S-a tot auzit şi se aude (din ce în ce mai palid), s-a tot spus, mai puţin s-a scris (ca să nu rămînă mărturii peste vremurile astea grăbite şi superficiale?), că în anii instaurării regimului comunist şi mult timp după aceea, copiii şi tinerii ai căror părinţi au fost arestaţi şi condamnaţi pe criterii politice n-au avut copilărie. Au trăit drame teribile, umilinţe insuportabile. Au fost exmatriculaţi din gimnazii, licee şi facultăţi, au asistat, îngroziţi, la arestarea părinţilor şi bunicilor lor. Copii, adolescenţi proscrişi multă vreme. Cu traume psihice de neşters. Sînt cunoscute – sau mai puţin cunoscute – numeroase cazuri de tineri abia ieşiţi din copilărie, din familiile celor arestaţi şi condamnaţi politic, care au fost, ei, înşişi, întemniţaţi ca infractori, cum era formula ireală, cretină şi perversă, „duşmani ai poporului”, torturaţi fizic şi psihic în subteranele Securităţii. Instituţie criminală, creată după modelul K.G.B. şi condusă de partidul comunist din România. Cîţiva ani, numit – ce batjocură! – partid muncitoresc. Şi, parcă, s-ar fi coborît infernul pe pămînt, au fost femei condamnate politic care au născut în puşcării şi şi-au crescut, cîtva timp, micuţii între ziduri. Ca apoi să fie azvîrliţi în orfelinate, adevărate ghetouri, după modelul Makarenko.
Recent, am citit, cu mîhnire amestecată cu respect necondiţionat, amintirile unor persoane din copilăria lor distrusă de acel sistem malefic, amintiri/memorii cuprinse într-un volum editat de Fundaţia Academia Civică: Copilăria, ca luptă de clasă (Bucureşti, 2013). Este a 23-a carte din seria „Istorie orală”. Amintiri „rostite aproape cu lacrimi în atmosfera saturată de emoţie a Celularului fostei închisori, umplut pînă la refuz de ascultători, înregistrate şi transcrise de studenţii clujeni. (Oare studenţii bucureşteni, ieşeni ş.a.m.d. unde sînt? – n.m. – V.I.) Lor li s-au adăugat amintirile despre copilărie decupate din interviurile unor fii şi fiice de foşti deţinuţi politici aflate în Arhiva de Istorie Orală a Memorialului nostru sau în arhiva personală a Dlui Prof. Ilie Rad”, scrie Ana Blandiana în prefaţă. Ea însăşi, copilă fiind, fiica preotului de mare verticalitate Gheorghe Coman, fost deţinut politic, a suferit mizeriile regimului comunist. Volumul a purces de la o idee lansată cu prilejul dezbaterilor ce au avut loc în anul precedent, potrivit tradiţionalelor întîlniri, la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, de Ziua Porţilor Deschise, la Înălţare.
Opul –după ştiinţa noastră, unicat în literatura memorialistică – are trei părţi: Amintiri din copilărie (masă rotundă); Amintiri din copilărie (pagini de jurnal, memorii, însemnări); Amintiri din copilărie (interviuri). Considerăm că extrase din aceste Amintiri sînt mai elocvente decît orice comentariu. Şi, pentru că nici o mărturie nu poate fi – şi nu trebuie – ignorată, consemnăm numele tuturor mărturisitorilor: 28. Cu certitudine, ar putea fi de ordinul zecilor de mii. Tot atîtea pagini dintr- o dramatică istorie a acestei naţii.
* „Tăcerea la şedinţe, tăcerea la defilări, nici o silabă în plus peste autobiografia fixată odată pentru totdeauna, recitată anost atunci cînd eram chemată la cadre. Tăcerea pe stradă, la cozi. Tăceam nu din teamă, închisorile se goliseră şi o vreme nu se mai făcuseră arestări. Nerostitul ne intrase în sînge (…) Tăceam simplu, spre a rămîne normali”. (Sanda Golopenţia, lingvistă, tatăl, Anton Golopenţia, sociolog de marcă, specialist în geopolitică, director al Institutului Naţional de Statistică, mort în închisoare, 1951).
