(28 mai 1928-5 decembrie 2008)
A fost arestat ca elev pentru activitate naţional-ţărănistă şi condamnat apoi succesiv la un total de 27 de ani închisoare, din care a executat 11. Prima condamnare a fost de doi ani şi şase luni pentru activitate subversivă PNŢ şi pentru „deţinere de armament”. Deţinut pe baza acestei condamnări până la 4 iunie 1952 este apoi internat administrativ pentru 24 de luni. În 1958 este rearestat şi anchetat. Refuzând orice colaborare cu anchetatorii, Constantin Ticu Dumitrescu este condamnat la 23 de ani muncă silnică.
A trecut prin multe spaţii de recluziune: Ploieşti, Târgşor, Braşov, Jilava, lagărul de la Poarta Albă, Mărgineni, Galaţi, Botoşani, Văcăreşti.
După 1989 a activat în conducerea PNŢCD, fiind unul din apropiaţii lui Corneliu Coposu.
Devenit de la înfiinţare preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, a fost iniţiator al legii pentru accesul la propriul dosar şi pentru deconspirarea fostei securităţi. Amplă activitate memorialistică („Mărturie şi document”).
Noi, care am fost victime și martori încă vii ai ororilor comunismului, avem prin mărturiile și chiar prin simpla noastră prezență un rol esențial, numai că numărul nostru scade dramatic de la o zi la alta. Astfel, dacă în 1990 Asociația Foștilor Deținuți Politici număra peste 150.000 de membri, astăzi numărul lor abia atinge 50.000. Peste 5-6 ani însă nu vom mai fi decât cel mult câteva mii. Voi, tinerii de azi, când veți ajunge oameni cu funcții și răspunderi diferite, vă veți simți mândri poate că ați cunoscut, ați văzut, ați auzit și ați vorbit cu oameni ca noi, atunci când nu vom mai fi. Sunt legile firii rânduite de Dumnezeu. (…)
Securitatea, acel aparat odios de opresiune fără de care n-ar fi existat comunismul în România, pe lângă teroarea și ororile săvârșite, a urmărit să distrugă psihic și moral esența ființei umane, adică omenia, cinstea, încrederea în oameni, credința în Dumnezeu, punând în locul lor ura de clasă sau de rasă, minciuna, delațiunea, ateismul și lașitatea unora dintre noi. În timpul celor aproape trei ani pe care i-am îndurat în anchetele Securității, nimic nu m-a îngrozit mai mult decât țipetele femeilor pe care le auzeam, trecând dincolo de zidurile camerelor de tortură sau ale celulelor. După cum n-am să uit niciodată cum, în două–trei ocazii, mi-a fost dat să aud plânsetele disperate ale unor copii de 7–8 ani, arestați și aruncați în hrubele întunecate ale Securității pentru a-i obliga pe părinții lor să se predea. Am aici și o dovadă despre ce a însemnat comunismul – o fetiță de 10 ani, arestată și obligată să semneze următoarea declarație: „Subsemnata Popa Victoria, elevă în clasa I, la liceul de fete din Orăștie, născută în Petroșani (…) recunosc că în ziua de 22 octombrie 1946, au venit la mine colegele Mogoșan și Pușa Mihu și ne-am dus în pod, unde am scris cu mâna manifeste național-țărăniste. Plecând împreună, am pus cele 10–15 manifeste pe gardurile din localitate. Aceasta îmi este declarația, o susțin și o semnez“. Iată ce însemna comunismul, iată ce însemna poliția comunistă, indiferent că până în 1948 a fost Siguranța comunizată, iar după aceea Securitatea.
Mă adresez vouă, tinerilor, pentru că în voi este speranța că noi, cei care am cunoscut pe propria noastră piele experiența comunismului, n-am luptat degeaba și ne veți continua lupta pentru adevăr, progres și frumos.
Constantin Ticu Dumitrescu, Ideea de dreptate, nu de răzbunare în Romulus Rusan (ed.), Școala Memoriei 2006, Fundația Academia Civică, 2007
