Home » Français » Centre d’Etudes » Un livre pour chaque jour » Constantin Ionaşcu, Ororile şi farmecul detenţiei

Constantin Ionaşcu, Ororile şi farmecul detenţiei

Mormântul Jilava

 Despre Jilava, ce-mi puteţi spune?
 Jilava era „depozitul” pentru cei aflaţi în anchetă. Dacă ancheta nu se termina, dacă anumite situaţii nu erau concluzionate, stăteai la Jilava chiar şi ani de zile. Trista Jilava… Mormântul Jilava… La început a fost un fort militar construit de Carol I pentru apărarea Bucureştiului de un eventual atac din partea turcilor în timpul războiului ruso-turc, la care au participat şi Principatele Române. Acoperişul fortului era încărcat cu pământ deoarece construcţia se afla sub nivelul terenului. De afară, nu se vedea decât câmpul. Când s-a construit fortul, probabil că s-a făcut întâi un şanţ adânc de vreo 8-10 metri, lat de vreo 10-20 de metri, în formă de potcoavă. Latura exterioară a şanţului a fost lăsată aşa cum era, din pământ, iar pe latura interioară s-a construit clădirea fortului, cu ziduri de un metru grosime, făcute dintr-o cărămidă specială, foarte tare, foarte rezistentă.
 Maşina nu intra în Jilava. Se oprea pe planul înclinat care cobora spre poarta închisorii. După ce erau daţi jos din dubă, deţinuţii trebuiau să coboare panta până la intrarea în clădire. În închisoare intrai ca într-un beci. Când se anunţa că vine un transport de deţinuţi, o parte dintre miliţienii din Jilava se adunau pe două şiruri în spatele porţii, formând un coridor. Erau vreo 30 de miliţieni, cam câte 15 de fiecare parte, pe o distanţă de 10-15 metri. Înarmaţi fiecare cu ciomege de lemn, îi aşteptau pe deţinuţi să treacă printre ei. Miliţienii erau cam la un metru depărtare unul de celălalt, sau chiar mai rari, ca să aibă loc să dea cu ciomagul, să nu se lovească unul pe altul când îi băteau pe deţinuţi. De cum îi zăreau, le spuneau: „Aţi venit în Jilava. Coborâţi să vedeţi ce e Jilava!” Toţi dădeau întruna cu ciomegele în cei care intrau. Dădeau la întâmplare. Nu căutau pe cineva anume. Pentru ei nu conta pe cine loveau şi unde loveau. Deţinuţii treceau pe două rânduri printre miliţieni, încasând lovituri numai dintr-o singură parte. Dacă fugeai mai repede, te loveau mai puţini. Dacă mergeai mai încet, te loveau mai mulţi. După ce intrai pe poarta de fier cu grilaje, ajungeai la intrarea principală de unde porneau două coridoare semicirculare în stânga şi în dreapta, iar al treilea coridor pornea drept înainte. Deţinuţii erau opriţi în holul de la intrare, cu beton pe jos. De aici erau dirijaţi spre celulele din stânga şi din dreapta.
 Pe toată lungimea erau 30 de celule, scăzând holul mare de la intrare şi alte coridoare. Culoarul din dreapta începea cu celula 1 şi se termina cu celula 14, iar cel din partea stângă începea cu celula 15 şi se termina cu celula 30. În faţa acestor rânduri de celule, erau nişte celule mari de tot, lungi de 15 metri, late de 6-7 metri. Toate aveau tavanul boltit, din cărămidă şi erau acoperite cu un strat de 4-5 metri de pământ. Jilava era umedă pentru că apa din pământul de deasupra se infiltra în aceste cărămizi. Ferestrele acestor celule mari dădeau spre şanţul gol şi adânc care înconjura întreaga construcţie. Nu puteai vedea decât celălalt perete al şanţului, din pământ galben, aşa cum fusese săpat. Fiecare din aceste celule