* „Aveam 13 ani cînd, în noaptea de 3 aprilie 1948, am fost invadaţi, pot să spun, de un grup de securişti împreună cu doi oameni îmbrăcaţi în costume militare sovietice, care l-au luat pe sus pe tata şi care n-au uitat să îmi ceară să scriu o declaraţie. Această declaraţie, de care eu evident că nu mi-am mai adus aminte, am găsit-o în dosarul de la C.N.S.A.S. al tatăului meu”. (Dorana Coşoveanu, fiica comandorului de aviaţie Coşoveanu, pilot de mare pretigiu, condamnat la 25 de ani de puşcărie, eliberat în anul 1964, după 17 ani de detenţie.)
* „Tata a fost arestat în 1948 şi timp de doi ani, pînă în 1950,n-am ştiut nimic despre el (…) am acceptat să lucrez orice. Acest orice a durat 15 ani, pînă la întoarcerea tatei. Au fost tot soiul de slujbe, care nu-mi cereau mai mult de opt clase. (…) Mi-a pus în faţă şi un toc şi mi-a spus: …scrie că tatăl dumitale a fost un om care şi-a bătut joc de familie, care a lăsat trei copii pe drumuri, care a făcut ce-a făcut…” (Crina Coşoveanu, fiica aceluiaşi comandor. Ambele surori şi-au păstrat numele tatălui în semn de respect pentru el.)
* „Aveam 11 ani şi a fost prima experienţă tristă pe care am avut-o, cînd prietena mea m-a ocolit. Atunci mama mi-a explicat că probabil părinţii au învăţat-o să nu se mai joace cu mine. (…) Cînd a venit la rînd dosarul meu în faţa comisiei, cînd mi-au văzut numele, l-au trecut de partea cealaltă. (…) Iar mama nu a reuşit să găsească pentru mine altceva decît un loc de muncitor necalificat la serele din Oradea. (…) Apoi, parcă a căzut cerul pe noi cînd cineva i-a spus mamei: Dar nu mai chinui copilul, că e muncitor necalificat. Ăştia nu îi fac carte de muncă. Deci n-o să intre la seral. Abia atunci am realizat asta”. (Georgeta Pop, fiica preotului ortodox Gheorghe Coman din Oradea, deţinut politic.)
* „Spre deosebire de Dorana, care v-a povestit că atunci cînd avea 13 ani a asistat la percheziţie, eu aveam şase ani cînd am asistat la prima percheziţie şi la arestarea tatei, în 1948. Întîmplarea a făcut ca lucrurile să se petreacă astfel încît acel moment să devină un coşmar al copilăriei mele, dovadă că-l ţin minte în cele mai mici amănunte şi acum. (…) Sora mea, Geta, care abia ştia să umble, a înaintat abia călcînd de pe un picior pe altul, s-a dus pînă la altar, la uşa împărătească, s-a uitat înăuntru, s-a întors spre lume şi a spus: Nu-i! şi toată biserica a izbucnit în hohote de plîns. Îl căuta pe tata şi tata nu mai era…” (Otilia Valeria Rusan- Ana Blandiana, prima fiică a preotului ortodox Gheorghe Coman)
* „Mama mea a ajuns la închisoare tocmai pentru acest păcat, că tatăl ei a fost ministru şi era şi el arestat. A fost arestată şi verificată în 1952. Trei bărbaţi au venit noaptea şi au făcut o percheziţie minuţioasă. (…) În 1959, la ani buni după eliberarea mamei, am fost evacuaţi. Îmi aduc aminte perfect şi acum clipa aceea.(…) Îmi mai amintesc un singur moment foarte curios; tîrziu, cam în 1988, am fost chemată de şefa de cadre a instituţiei unde lucram şi mi-a pus sub nas o adresă a Ministerului de Interne, unde era consemnată detenţia mamei. Mi s-a spus: Nu ai declarat niciodată în autobiografie faptul că mama ta a fost deţinută. Folosisem un subterfugiu: Mama nu avusese parte de un proces, nu fusese condamnată”. (Ioana Vlasiu, nepoată a marelui istoric Ioan Lupaş, unul dintre organizatorii Adunării Marii Uniri de la Alba Iulia, din 1918, membru al Consiliului Dirigent de la Sibiu, care a stat 5 ani între zidurile Sighetului.)
