Temă de interes continuu, sub multiple unghiuri, „Basarabia” a revenit spectaculos în atenţia publică, graţie bicentenarului răpirii, iar în ultimul timp sub presiunea „evenimentelor” din Ucraina. Era firesc să intre şi în programul Şcolii de Vară, organizat de Fundaţia Academia Civică, în cadrul căreia activează şi o echipă de cercetători ai istoriei totalitarismului. Era cu atît mai firesc cu cît noua sesiune a acestui aşezămînt sui generis a coincis cu împlinirea unui sfert de secol de la schimbarea de regim produsă în aporeticul nostru Decembrie ‘89.
Pentru mine, a fost şi un prilej de a întîlni istorici de peste Prut, specializaţi în domeniu şi sensibili la manifestările consonante din ţară. A fost o reală bucurie să discut, la 28 iulie a.c., în cadrul acelei dezbateri, cu un eminent istoric din Chişinău, Anatol Petrencu, venit anume la Memorial Sighet, împreună cu nu mai puţin reputatul profesor Gheorghe Palade şi cîţiva tineri studioşi, selectaţi prin concurs pentru ocazia amintită.
I-am ascultat cu atenţie pe ambii istorici, ca şi pe mai tinerii lor colegi (I. Bălănici, A. Dumanschi, R. Rusnac), invitaţi pe bază de concurs, la noua secvenţă a Şcolii de Vară. Intervenţiile lor, deplin motivate epistemic şi moral, au produs o puternică impresie asupra unui auditoriu pus în situaţia de a sesiza parcă suflul rece al Răsăritului „imperial”.
Mai multe cărţi despre Basarabia, unele scoase chiar de Fundaţia Academia Civică, organizatoarea noii dezbateri, au putut fi procurate de la standul Memorialului. Una din ele, mai cu seamă, mi-a reţinut luarea-aminte, dat fiind prestigiul autorului.
Împreună cu Ludmila D. Cojocaru şi Lidia Pădureac, profesorul Anatol Petrencu a editat, într-o serie tematică, un prim volum, sub titlul Românii în Gulag: memorii, mărturii, documente, sub egida unor instituţii de rang academic din Chişinău şi Bălţi[1]. Este vorba anume de nişte interviuri, realizate cu grijă şi profesionalism, în cadrul unor programe ce pun în lumină mai ales resursele istoriei orale.
Cuvîntul înainte, elaborat de istoricul Petrencu, se recomandă ca un veritabil studiu[2] despre soarta populaţiei româneşti din Basarabia Sovietică, studiu ce se adaugă la vasta bibliografie deja existentă asupra temei. „Fiecare viaţă trăită în condiţiile exilului stalinist, povestită istoricilor, dar şi publicului larg, conchide autorul, merită toată atenţia şi recunoaşterea noastră. Memoriile acestor oameni prezintă documente de istorie orală inedite. Cu cît vom aduna mai multe mărturii de acest gen, cu atît reflecţia pe marginea moştenirii trecutului totalitar comunist va fi mai amplă, iar cunoştinţele noastre despre istoria de lîngă noi vor fi mai trainice”[3]. Este concluzia ce reclamă, desigur, o difuziune cît mai amplă.
Un interes la fel de legitim stîrneşte şi volumul Un scurt popas necesar drumului, dedicat profesorului Anatol Petrencu la împlinirea a şase decenii de viaţă rodnică, profesional şi civic, după cum rezultă din motivaţia preambulară şi din prezentarea sintetică, semnată de Valentin Tomuleţ. A fost subliniat, cu bun temei, rolul distinsului pedagog în pregătirea de specialişti, ca şi rostul studiilor de istorie mai veche sau mai nouă, prin care a impus date şi interpretări menite să ofere un plus de siguranţă în „lectura” trecutului. „Cartea conţine – citim în pagina de gardă – o bibliografie a istoricului Anatol Petrencu, cîteva studii istorice recente, referitoare la problematica naţională şi universală, rezumate ale comunicărilor, expuse în formă scrisă la conferinţe ştiinţifice naţionale sau internaţionale în perioada 2011-2013, un set de recenzii şi note de lectură ale unor cărţi publicate recent, informaţii privind forurile ştiinţifice care au pus în discuţie probleme de cercetare a istoriei contemporane. Au fost inserate, de asemenea, articole publicistice, plasate de autor pe portaluri de ştiri sau pe blogul personal, materiale care au atras atenţia publicului larg de cititori. Cartea este adresată istoricilor, oamenilor politici, tineretului studios şi tuturor celor interesaţi de istoria secolului XX”, se mai spune în nota explicativă, formulată astfel ca