exterioare avea câte o fereastră lată de un metru şi înaltă de un metru patruzeci. În cadrul ferestrei, pe verticală, erau prinşi drugi de fier, la o distanţă de 10-12 centimetri unul faţă de altul. Pe orizontală, erau trei bare late cu găuri prin care erau trecuţi drugii de fier. Distanţa dintre aceste bare era de aproximativ 40 de centimetri. Grosimea zidului era de un metru. Gratiile erau puse puţin mai încolo de mijlocul zidului, cam la vreo 60 de centimetri faţă de marginea interioară a acestuia. În afară rămâneau cam 40 de centimetri. Aceste gratii au fost prinse în perete odată cu zidirea construcţiei. În cadrul ferestrei puteai să stai lejer, rezemat ca într-un fotoliu. Dar nu puteai să treci dincolo. Numai mâna încăpea printre gratii. În afară de aceste celule, mai erau nişte încăperi mari, lungi de 7 metri şi late de 5 metri şi ceva, în care stăteau cei care erau deja judecaţi şi care nu mai aveau secrete.
 Deţinuţii dormeau pe nişte rafturi de scândură, numite priciuri. Priciul de jos era la o înălţime de 40-50 de centimetri de la pământ, iar cele de sus, la un metru douăzeci – un metru treizeci deasupra primului nivel. Aveau o scândură la capăt ca să nu aluneci, şi rogojini pe ele. Nimic altceva.
 Aici era mai bine decât la Ministerul de Interne, unde „patul” era din beton acoperit cu linoleum?
 Da. Dar la Ministerul de Interne câteodată mai puneau şi pături, dacă te ţineau mai mult… În ’48-’49 nu aveau însă pături… La Jilava erau numai rogojini. Cu timpul, se zice că au pus saltele… Dar nu făceau focul niciodată. Noi n-am apucat foc în Jilava. N-am avut sobă. Nici geam n-am avut la ferestre; numai gratii… Nu aveam decât căldura pe care o emanau trupurile deţinuţilor. Când priveam pe fereastră, vedeam, la 10 metri, peretele de pământ al şanţului. Dar nu aveam voie să ne apropiem de ferestre. Aveam un bec aprins tot timpul în celulă. Peste tot erau becuri aprinse zi şi noapte. Lumina electrică nu era stinsă niciodată. Din celulă ieşeai într-un coridor care era tot timpul umed. De-asta îi spunea Jilava, din cauza umezelii.
 Pe lângă frig, umezeala asta favoriza bolile de plămâni?
 Da, multe boli…
 Câţi oameni intrau într-o astfel de celulă, de circa 35 de metri pătraţi, cu priciuri?
 Într-o celulă de-asta, cu priciurile acelea şi cu loc pentru hârdaie, intrau peste 20 de oameni… În Jilava nu erau w.c.-uri pentru deţinuţi. Nu era grup sanitar. În celulă erau două hârdaie: pentru apă şi pentru necesităţi. Locul lor era lângă uşă. O dată pe zi, toţi cei din celulă erau scoşi afară pentru aerisirea celulei, pentru ducerea hârdaielor şi pentru aprovizionarea cu apă. Hârdaiele astea erau duse de cei mai tineri. Băgau un băţ pe mijlocul lor, ieşeau cu ele din celulă însoţiţi de unul-doi miliţieni, treceau pe uşa principală, o luau la dreapta, urcau nişte trepte de scândură care duceau pe pământul de deasupra clădirii, şi acolo era haznaua în care răsturnau hârdaiele. Pe urmă luau hârdăul pentru apă; îl spălau, îl umpleau şi-l aduceau în celulă plin cu apă pentru 24 de ore.
 Câteodată se întâmpla să fim atât de mulţi în celulă, încât pe unii îi băgam sub pat, să doarmă acolo pe burtă, pentru că n-aveau loc. Sau dormeam pe prici, dar pe rând. Sau dormeam pe-o parte, pentru că nu aveam loc. Pentru că eram foarte slabi, făceam răni şi bătături pe partea pe care dormeam.