* „La vîrsta de cinci ani, casa a fost naţionalizată, iar noi – daţi afară. Ne-am mutat într-un apartament cu chirie. De-abia începuse şcoala, cînd mamei mele, care era profesoară, i s-a permis să predea numai la o şcoală din Tulcea; deci, a plecat de acasă în septembrie 1949, cînd eu aveam 6 ani şi 6 luni. Lipsa mamei se resimţea, erau primii paşi în şcoală şi fără mamă era foarte greu. (…) Cînd aveam 9 ani, au arestat-o pe mama. Eram în clasa a III-a, deja rămasă fără mamă şi fără tată. În clasa a IV-a nu m-au mai primit la Liceul Lazăr, unde făcusem şcoala primară. Ne-a dus bunica, cu chiu, cu vai, la o altă şcoală. (…) Cînd s-a întors mama din detenţie, am reuşit, datorită unui certificat medical dat de un doctor, să intru în clasa a V-a, la fără frecvenţă. (…) În ceea ce îl priveşte pe fratele meu, care era puţin mai mare, el a suferit mult mai mult decît mine. Dacă eu am devenit mai tăcută, umilă, încercînd să trec neobservată, fratele meu s-a cam revoltat şi, avînd o fire dificilă, s-a chinuit. În orice caz, de la 14 ani, n-a putu să facă şcoală la zi. A intrat ca ucenic la turnătorie, la Vulcan, şi a făcut liceul la seral, facultatea la fără frecvenţă… Iar Ştefan, un frate vitreg de-al meu, din altă căsătorie a tatălui meu, a vrut să treacă frontiera înot, pe Dunăre, dar a fost prins cu cîini poliţişti, au tras în el; a făcut trei ani la Canal şi după aceea a fost inclus în lotul familiilor de foşti demnitari şi a mai făcut încă doi ani de puşcărie…” (Voica Potârcă, fiica lui Virgil Potârcă, fost ministru în guverne P.N.?., arestat în noaptea fatidică de 5 spre 6 mai 1950)
* „După ce tatăl meu a fost arestat, am rămas şase copii, cu vîrste cuprinse între 7 şi 19 ani. (…) Eu eram cea mai mică. Pe mama au dat-o afară din învăţămînt. Mama, ca să-şi hrănească copiii, trebuia să se angajeze. S-a angajat ca hamal în port; căra lemnele peste punte. Acolo a întîlnit un om de bine, care i-a spus: Doamnă, hai să te trec la birou, să înregistrezi cîte lemne trecem. Şi mama a zis: Nu, o să-ţi pierzi şi dumneata pîinea, o să mi-o pierd şi eu şi am de hrănit şase copii.(…) Ştiţi că după 1982, toţi copiii de deţinuţi politici trebuiau să aibă dosar de urmărire informativă. Şi despre fratele meu au scris aşa: A reuşit cu 10 la facultate, dar nu a fost lăsat să se înscrie. A venit acasă. Şi, fiind cel mai mare, era şi cel mai urmărit de Securitate. Deci, toţi copiii ne-am împrăştiat. Eu am rămas cu mama şi cu acest frate. Într-o noapte, fratele meu a venit acasă în stare de şoc şi striga: Luaţi cîinii de pe mine! Curenţi electrici! Deci, în timpul anchetelor i se făcuseră şocuri electrice şi fuseseră asmuţiţi cîini asupra lui. De atunci, toată viaţa i-a fost teamă de cîini”. (Aurora Ivanciu, fiica învăţătorului Dumitru Totir, din judeţul Mehedinţi, dascăl model, fost revizor şcolar al judeţului, membru P.N.?., unul dintre principalii organizatori ai Mişcării de Rezistenţă din judeţul şi munţii Mehedinţi, executat la Craiova, în anul 1953.)
* „… sînt fiica Ilenei Samoilă, care a executat cinci ani de temniţă grea, care a executat, apoi, nouă ani şi jumătate la Periprava şi în alte colonii de muncă forţată. Toată familia mea însumează peste 70 de ani de condamnare. Eu m-am născut (în închisoare- n.n.) în 1954, iarna, în acel februarie cumplit. (…) M-au ţinut în puşcăria Văcăreşti un an şi patru luni, după care au încercat s-o convingă pe mama să mă trimită la un orfelinat. Mama nu a acceptat. A insistat să fiu luată de fratele tatei, care era la Oradea şi care mai avea doi copii. Cu greu a acceptat conducerea penitenciarului varianta aceasta. (…) În 1957, cînd aveam trei ani şi jumătate, a venit mama din puşcărie. Bineînţeles că nu am recunoscut-o. Nici ea n-a ştiut în timpul ăsta nimic despre mine; nu ştia dacă mai trăiesc.(…) Nădăjduiesc ca sacrificiile celor care au stat în puşcării să nu fi fost zadarnice…” (Ileana Budimir, fiica Ilenei Samoilă, sora lui Ion Samoilă, paraşutat de americani, prin anii cincizeci, pentru a întări mişcarea de partizani. Întreaga mişcare a fost deconspirată şi toţi au sfîrşit, fie în închisoare, fie au fost executaţi.)