oricine să ştie, din capul locului, la ce se poate aştepta, cunoscînd că în „Republica Moldova (RM) istoria este un domeniu ce aparţine nu doar specialiştilor, ci un cîmp prielnic pentru diverse speculaţii ideologice sau politice. Istoricii din RM deseori sînt obligaţi să intre în polemici cu diverşi autori care falsifică cu bună ştiinţă trecutul. Autorul acestei cărţi, citim în preambul, s-a implicat deseori în discuţii pentru a demonstra adevărul istoric şi a combate unele teze pseudo-ştiinţifice sau anti-ştiinţifice”[4]. Tema identităţii românilor, problematica Unirii, diversiunea „moldovenismului”, ajuns a fi un timp ideologie de stat, marile descoperiri documentare din epoca lui Gorbaciov şi de mai tîrziu, iată numai cîteva chestiuni ce apar frecvent în cuprinsul volumului. Merită să menţionăm unele figuri de istorici evocate de sexagenar în noua carte: Alexandru Bobeică, Ion Costaş, Anton Moraru, Boris Movilă, V. Spinei, V. Tomuleţ, nume semnificative pentru istoriografia contemporană, la care pot fi adăugate altele, menţionate ocazional. „Cultivat şi distins”, profesorul Petrencu „are un deosebit cult al prieteniei şi cumsecădeniei”, însuşiri evocate în textul omagial, alături de altele mai puţin pregnante. Volumul în cauză, intitulat cu modestie Un scurt popas necesar drumului, constituie în tot cazul un reper de neocolit în domeniul ego-istoriei şi un instrument de lucru indispensabil. O analiză mai sistematică s-ar impune, oricum, în aşteptarea altor produse cărturăreşti ale eminentului istoric.
Episodul „basarabean” n-ar putea fi însă evaluat cum se cuvine fără o raportare la celelalte episoade ale noii runde, a XVII-a, din parcursul deja prestigios al Şcolii de Vară. Primul episod s-a conturat în jurul ideii de justiţie, pe care euro-parlamentara Monica Macovei a dorit să o prezinte ca „formă de memorie”, reluînd fireşte o sintagmă deja consacrată la Memorial. Al doilea, a prilejuit evocarea a două experienţe personale din anii dictaturii (Jardar Seim şi Alexandra Bellow), urmate de prezentarea unei expoziţii Despre exilul românesc (Nicolae Scurtu) şi de o analiză privind libertatea presei(Brînduşa Armanca), după care Ada Milea a făcut (încă o dată în incinta Memorialului) un concert realmente extraordinar.
Un modul tematic aparte a fost dedicat apoi revoluţiei ca fapt trăit, la care şi-au dat concursul Ana Blandiana, Romulus Rusan, Daniel Vighi, Traian Orban, Brînduşa Armanca, Doina Jela, Petre Mihai Băcanu, Dan Voinea, nume cunoscute din epoca respectivă. Deconstrucţia fenomenului a fost realizată apoi, pe baza unor mai vechi studii, de profesoara clujeană Ruxandra Cesereanu, autoarea unei recente cărţi pe aceeaşi temă, Un singur cer deasupra lor (Polirom, 2013), la care cunoscuta scriitoare s-a şi referit în mod special. În fine, încă un moment de înaltă semnificaţie l-a constituit expunerea Muzicieni în arhivele Securităţii, făcută cu ştiinţă, talent şi devoţiune de Ioana Raluca Voicu Arnăuţoiu, fiica eroului militar din Nucşoara, bine cunoscută şi din alte episoade ale Memorialului. Ultima articulaţie tematică s-a referit, sub „bagheta” lui Romulus Rusan, la Anul 1989 văzut dinspre Est şi Vest, cu expuneri adecvate privind spaţiul cehoslovac (Petruska Sustrova), polon (Alicja Gluza-Vancerc), est-german (Helmut Müller-Enbergs, Katharina Kilzer), maghiar (Gyarmati György), bulgar (Alexander Dimitrov), român (Christian Mititelu, Liviu Ţârău, Mihai Wurmbrand), toate cu intervenţii adecvate din sală.
Ca şi în alte dăţi, s-a vizitat Muzeul Memorial, inclusiv cel în aer liber din Cimitirul Săracilor.
Solicitat să rostesc, la urmă, un gînd final, fără intenţii concluzive, am socotit oportun să subliniez valoarea experienţelor istorico-memoriale consumate la Sighet, sub egida Fundaţiei Academia Civică şi cu sprijin din partea unor instanţe europene, care s-a dovedit mereu salutar. Ideea de implicare civică, însoţită de extensia cadrului instituţional, pe linie muzeistică şi de istorie orală, inclusiv de istoriografie specifică, s-a impus din nou, pe linia unei continuităţi benefice.
Dacă istoricii de meserie s-au arătat uneori reticenţi în raport cu noul tip de discurs, tinerii şi mai puţin tinerii care s-au angajat, frecvent, pe această linie, formează deja o bună cohortă istoriografică, ale cărei strădanii cognitive şi deontologice merită respectul nostru.
