă dreapta în cazul meu.
Pentru a putea stabili adevărul, întrucât acum se afirmă că am făcut parte din „frăţiile de cruce”, iar la procesul anterior s-a afirmat tot în mod nedrept, că am fost „liberal”, voi face la început o scurtă profesiune de credinţă.
Nu am făcut parte din nici un partid sau asociaţie politică, dar am simpatizat şi voi simpatiza toate acele partide democratice, care se vor supune votului poporului român şi care vor avea ca scop să asigure fericirea omului. Declar că am adoptat ca maximă esenţială a vieţii mele un citat de Thomas Jefferson: „Am jurat, în faţa altarului lui Dumnezeu, duşmănie veşnică oricărui fel de tiranie asupra spiritului oamenilor”. După cum afirmă Nicolae Bălcescu, „istoria omenirii reprezintă lupta continuă a dreptului împotriva tiraniei”.
Cred în libertatea popoarelor (dreptul la autonomie şi independenţă) şi în libertatea indivizilor şi consider, ca Thomas Carlyle, că „Libertatea este singurul ţel spre care tind, conştient sau nu, toate luptele, trudele şi suferinţele omului pe pămînt”. Afirmînd acest lucru, se vede clar că nu pot fi de acord cu principiile mişcării legionare, fiindcă este ştiut de oricine că totdeauna şi pretutindeni, îndată ce această morală a fost înlăturată, dragostea a fost înlocuită cu ura, „cruzimea şi sensualitatea se practicau pe faţă, societatea devenise un călău şi un maidan primejdios”.
Voi apăra toată viaţa cauza sfântă a libertăţii şi sun ferm convins, iar viitorul apropiat va confirma cu siguranţă aceasta, că atât timp cât libertatea nu va fi respectată nu se va ajunge la o pace adevărată în lume.
Acest adevăr îl exprimă astfel preşedintele Eisenhover: „Noi am afirmat la Geneva şi o vom afirma şi de aci înainte că nu poate exista o pace adevărată, dacă această pace însemnează adoptarea unui «statu quo» care, după părerea noastră, implică nedreptate pentru multe ţări, represiune împotriva oamenilor pe scară gigantică şi are ca urmare paralizarea prin frică a eforturilor constructive în multe domenii”.
Cred în Charta Naţiunilor Unite din 26 Iunie 1945, pe care o consider prima constituţie a omenirii şi cel mai important eveniment de la naşterea lui Iisus Cristos şi, în calitate de cetăţean al lumii, voi urmări totdeauna ţelurile înalte ale organizaţiei internaţionale şi voi apăra cu hotărâre principiile democratice de care sunt însufleţite „Naţiunile Unite”.
Menţionez că, în toamna aceasta, ONU a salvat omenirea de un nou război mondial.
Cred în „Declaraţia de independenţă americană” din 4 Iulie 1776, care conţine cea mai perfectă expunere a principiilor democraţiei. Chiar şi domnul Chivu Stoica a afirmat cu ocazia zilei de 4 Iulie 1956 (sărbătoarea naţională a Statelor Unite) că este de acord cu principiile acestei „Declaraţii de Independenţă”, care a jucat un rol covârşitor în eliberarea popoarelor lumii. Iată ce spune „Declaraţia de Independenţă” americană: „Noi considerăm aceste adevăruri ca fiind evidente de la sine şi anume că toţi oamenii au fost creaţi egali, că ei au fost înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile, între care se află dreptul la viaţă, la libertate şi aspiraţia la fericire; că pentru asigurarea acestor drepturi s-au instituit guverne de oameni a căror legitimă putere derivă din consimţământul celor guvernaţi. Că oridecâteori vreo formă de guvernământ se va abate de la aceste principii, poporul are dreptul de a o schimba sau de a o suprima, instituind un nou guvern bazat pe aceste principii şi organizându-i puterile în felul cel mai potrivit pentru a înfăptui siguranţa şi fericirea tuturor ”.
Cred în „Declaraţia drepturilor omului” de la 1789, care spune:
„art. 1: Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi…
art. 2: Scopul oricărei asociaţii politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sînt: libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa la opresiune”.
Cred în Charta Atlanticului din August 1941 (care afirmă că toate popoarele au dreptul să-şi aleagă, în mod liber, forma de guvernământ) şi în faimoasa formulă a drepturilor omului: 1. libertatea cuvântului şi a exprimării, 2. libertatea credinţei, 3. eliberarea de mizerie, 4. eliberarea de teamă.
Cred în „Declaraţia universală a drepturilor omului”, adoptată de Adunarea Generală ONU la data de 10 Decembrie 1948. Această declaraţie proclamă egalitatea în drepturi a tuturor oamenilor (indiferent de originea socială, starea socială sau concepţia politică).