(…)

Celula „16 pedeapsă”

 Alături era o altă celulă care avea tot numărul 16, dar era de pedeapsă. „16 pedeapsă” se numea.
 Care era diferenţa dintre celula „normală” şi cea „de pedeapsă”?
 Pe vremuri, toate aceste celule fuseseră camere de muniţii. În celula „16 pedeapsă” se ţinuse dinamită… Era mai joasă decât celelalte, avea o înălţime doar de un metru şi jumătate, şi nu era nimic în ea – nici prici, nici scânduri, nici geam… N-aveai pe ce să stai. Numai cărămidă şi beton. Şi cu apă pe jos… Umedă.
 Deci trebuia să stai aplecat, cu picioarele în apă, fără să te poţi aşeza sau sprijini de ceva…
 Da. Eu am stat o singură data în ea, pentru scurt timp; pe urmă m-au scos de acolo..
 Cum aţi ajuns acolo?
 Nu mai ştiu exact ce s-a întâmplat… S-a deschis uşa şi ne-am uitat înăuntru. Pe doi-trei dintre noi ne-au băgat acolo pentru câteva ore. Era ceva de neînchipuit.
  Pe cine obişnuiau să trimită acolo?
 Domnule, dacă aveai certuri, discuţii, dacă protestai sau te răsteai la miliţian, te lua: „Ia vino, mă, încoace! Ia stai tu puţin la 16 pedeapsă, să te răcoreşti!”
 Ce înseamnă „puţin”? O zi, două, trei?…
 Nuuu… Nu te ţineau atâta! Foarte rare au fost cazurile în care un deţinut a fost ţinut acolo şi în timpul nopţii.
 Ar fi murit dacă ar fi stat câteva zile?
 Da, murea. Îl băga aici doar ca să-l potolească.
 Era mai uşor la „izolare” decât în această celulă?
 La Jilava nu era izolare.
 În locul „izolării”, era celula „16 pedeapsă”?…
 …cu apă în ea şi joasă.
 Cât de ridicat era nivelul apei în celulă?
 Domnule, de-o şchioapă sau poate mai mare…
 Vă ajungea până la glezne?
 Da, sigur. Uneori însă apa se retrăgea, în funcţie de atmosfera de afară… Nu pot să înţeleg cum se întâmpla. Uneori era mai puţină apă, alte ori era mai multă.
 Plus mirosul şi igrasia…
 Sigur…
 Şobolani erau?
 Nu. Nu veneau pentru că n-aveau ce să mănânce. Şobolanii se duceau pe câmp… Aici, dacă ar fi venit, îi mâncau oamenii, aşa cum s-a întâmplat în multe locuri.
 Unde?
 S-a întâmplat prin colonii. În Peninsula şi în alte părţi, au fost oameni care au mâncat şobolani. Şi în alte închisori în care au fost şobolani, aceştia nu au supravieţuit. Oamenii care i-au mâncat însă, au supravieţuit.
 Revenind la Jilava…
 În mijloc erau două camere mari, semicirculare, numite „Reduit” , în care puteau intra până la 250 de oameni.
 Ce suprafaţă aveau aceste camere?
 Păi, facem socoteala. 7 metri lăţimea înmulţit cu 17 metri lungimea, face cam 120 de metri pătraţi.
 250 de oameni într-o încăpere de 120 de metri pătraţi? Aproape doi inşi pe metru pătrat. Cum dormeau?
 Şi-n picioare, şi pe jos, şi în pat şi sub pat, unul lângă altul… Pe stânga şi pe dreapta erau câte două rânduri de priciuri pe care oamenii stăteau unii peste alţii. Cei care nu aveau loc pe priciuri, intrau sub pat. Cei de sus, care dormeau pe lemn şi pe rogojină şi mureau de cald din cauza respiraţiei celor 250 de oameni, le dădeau hainele mai groase celor care dormeau sub pat, pe betonul de jos. Aceştia stăteau pe hainele alea, ca să nu răcească.
 Le dădeau şi rogojina?
 Nu puteai să iei rogojina. Nu se desprindea de pe scândură.
 Mureau mulţi oameni?
 Bătrânii mureau. Nu rezistau.
 Puteţi să-mi spuneţi numele unor oameni decedaţi în închisoare? Cam câţi au murit?
