Constantin Ionașcu, Ororile și farmecul detenției: De la Malmaison m-au dus înapoi la Interne și de aici, la „depozitul” de la Jilava

De la Malmaison m-au dus înapoi la Interne și de aici, la „depozitul” de la Jilava. Această închisoare era plină de deținuți nejudecați, aflați în anchetă. N-aveau unde să-i mai țină. Venea duba, te lua de la Jilava, te ducea la anchetă la Ministerul de Interne, unde te ținea după cum mergea ancheta. Apoi te aducea înapoi la Jilava și iar te lua la Ministerul de Interne. Această perioadă a durat doi ani. La 3-4 luni mă duceau de la Jilava la Interne să mă mai întrebe câte ceva: „Ce mai știi de cutare?”. Apoi mă transportau înapoi la Jilava, până când n-am mai prezen­tat importanță pentru că nu mai aveam de spus nici o noutate. Mă mai înjurau, mai îmi dădeau câte una, dar nu aveam ce să mai spun. Între timp slăbisem foarte mult. Mulți deținuți slăbiseră. Ne lăsau să stăm acolo, cu mâncarea aia proastă, deși nu mai aveau ce să mai scoată de la noi. Veneau mereu oameni noi. Era aglomerație foarte mare. Arhi­plin!

Și la Interne, la fel. Era atâta lume ares­tată, încât nu mai aveau unde să-i țină pe deținuți! Au fost nevoiți să creeze în subsolul Ministerului de Interne camere și celule noi. Aveau o lățime de 1,90 metri și o lungime de 3 metri. Patul suprapus era din beton, aco­perit de linoleum. În loc de pernă – plan înclinat. În celulă era o măsuță de beton cu două taburete de beton. Alte celule n-aveau măsuță. Erau două uși. Cea din interior era din gratii, cea dinspre coridor era din fier com­pact. Amândouă se încuiau. Asta era la Mi­nisterul de Interne. O vreme am stat în celularul vechi, pe urmă m-au mutat. Nu te duceau în aceeași celulă. De fiecare dată nimereai într-o altă celulă, cu alte persoane. Aveau eviden­ța persoanelor pe care le-ai cunoscut, cu care ai stat în aceeași celulă. Nu te duceau niciodată într-un loc în care să stai împreună cu oameni pe care îi cu­noșteai, ci în camere în care întâlneai de fiecare dată necunoscuți. La fel procedau și la Jilava. Aveau niște scheme bine puse la punct. Când vroiau să mai obțină niște date de la tine, te băgau în celulă cu un infor­mator. Fie că era mai tânăr sau mai în vârstă decât tine, încerca să te tragă de limbă făcând pe sfătosul: „vezi ce faci… aoleu… ai grijă ce spui…” Cel care era prudent, nu-și dă­dea drumul la gură. Dar cei imprudenți cădeau în plasă. Iar informatorul îi spunea anchetatorului, care îi lua apoi la întrebări: „N-ai făcut cutare și cutare lucru?!” Mulți și-au dat seama pe parcurs: „Aoleu, i-am spus de chestia asta ăluia care a stat cu mine în celulă, ăluia care zicea că-i bolnav, că-l doare nu știu ce și pe care-l scotea să-l ducă la infirmerie!” Apoi informatorul spunea ce discutase cu tine până atunci. Ăsta era sistemul. Cei care eram mai vechi, ne învăța­serăm cu el. Dar cei noi, cei tineri, spuneau tot ce nu trebuiau să spună. (…)

Acești oameni care vă trăgeau de limbă, erau simpli informatori sau ofițeri de Securitate?

Ofițerii de Securitate erau trimiși la niș­te deținuți mai importanți. Nu-i băgau în celulă cu noi, ăștia mărunții, ci cu perso­nalități…

Cum erau recompensați acești infor­matori?

Îi mai scoteau din celulă, le mai dă­deau ceva de mâncare, le promiteau: „Îți dăm drumul, pleci acasă”. Și atunci, omul fă­cea tot posibilul ca să te tragă cât mai mult de limbă.

Aveați niște condiții minime de igienă?

Spre deosebire de Jilava – unde hâr­dăul în care-ți făceai nevoile era în cameră –, la Ministerul de Interne era mai civilizat: te duceau la w.c. de două ori pe zi, dimineața și seara. Și aveai o cuvă mică în care urinai. La w.c. era hârtie – ruptă din cărți vechi. Dar nu prea aveai nevoie de ea pentru că ieșeai afară o dată pe săptămână. N-aveai ce! Dar era uman să ai hârtie!

Totuși, vă dădeau ceva de mâncare…

Hrana era puțină, foarte puțină. Slă­beai tot timpul… Masa consta din mazăre ne­curățată, cu gunoaie și cu gărgărițe în ea. Mâncarea sau ciorba se numea „de fasole”, dar nu prea găseai boabe de fasole în ea. Mâncarea de cartofi, tot așa, se reducea la puțină zeamă. Ne mai dădeau o bucățică de pâine, puțin mai mare decât o cutie de chi­brituri și turtoi – un fel de mămăligă –, dar porția era foarte mică. Mie îmi dispăruse însă senzația de foame.

De ce?

Fiindcă am putut să dau la alții. Când dai la alții din mâncarea ta așa de puțină, nu-ți mai e teamă că o să mori de foame. E în firea omului și a animalului să nu-și dea mân­carea altora, mai ales când e foarte puțină. Doar mama renunță pentru puiul ei… Dar altcineva nu renunță. Omul, ca și animalul, vrea să aibă asigurată porția lui, să se sa­ture…. Faptul că eu am putut să dau jumă­tate din porția mea altuia, m-a ajutat să mă detașez de senzația de foame. Și am fost sănătos.

 

Din Constantin Ionașcu, Ororile și farmecul detenției, o convorbire cu Traian Călin Uba, Fundația Academia Civică, 2010

 

***

 

Constantin Ionașcu

(19 noiembrie 1924-15 noiembrie 2011)

Student la Facultatea de Drept

A fost arestat la 4 mai 1948, ca membru activ al Tineretului Universitar Naţional Ţărănist şi ca participant la organizarea manifestaţiei din 8 noiembrie 1945. A fost condamnat la 5 ani închisoare corecţională pentru „uneltire contra ordinii sociale” (articolul 209). A trecut prin închisorile şi lagărele de muncă Malmaison, Saligny, Valea Neagră, Constanţa, MAI Bucureşti, Jilava, Piteşti, Aiud, Gherla, Poarta  A fost eliberat în 2 mai 1953, la expirarea pedepsei.