Sunt convins că numai prin aplicarea leală şi cinstită a acestor principii amintite mai sus, fără a se merge pe drumuri în zig-zag, omenirea va ajunge, aşa cum prezice preşedintele Dwight Eisenhower, la „era de aur a libertăţii şi păcii”…
Actualul guvern din R.P.R. nu respectă, încă, drepturile omului, deşi preambulul Chartei Naţiunilor Unite vorbeşte de „reafirmarea credinţei în drepturile fundamentale ale omului şi în demnitatea şi valoarea persoanei umane”, iar capitolul I, articolul 1, paragraful III din Chartă vorbeşte de „Promovarea şi încurajarea respectului pentru drepturile omului şi pentru libertăţile fundamentale ale tuturor neamurilor”.
1. „Declaraţia universală a drepturilor omului” enunţă dreptul al viaţă al tuturor oamenilor. Mie nu mi s-a respectat acest drept. Nu mă refer la viaţa altora, dar este ştiut că orice guvern răspunde de viaţa fiecărui om. Mie, prin muncă silnică, bătaie, subalimentaţie şi lipsă de asistenţă medicală (afirmaţie ce o pot dovedi la nevoie cu mii de martori) mi s-a distrus sănătatea, aşa încât am fost declarat inapt de muncă de către comisia medicală a Ministerului de Interne. Astfel, sufăr de ficat, splină, vezica biliară, stomac, duoden, intestine, sinuzită, reumatism, denutriţie. Rog a se ataşa la acest memoriu biletul de ieşire din spital, ce se află la organele securităţii şi care este eliberat de un spital de specialitate din Bucureşti.
Ieşit, în 1954, din închisoare, medicii mi-au interzis să fac vreun efort fizic, spunându-mi că
mă îmbolnăvesc de ciroză hepatică, boală ce nu are leac. O vreme am fost o povară pentru familie, dar la un moment dat, tatăl meu îmbolnăvindu-se grav de plămâni, am părăsit pentru totdeauna familia. Am lucrat ca zidar pe un şantier, fiind obligat să car nisip cu roaba la distanţe mari, să ridic saci de 50 kg. ciment şi să lucrez în medie 15 ore pe zi, astfel încât sănătatea mea s-a zdruncinat complet. În această situaţie am hotărât să trec frontiera.
2. „Declaraţia universală a drepturilor omului” citează dreptul la învăţământ. Întors din închisoare al mers la Decanul Facultăţii de ªtiinţe Juridice, prof. Belle, care mi-a spus că am fost exmatriculat prin neprezentare la examene şi că nu mai am dreptul să-mi continui studiile. În acelaşi timp, studenţii coreeni au condiţii excepţional de bune în ţara noastră. Văzând că străinii au mai multe drepturi în această ţară, am hotărât să plec peste frontieră.
3. „Declaraţia universală a drepturilor omului” enunţă dreptul la muncă, la libera alegere a muncii şi la protecţia împotriva şomajului.
O perioadă nu am putut găsi nici o slujbă, după care m-am angajat ca zidar. Cred că oricine este de acord că, după ce am trecut, peste 17 ani, prin diferite şcoli, nu am ajuns la convingerea subită că am mai mult talent pentru zidărie, cel mult aş dori să zidesc o cărămidă la temelia unei lumi mai drepte şi mai libere, lume după care este însetată orice făptură omenească. În decembrie 1956 mă aflam fără cămin, fără serviciu şi grav bolnav. Am hotărât cu orice risc să trec frontiera. Menţionez că acelaşi motiv m-a împins să trec frontiera în anul 1948. Eram student la Facultatea de Drept, Bucureşti, când neavând mijloace de trai m-am angajat ca salahor la expoziţia de lângă cinematograful ARO împreună cu alte sute de studenţi şi studente. Lucram douăsprezece ore, noaptea, iar ziua mergeam la examene, încât am ajuns la surmenaj.
4. „Declaraţia universală a drepturilor omului” enunţă dreptul la vot şi egalitatea în drepturi a tuturor oamenilor. Deşi nu s-au mai pomenit alegeri libere cu un singur partid (acest adevăr l-a exprimat şi preşedintele Indiei, în vara anului 1956, în clădirea Parlamentului), mie nu mi s-a permis să particip nici la acest tip de alegeri. Este cea mai bună dovadă că nu am fost tratat pe picior de egalitate cu ceilalţi cetăţeni. Dreptul la vot aparţine tuturor cetăţenilor. Însemnează că eu am fost considerat ca un străin. Cine îmi mai putea cere să rămân încă în această ţară?