 Nu pot. Nu apucam să ne ştim. Astea erau nişte camere în care se intra şi se pleca, se intra şi se pleca… Oamenii erau duşi la judecată, în alte părţi. Şederea lor aici era provizorie şi de scurtă durată. În camera aceea supraaglomerată, necazul era că trebuia să aştepţi foarte mult până când îţi venea rândul să-ţi faci necesităţile. Era înghesuială la hârdău tot timpul… Când se încărcau hârdaiele, băteam în uşă şi veneau 2-3 miliţieni: „Ia, patru inşi de-aicea, ieşiţi la hârdaie!” Mizeria era mare din cauza depozitului de necesităţi. Oamenii abia puteau să ducă hârdaiele alea mari şi grele. Din cauza greutăţii lor, de multe ori se punea problema: cine duce hârdaiele afară după ce s-au umplut? Fiind flămânzi şi slăbiţi, oamenii n-aveau putere să le care.
 S-a întâmplat să cadă cu hârdăul pe drum?
 S-o fi întâmplat. Da’ ce, ne spunea cineva? Fiecare le ştia pe-ale lui, în celula lui. Despre ceilalţi nu ştia nimeni niciodată.
 Cum le cărau?
 Pe umăr.
 Foloseau băţul?
 N-aveai băţ, n-aveai cum să-l foloseşti şi să mergi cu el. Mai mult de doi inşi nu puteau căra hârdăul, pentru că trebuia să urci scările alea înguste ca să-l duci la hazna.
 Cât de greu era hârdăul?
 Păi, încăpeau în el 100 de kilograme, dar nu luau decât vreo 80 de kilograme, ca să nu se verse. Şi-l duceau de două-trei ori pe zi. Când se mai vărsa pe scară, aduceau o mătură şi curăţam. Faptul că era mâncare puţină, constituia totuşi un anumit avantaj în această situaţie, pentru că nu erau atâtea necesităţi. Dacă oamenii ar fi mâncat normal, ar fi fost nenorocire cu căratul hârdăului.
  Când scoteau hârdaiele, îi scoteau şi pe oameni.
 Unde?
 Era un anumit spaţiu pe culoarul din faţă. Căratul hârdaielor era un fel de plimbare în timpul căreia oamenii se ajutau pe drum. Când unii nu puteau să mai ducă hârdăul, veneau alţii să-l care. În timpul ăsta, celula se aerisea, rămânea complet goală şi oamenii se mişcau puţin.
 Ajungeau afară, la aer?
 Ajungeau doar până la scara aceea care ducea deasupra clădirii. Ajungeau sus numai cei doi sau patru inşi care duceau hârdaiele să le verse.
 Deci numai ei vedeau lumina zilei şi luau o gură de aer curat…
 Am văzut şi eu lumina zilei când am urcat cu hârdaiele.
 Cât de des?
 Apucam cam de două ori pe lună. Pe bătrâni îi scuteam de cărat; nu puteau şi nici n-ar fi fost drept să facă asta. Hârdaiele se umpleau de mai multe ori pe zi şi creau probleme numai în cele două camere mari. În celulele obişnuite, nu se umpleau în 24 de ore, pentru că nu erau atâtea necesităţi. Eu am stat foarte puţin într-o cameră mare, doar o săptămână. Alţii au stat mai mult. Te scoteau din celulă să te ducă la judecată, la proces, dar când te aduceau înapoi, nu te mai băgau în celulă, ci în camerele astea mari. Şi băgau tot lotul aici. Îi ţineau o zi, două, trei, patru, cinci…, după cum veneau dubele care-i luau şi-i duceau la puşcăria în care urmau să execute condamnarea.
 Apa era suficientă?
 Ajungea, dacă aveai grijă s-o drămuieşti. Fiecare îşi avea lingura şi gamela lui, pe care le ţinea sub cap. Cu gamela beai apă. Lângă hârdăul cu apă erau una sau două căni. Luai cu cana puţină apă din hârdău, îţi puneai în gamelă şi beai. După ce mâncai, gamela rămânea lună. Practic, n-aveai ce să speli. Şi de ce s-o speli? Ca să risipeşti apa?! Şi cum să laşi în ea atâta mâncare?! O ştergeai cu degetul până când nu mai rămânea nimic. Apoi puneai în ea puţină apă şi o clăteai. Dar nu aruncai apa aia. O beai.
 Gândaci erau?
 La ce să vină? De unde gândaci?
 Nici păduchi?
 Nici păduchi nu erau. Dădeau cu D.D.T.
 Reuşeaţi să vă spălaţi?
 Dădeam pe ochi cu puţină apă.
 Doar pe ochi?
 Atât. În Jilava, domnule, nu s-a făcut nici o baie, niciodată. Nu s-a spălat nimeni!
 Dar nu se produceau iritaţii?
 N-am făcut nici o iritaţie. Mulţumesc lui Dumnezeu.