* „Nu am cunoscut teroarea din epoca lui Dej; am cunoscut, în schimb, absurdul epocii Ceauşescu. Voiam să vă spun că în ultima perioadă a ceauşismului, nouă, urmaşilor deţinuţilor politici, ni se propunea să intrăm în partid ca să ne integrăm în societate; de fapt, cred că voiau fie să ne compromită, fie să ne facă uitaţi. (…) Practic, toţi prietenii tatălui meu fuseseră în închisoare alături de el. Iar prietenii pe care şi i-a făcut după ieşirea din închisoare erau tot foşti deţinuţi politici. Aşa că am crescut între puşcăriaşi, iar în clipa în care meseria de cameraman m-a adus în situaţia să intru cu aparatul în închisori, m-am simţit ca acasă”. (Alexandru Munteanu, fiul medicului Eusebiu Munteanu, condamnat în 1958, în cadrul unui lot de studenţi anticomunişti, care făcuseră o organizaţie; Alex. Munteanu este unul dintre membrii echipei Luciei Hossu-Longin, realizatoare a remarcabilului serial Memorialul Durerii.)
* „Bunicul meu, generalul Radu R. Rosetti, a fost ministru al Educaţiei Naţionale, deşi grav bolnav, a fost închis în anul 1948 şi condamnat la doi de închisoare corecţională, decedînd în închisoarea Văcăreşti. Tatăl meu, inginerul Radu Rosetti, a fost deţinut de trei ori, petrecînd între anii 1949 şi 1962 peste 11 ani în mai multe închisori din România. (…) Cînd aveam 12 ani, am asistat la unul dintre procesele tatei. O experienţă de neuitat. Deşi deţinuţii era slăbiţi la maximum şi nemîncaţi – doi dintre ei erau culcaţi pe tărgi – aceşti oameni ofereau exemple de demnitate şi curaj fenomenale. Toţi membrii familiei mele au fost daţi afară în mod abuziv din casele în care locuiau şi obligaţi să trăiască ani de zile în condiţii mizerabile, fiind expropriaţi. (…) În anul 1961, m-am căsătorit cu Smaranda Cantacuzino care, datorită originii sale sociale nesănătoase, gustase şi ea din plin din binefacerile comunismului: închisoarea şi domiciliul forţat al rudelor apropiate, interdicţia de a studia etc. (…) În anul 1974, cu ajutorul unui bun prieten austriac al familiei, care ne-a cumpărat de la statul român, transferînd suma de 10.000 de dolari într-un cont secret din Elveţia al Comitetului Central al P.C.R., am părăsit definitiv România împreună cu soţia mea, cu mama sa şi cu cei doi copii ai noştri…” (Radu Rosetti).
* „?in minte o dimineaţă de iarnă, nu aveam mai mult de şapte ani, cînd tata îi arăta mamei zăpada bătătorită sub fereastra de la sufrageria noastră şi, numărînd chiştoacele de ţigări, socoteau cît timp va fi stat securistul acolo să asculte ce se vorbeşte în casă. Sau, altă dată, am auzit cum tata, care era preot, îi spunea bunicului (preot şi el) că pot să-l omoare în bătaie pentru că el tot nu le spune ce a auzit la spovedanie, aşa cum i-au cerut. Nu m-am întrebat niciodată cine sînt ei. Ştiam. (…) De cîte ori se ducea să întrebe de el la Ploieşti, la Securitate, mamei i se spunea că e caz de înaltă trădare, ceea ce ne îngrozea” (Mihaela Udrescu).