5. „Declaraţia universală a drepturilor omului” vorbeşte de dreptul fiecărui om de a veni în ţară şi de a pleca din ea. „Trecând frontiera în mod ilegal”, eu nu am încălcat această declaraţie. Dar guvernul actual a încălcat-o, fiindcă nu dă dreptul oamenilor să plece din ţară atunci când ei sunt de prisos aici, nici nu renunţă la arhicunoscuta dar învechita „cortină de fier”. După definiţia celebră a lui Joseph Barthelemy, suveranitatea este azi „dreptul statului de a se mişca liber în limitele fixate de drepturile internaţionale”. Este ştiut că cel mai important izvor al dreptului internaţional e azi Charta ONU, care e considerată o constituţie a Lumii. Toate ţările sunt obligate să-şi modifice legile în acord cu principiile Chartei. Astfel, este clar pentru oricine că art. 267 cod penal român, care pedepseşte aspru trecerea ilegală de frontieră, ca şi dispoziţiile care împiedică eliberarea paşapoartelor, contravin Chartei ONU şi sunt sortite să aibă o viaţă scurtă. Dreptul comparat ne arată că majoritatea ţărilor lumii dau pedepse f. mici pentru trecerea ilegală a frontierei. Ceva mai mult. Capitolul XVI din Charta ONU, intitulat „Diverse dispoziţiuni”, obligă toate ţările lumii să nu respecte tratatele internaţionale care contravin Chartei ONU – capitolul I, art. 2, paragraful II. Charta, citând unul dintre principiile organizaţiei, spune că toţi membrii „vor îndeplini cu bună credinţă obligaţiunile ce le-au asumat în acord cu prezenta Chartă”, iar capitolul II, art. 4, paragraful I spune: „Calitatea de membru al Naţiunilor Unite este deschisă tuturor statelor iubitoare de pace care acceptă obligaţiunile cuprinse în prezenta Chartă”.
Una din obligaţiile principale este respectarea drepturilor omului. În toamna anului 1952, RPR, cerând să fie primită în ONU, afirma că: „Poporul român simte bucuria muncii libere, se bucură pe deplin de drepturile şi libertăţile democratice”. Prin admiterea în ONU, RPR şi-a asumat obligaţiile cuprinse în Charta ONU.
La conferinţa de la Geneva s-a spus că o condiţie primordială a destinderii încordării internaţionale şi înlăturării războiului rece este să se deschidă frontierele, să se dea libertate persoanelor de a se deplasa în lume.
În zilele noastre, spune Wells, „istoria lumii a intrat în epoca desfiinţării spaţiului”. Se vorbeşte de călătorii interplanetare, iar pe pământ există frontiere închise ce aduc un rău serviciu omenirii. Ca model de frontieră amintesc frontiera dintre SUA şi Canada, care de mult timp este denumită „frontiera fără baionete”.
Mai amintesc că, la 5 mai 1949, 15 state europene, printre care patru mari puteri (Anglia, Franţa, Italia şi Germania) au înfiinţat Consiliul european la Strasbourg, care pregăteşte Statele Unite Europene. Atunci, frontierele vor fi o tristă amintire iar cei ce au condamnat atât de aspru oamenii pentru trecere ilegală a frontierei vor avea mustrări de conştiinţă că au pus interesele lor personale deasupra intereselor superioare ale umanităţii.
Se afirmă că am trecut „fraudulos” frontiera. Guvernul actual vede paiul din ochiul meu, dar nu vede bârna din ochiul său. El uită ceea ce poporul român nu a uitat: Că s-a instaurat în mod fraudulos la conducere, falsificând pe faţă rezultatul alegerilor din 19 noiembrie 1946, iar de atunci răpind poporului român dreptul de a hotărî singur forma de guvernământ şi sistemul economic. În lumina acestui simplu, dar crud adevăr, este evident pentru oricine că legile actuale din RPR nu au valoare morală suficientă pentru a fi respectate.
Preşedintele Eisenhover cheamă pe toţi „să repare nedreptăţile şi să respecte drepturile omului”. Pentru a fi drept menţionez că guvernul actual din RPR a făcut paşi mari pe drumul intrării în legalitate. Astfel se prezintă azi problema frontierelor.
Remus I. Radina
13 II 1957
Eugen Ionesco:
Arestările politice, detenţiile, temniţele, tortura, masacrele, represiunea, denunţările, tentativele de evadare (dar unde, în această lume odioasă?) au devenit monedă curentă. În faţa ameninţării se răspunde prin laşitate, acceptare, dar de asemenea uneori prin curaj, eroism, sacrificiu.
Este ceea ce face Remus Radina, unul dintre eroii sau sfinţii epocii noastre. Un martir voluntar, care nu renunţă nici la credinţa sa, nici la ceea ce îi dictează conştiinţa.
„Testamentul din morgă” nu este o carte literară. Literatura şi stilul frumos sunt pentru timpurile fericite. Cartea lui Remus Radina este o carte mare pe care puriştii o vor găsi simplă, uneori, dar care este o mare mărturie, încă una, vibrantă, simplă pe bună dreptate şi, din fericire, adevărată, înalt şi brav omenească, care răscumpără josniciile noastre, slăbiciunile noastre: cine îşi pierde viaţa, o va câştiga; cine crede că o câştigă, o va pierde. Remus a câştigat-o.
De fiecare dată când mă găsesc în faţa unui astfel de document, mă întreb cu îndoială şi îngrijorare: eu însumi, într-o situaţie asemănătoare, aş rezista?
Mă înclin în faţa curajului lui Remus Radina şi-l invidiez de a fi îndrăznit totul.
Prefaţă la „Testamentul din morgă”,
Ed. Jon Dumitru, München, 1981
Şcoala Memoriei 2006, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2006