„Ca să ne încălzim, ne lipeam unii de alţii”

 Dintre închisorile prin care aţi trecut, unde a fost cel mai greu?
 La Jilava. În celelalte erau alte condiţii. Şi alimentaţia era ceva mai bună… La Jilava era distrugere… Frigul, foamea, lipsa de igienă… Dar Dumnezeu a ştiut de noi. Dumnezeu a ştiut de noi… N-am răcit niciodată, domnule! Nici măcar n-am tuşit! N-aveam nimic pe mine şi stăteam cu picioarele goale pe beton când făceau percheziţie – să nu ai, să nu aduci cuţite, armament, bombe, chestii de-astea. Ne scoteau din celulă şi ne duceau acolo, la intrare, unde era spaţiul mai mare, cu beton pe jos. „Toată lumea, dezbrăcarea pentru percheziţie!” Ne aliniau pe toţi cei din celulă, după care scoteam tot de pe noi. Şi haine, şi încălţăminte, tot, tot, tot… Nu mai aveam nimic pe noi. Şi ne lăsau aşa, pe cimentul ăla… Oricum ar fi fost timpul, tot frig şi rece era.  Miliţienii plecau pentru că aveau alte treburi. Unul stătea cu noi. Pândea… Ne lăsau să aşteptăm în pielea goală, cu toată îmbrăcămintea şi cu încălţămintea alături de noi, cu picioarele goale pe cimentul rece şi jilav.
 Asta – în condiţiile în care nu se făcea focul! Ce temperaturi erau iarna?
 Temperatura obişnuită era de 5-6 grade. În camerele în care erau mulţi oameni, aceştia nu îngheţau; din cauza respiraţiei era cald. Dar unde erau puţini…
 Cât timp vă lăsau miliţienii să aşteptaţi în frig, dezbrăcaţi şi desculţi?
 Până când îngheţau o parte dintre noi, până când te răzbea frigul. Ca să ne încălzim, ne lipeam unii de alţii, 3-4 inşi ne ţineam în braţe.
 Cât dura percheziţia?
 Stai, că încă nu începea percheziţia. Asta era pregătirea. Te lăsau să îngheţi, să suferi…
 Câte ore?
 Două-trei ore şi chiar  mai mult, după cum aveau ei poftă…
 Dezbrăcaţi complet, cu picioarele goale pe cimentul jilav, lipiţi  unii de alţi…
 Asta era sursa de căldură. Uneori, dacă aveau vreun apel, se grăbeau, mergea mai repede. Pe urmă, venea percheziţia. Te căutau peste tot. În păr nu era cazul, că n-aveai păr, erai tuns. Te căutau în urechi, să n-ai aparate. Te căutau în gură. Te căutau sub testicule. Desfăceai fundul, se uitau în fund. Să n-ai ceva ascuns acolo. Te căutau la subţiori. Desfăceai degetele de la mâini şi de la picioare. Să n-ai lame şi vârfuri de creioane sau chestii de-astea cu care să scrii. A, la membru, trebuia să dai pielea înapoi. Femeile erau controlate în vagin. După ce ne controlau pe toţi în felul acesta şi ne luau aşa la verificat, ne dădeau voie să ne îmbrăcăm şi ne aduceau înapoi în celulă. Controlul se făcea periodic. În programul administrativ erau incluse aceste percheziţii minuţioase şi dure. Percheziţia, asta însemna! Trageţi concluzia. Asta era Jilava. În altă parte, te percheziţionau în alt fel.
 Cea mai dură percheziţie era la Jilava?
 Da. Aici era cea mai dură. Cine avea noroc să nu răcească, era tare. De-asta, tot ce nu te omoară, te întăreşte. Eu mă învăţasem. N-am răcit, domnule, niciodată. Nici măcar n-am strănutat vreodată, deşi stăteam în frig în pielea goală. Dumnezeu m-a ajutat. Dac-aţi şti…
 N-aţi suferit de nici o boală în puşcărie?
 M-am îmbolnăvit de reumatism la Jilava, dar am suferit mai târziu, la Canal, din această cauză. Fiind vechi în Jilava, aveam dreptul să aleg locul cel mai bun. Noi credeam că acesta era lângă peretele dinspre sud. Dar nu răzbea soarele până acolo. Dormeam cu faţa în sus, iar cu partea dreaptă a corpului mă rezemam de acest perete de cărămidă. Am făcut reumatism pe toată partea dreaptă, de sus până jos; mi-a cuprins şi zona urechilor. Când eram la Kilometrul 4 Saligny, 4 zile m-am tăvălit pe jos din cauza durerilor. Dar după ce am cărat roaba dezbrăcat, în soare, timp de trei-patru luni, am scăpat de dureri, după cum îmi spusese doctorul din colonie, care era şi el deţinut: „Pentru reumatism nu sunt alte leacuri decât soarele şi răbdarea”. Vedeţi ce noroc am avut? Mai târziu iarăşi m-au apucat durerile reumatice la urechea dreaptă, cu care nu mai aud aşa de bine. Dar mi-au trecut. Ştiţi cu ce? Cu magneţi pe care îi ţin în mâini şi îi pun în apă. De mai bine de zece ani, beau apa în care am pus magneţi. La 86 de ani, eu nu mai am reumatism, cum au bătrânii.

(…)

Constantin Ionaşcu, Ororile şi farmecul detenţie – o convorbire cu Traian Călin Uba, Fundaţia Academia Civică, 2010