* „După război, după dispariţia ziarului Universul, cariera lui de doctor în ştiinţe politice şi economice (dublu doctorat la Sorbona), după dispariţia P.N.?.-ului şi a tuturor speranţelor de a salva situaţia politică, i s-a înscenat un proces, fiind acuzat de spionaj pentru americani. Sentinţa a fost teribilă: condamnare la moarte, apoi, ca o mare favoare, la apel i s-a comutat pedeapsa în muncă silnică pe viaţă.(…) Această etichetă (duşman al poporului – n.n.) va fi practic lipită de mine de la frageda vîrstă de 6 ani pînă la cea de 25 de ani, cînd am reuşit să fug din România”. (Sanda Lugoşianu-Mironescu, fiica unui ministru ţărănist, Ion Lugoşianu.)
* „Sînt mîndră de a mă număra printre urmaşii unor familii (Rosetti, Berindei, Pherekide, Ştirbey) care au contribuit, într-o mai mare sau mai mică măsură, la cîrmuirea şi dezvoltarea ţării…Odată cu venirea comuniştilor la putere, viaţa întregii noastre familii s-a schimbat însă dramatic. La 1 martie 1949, cu ocazia exproprierii, am fost ridicaţi cu toţii în timpul nopţii şi duşi sub escortă la Jandarmeria Cîmpulung. M-am speriat destul de tare văzînd că sîntem înconjuraţi de oameni înarmaţi – nu aveam încă 10 ani – , iar mama ne îndemna pe şoptite să ne îmbrăcăm cu cîte trei rînduri de haine”. (Despina Slăvescu, fiica inginerului Radu Rosetti.)
* „Prima mea întîlnire cu opresiunea a avut loc după naţionalizarea din 1948. Aveam 5 ani cînd, dintr-odată, am pierdut tot ce realizase bunicul meu, Corneliu Cassasovici, care, plecînd de la zero, devenise un burghez şi un capitalist. Astăzi este menţionat ca întemeietorul învăţămîntului textil în România. (…) Într-un prim proces, au fost condamnaţi în total la 97 de ani de închisoare.(…) Tata ne-a povestit cum, după eliberarea din închisoare, aflîndu-se în trenul ce-l aducea la Bucureşti, a văzut într-o gară o bătrînă care încerca să se suie pe treptele prea înalte ale vagonului. S-a dus s-o ajute. A constatat că era chiar mama lui, eliberată şi ea, pe care nu o recunoscuse la început. (…) Am hotărît să emigrez, lucru care a fost posibil la 25 ianuarie 1976, fiindcă am fost cumpărat cu 5.000 de dolari în cadrul înţelegerilor pe care statul român le avea cu un intermediar”. (Dan Casassovici).
* „Eu ştiam că mama plecase pe şantier, ca normatoare. Mi-era dor de ea şi eram tristă pentru că nu-mi scria şi nu mă suna la telefon(…) … adevărul a ieşit suprafaţă în ziua în care I.C. mi-a spus cu cea mai mare nevinovăţie: Dar tu nu ştii că mama ta este la puşcărie?! (…) Cînd au luat-o pe mama, aveam 11 ani, iar ea avea 30 de ani.” (Alina Maxim).
* „Pentru mine şi sora mea, anii de tinereţe au devenit ani de tortură psihică. (…) Primele veşti despre tata le-am primit abia în vara anului 1952, cînd am primit o carte poştală de la el, din penitenciarul de la Poarta Albă…” (Georgeta Alexandrescu, fiica învăţătorilor Sofia şi Gheorghe Răvoianu, tatăl, inspector general în Ministerul Învăţămîntului).
* „Eu l-am avut alături doar 13 ani, din 1933, anul naşterii mele, pînă în 1946, cînd a fost arestat. În cei 13 ani cît ne-a călăuzit paşii, nouă, copiilor lui, l-am văzut îndeplinindu-şi datoria cu un entuziasm molipsitor, atît faţă de treburile ţării, cît şi faţă de familia sa. (…) Mult mai tîrziu, am aflat că sfîrşitul lui s-a produs datorită faptului că, prin anul 1950, tata a fost readus de la Aiud la Jilava, pentru nu se ştie ce proces (…) Tata s-a săvîrşit în zorii zilei de 28 octombrie 1952, la numai 48 de ani”. (Măriuca Vulcănescu, fiica lui Mircea Vulcănescu, filosof, sociolog şi economist român, una din minţile strălucite al României interbelice)
* „Tatăl meu s-a opus radical colaborării Bisericii cu un stat care se declara ateu. În mod deschis, pentru că nu a simţit frica, a transmis acest mesaj: Biserica ar trebui să refuze ajutorul financiar al statului.(…) Cînd era chemat la Securitate şi era anchetat, încercau tot timpul să-l schingiuiască. Vroiau ca el să nu mai adune adepţi în jurul lui, pentru că el era considerat liderul organizaţiei.(…) Pînă la urmă a fost condamnat la 22 de ani.(…) Apoi am ajuns la Lăteşti, unde am găsit o comunitate de deţinuţi excepţională, care ne-a ajuta foarte mult. La Lăteşti eram împreună cu Nicolae Balotă, Adrian Marino, Paul Goma, cu un fost ministru al Sănătăţii al cărui nume nu mi-l amintesc, dar îmi amintesc imaginea lui, ţinuta lui impecabilă. (…) În anul 1976, a apărut o carte de memorii a mamei mele, în limba olandeză, nu cu numele ei. A apărut în vreo 7o de ediţii. Din această cauză noi sîntem foarte cunoscuţi în Olanda”. (Andras Visky, conf.univ. la Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Teatru şi Televiziune, fiul preotului reformat Ferenc Visky, disident notoriu, dar puţin cunoscut la noi, dintr-o familie foarte veche de preoţi reformaţi.)
* „Ca să-şi salveze copiii, mama a divorţat de un mort, pentru că tata fusese deja executat. Tatăl meu, Dumitru I. Totir, s-a născut la 16 martie 1903, în satul Vidimireşti. A fost învăţător. A avut şapte copii, din care au trăit şase. (…) Din 1929, cred, tatăl meu era membru P.N.?. A fost vicepreşedinte al Comitetului Judeţean, redactor la Revista Învăţătorilor, membru în Comitetul de Conducere al Asociaţiei Învăţătorilor pe ţară, inspector general pentru Regiunea Oltenia, cum era atunci, director general în Ministerul Învăţămîntului, iar în perioada 1946-1947 a fost deputat de Mehedinţi. (…) Primii trei membri ai lotului (într-o mişcare de rezistenţă anticomunistă – n.n.), Totir Dumitru, Năsărîmbă Dumitru şi Trocan Nicolae, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi, la 20 iulie 1953, ora 1:3o. (…) Ca să dau la fără frecvenţă a trebuit să mă angajez şi la 14 ani am fost muncitor necalificat la grădina de zarzavat, împreună cu mama mea. Amîndouă eram date afară din învăţămînt: ea ca învăţătoare, eu ca elevă”. (Ileana Totir-Rotaru).
* „După arestarea bunicii, unchiului, mătuşii şi a părinţilor mei, ne-am trezit singuri. Ne învîrteam prin casa goală. (…) Au intrat şase inşi peste noi…Mama fusese condamnată iniţial la 20 de ani de puşcărie. (…) Anii la care fuseseră condamnaţi cei cinci membri ai familiei mele ajungeau la 125. (…) N-a mai lucrat ca inginer chimist (după amnistie- n.n.), ci la o cooperativă unde se făceau nasturi”. (Ilinca Balş, fiica unui strălucit medic chirurg, conf. univ. Ion Juvara).
* „Pe părinţii mei i-au arestat în Săptămîna Mare, în anul 1959, cînd erau la serviciu. Sora mea şi cu mine am rămas singure în toată casa. Amîndoi erau nişte oameni extrem de inteligenţi şi de capabili şi în momentul în care au fost arestaţi aveau în faţa lor cariere frumoase.(…) ?in minte că după ce au intrat ai noştri la închisoare, au sărit foarte mulţi oameni să ne ajute. Adică, încerca fiecare în vremurile alea grele să ne dea nişte bani, pentru că eram trei copii care trebuiau să vieţuiască”. (Alexandra Chiliman-Juvara şi Ioana Creţoiu- Casassovici).
* „După ce s-a întors din puşcărie, tata obişnuia să strîngă toate firimiturile de pîine de pe masă şi să le mănînce. Tata a fost dat afară din facultatea în care funcţiona ca profesor, epurat, cum s-ar spune, în aprilie 1947. În 1950, a fost arestat, în noaptea de 5 spre 6 mai. În aceeaşi noapte, au fost arestaţi toţi cei care au fost miniştri şi înalţi demnitariu în perioada 1918-1945. Printre aceştia au fost persoane foarte în vîrstă ca Dinu Brătianu, Constantin Argetoianu…De atunci, timp de 5 ani, n-am mai ştiut absolut nimic despre tata. (…) …am fost dată afară din facultate, cînd eram în anul doi.(…) Mama mea era o persoană de o calitate excepţională. Cînd a aflat că tata a murit, mi-a spus foarte simplu: Votre pere est mort. Maintenent il faut aller de l’avant. Iar eu încerc să fac exact ca ea. Adică, să am demnitate, să nu fiu laşă în faţa vieţii…” (Francine Petrulian, fiica profesorului universitar Gheorghe Strat, doctor în Drept la Sorbona, creatorul Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice, reprezentantul economic al României la Societatea Naţiunilor.)
* „Aveam aproape şase ani cînd tata a început să lipsească de acasă. (…) Suferinţele şi întregul calvar încercat de poetul Radu Gyr încep din anul 1937. (…) În vara anului 1958, este din nou arestat şi condamnat la pedeapsa capitală, care va fi comutată în 25 de ani de muncă silnică. Cap de acuzare: poezia Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! (…) Cînd a fost eliberat, tata a fost adus acasă pe targă, foarte bolnav şi foarte slăbit. Omul robust de altădată devenise un schelet…” (Simona Popa-Gyr, fiica unui poet remarcabil.)
* „Aveam 16 ani, eram elevă la un liceu din Alba Iulia, iar fratele meu, la un liceu din Aiud.(…) După ce tata a fugit de acasă, venea maşina Securităţii la liceu… Ştiam că pentru mine vine. (…) Uneori, mă scoteau afară din beci ca să văd nişte scene cumplite. Am văzut odată un tînăr cu mîinile încătuşate, care fusese aruncat afară din duba Securităţii, jos, pe ciment, după care securiştii au început să dea cu picioarele pe unde apucau. Îl loveau în cap, în corp, nu se uitau. Mă mir cum n-am înnebunit văzînd atîtea grozăvii”. (Mirela Oţoiu-Truică, fiica preotului ortodox Victor Oţoiu, condamnat la puşcărie politică şi muncă de exterminare la Canal pentru că ajutase luptătorii anticomunişti din munţi.)
* „În cele cîteva luni cît a lucrat la Canal, a asistat la nişte scene îngrozitoare. În timpul iernii deţinuţii erau băgaţi de vii în Dunăre, ţinîndu-se unul de altul, ca să se facă un fel de dig din trupurile lor, pînă cînd îngheţau; apa îngheţa pe ei, se făceau ca un bloc de gheaţă – folosit ca să nu mai curgă apa prin acel loc. (…) Din cauza acestui dosar nu am putut să fac nici un fel de facultate. (…) Era povestea cu tata, cu taxa şcolară şi noi trăiam atunci din ce vindeam din casă…” (Ana Slăvescu, fiica generalului Eugen Manoil)
* „Cînd suna telefonul, îngălbeneau: să răspundem?; să nu răspundem?; ce să spunem? Adică, chiar copil fiind, simţeam teroarea. Într-o zi, o prietenă de-a mea m-a întrebat dacă pot ţine un secret. I-am răspuns: Evident că pot să ţin un secret. Mi-a zis: Tatăl tău e în închisoare. Aveam şapte ani”. (Ingrid Fotino, fiica unui avocat de elită, cu doctorat în Drept la Sorbona, dintr-o familie cu mulţi foşti deţinuţi politici, fugită din ţară, cu întreaga familie, peste Dunăre, după o odisee extrem de primejdioasă, inclusiv, în fosta Iugoslavie. Stabilită în S.U.A., care au acceptat atunci această familie întrucît cota de imigrare românească nu era completată!)
Deseori, dramele ficţionale pălesc în raport cu forţa evocărilor – sincere, directe – din acest volum. Fiecare amintire a copilului şi tînărului de altădată face parte din istoria devastatoare a comunizării României postbelice. Cînd s-au petrecut atîtea nenorociri, desprinse, parcă, din tragediile clasice, te întrebi ce fel de conştiinţe au unii români care pedalează, cînd mai ascuns, cînd făţiş-obraznic, pe ideea: Să uităm trecutul! Se iscă însă o altă întrebare firească: Cei care ne tot îndeamnă la uitarea trecutului (din motive care n-ar trebui să ne lase indiferenţi) au, totuşi, conştiinţă?
http://convorbiri-literare.ro/?p=1422
