„Un om curajos face cît o majoritate.”
(Thomas Jefferson)
Vreme de 15 ani, la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet are loc Şcoala de Vară. Unde se învaţă cum se poate păstra memoria, în demnitate, într-o şcoală sui-generis, în care istorici, scriitori, publicişti, politologi, de la noi şi de prin alte părţi ale lumii, alături şi împreună cu foşti deţinuţi politici, îşi (şi) comunică experienţele, gîndurile, lor şi mai cu seamă tinerilor ce vin aici pentru a-şi însuşi fapte nepredate în şcoli şi universităţi, drame şi tragedii privind istoria noastră recentă, istoria bolşevizării României, istoria comunismului real şi a celui rezidual. Comunism care e viu încă, trăieşte nu numai în conştiinţele pervertite, ci şi, din nefericire, în practica socială, în ingineria socială, aplicată draconic în unele state, pervers deghizată, în altele. Stafia lui Stalin se plimbă în voie prin fostul imperiu sovietic (şi nu numai în acest uriaş perimetru construit cu tancurile şi cu glonţul pe ţeava pistolului), jubilînd de succesul ce-l repurtează. K.G.B.-ul, criminala poliţie politică a fostului U.R.S.S., are urmaşi pe măsură. Vedem şi ne tulburăm. Cu atît e mai mare şi gravă tulburarea, cu cît indiferenţa la pericolul imprevizibil al acestui diabolic sistem politic-militar, regenerînd, parcă, necontenit, e mai mare. Istoricul francez Patrick Moreau, specialist în mişcări extremiste, pune punctul pe i: baza puterii comuniste este teroarea! Să venim însă la Şcoala Memoriei, cultivată cu rar devotament de Fundaţia Academia Civică, de protagoniştii acestei unice instituţii din România şi din lume.
Doamna Ana Blandiana, creatoarea de facto a Memorialului de la Sighet, avîndu-l alături, permanent, pe domnul Romulus Rusan (mereu cinstiţi şi citaţi în intervenţiile participanţilor), în sinteticul cuvînt de deschidere a ediţiei jubiliare a Şcolii de vară, Sighet, 13 iulie, 2013, afirmă cu claritate că „atunci cînd, în 1993, Consiliul Europei şi-a asumat punctul de vedere al victimelor comunismului asupra lumii, accepta, în acest fel, o nouă perspectivă asupra istoriei recente. Era începutul unei schimbări de mentalitate care avea să evolueze, din fericire, rapid. Peste cîţiva ani, Memorialul de la Sighet avea să fie nominalizat printre primele trei locuri ale memoriei europene alături de Memorialul de la Auschwitzşi Memorialul Păcii din Franţa”.
Volumul Şcoala Memoriei. 2013, care încheagă toate dezbaterile şi discuţiile de la această ediţie, editat de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, avîndu-i editori pe Romulus Rusan (coordonatorul colecţiei) şi pe Traian Călin Uba, de o excepţională densitate ideatică, se citeşte precum o captivantă carte de istorie. Scrisă fără recurs. Semnături din grupul românesc: Nicolae Noica, Ion Pop, Şerban Papacostea, Alexandru Zub, Elena Siupur, Cristian Vasile, Gheorghe Mihai Bîrlea, Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu, Liviu ?îrău, Dragoş Petrescu şi Cristina Petrescu, Anatol Petrencu, Virgiliu ?îrău, Miron Costin (din America), Octav Bjoza, Nicolae Constantinescu, Alexandru Gussi, Micaela Ghiţescu, Dan C. Mihăilescu, Traian Orban, Mircea Carp, Teodora Stanciu, mai mulţi studenţi, alţi scriitori, jurnalişti, profesori de istorie etc. Neîndoios, intervenţiile celor doi amfitrioni – Ana Blandiana şi Romulus Rusan –, dar şi aportul Ioanei Boca, directorul executiv al Fundaţiei, precum şi moştenirea lăsată de generosul inginerul constructor Gheorghe Avramescu, evocat cu respect, constituie tot atîtea repere morale şi profesionale. Din fiecare demers se pot extrage idei valoroase, demne de o antologie a rostirii adevărului.
Dorim însă, dintr-un motiv care va fi uşor de ghicit, să extragem cîteva
fragmente din alocuţiunile participanţilor străini (istorici, scriitori, politologi, sociologi, alţi oameni de cultură), cei mai mulţi dintre ei, din Occident. Din acel Occident reticent, ca să folosim un eufemism, la tragediile petrecute în Estul comunizat. Pentru că, ştim, privirea din afară e, adesea, mai obiectivă şi, sperăm, mai credibilă în ochii celor care vor să ştie mai multe despre noi, despre comunismul românesc, băgat sub preş sau, pur şi simplu, ignorat total de mulţi istorici şi politologi din lumea care n-a cunoscut teroarea bolşevică. Şi o să încep cu afirmaţia lui Goran Lindblad, raportor al Consiliului Europei pe problema crimelor regimurilor totalitare, autor al rezoluţiei privind condamnarea internaţională a crimelor regimurilor comuniste totalitare, preşedinte al Platformei Memoriei şi Conştiinţei Europene. Apreciind foarte multCartea neagră a comunismului, scrisă de Stephane Courtois, pe baza căreia a şi scris raportul prezentat în Consiliul Europei („am furat mult din textul lui”, mărturiseşte fostul parlamentar suedez şi european), zice răspicat: „Astăzi nu cred că un raport despre regimurile totalitare, similar celui pe care l-am formulat atunci, ar mai trece”. Şi explică de ce: „… pentru că au fost o mulţime de colaboratori, o mulţime de partide social-democrate care simt că au acelaşi naş în Marx şi care nu se pot elibera de acest mod de gîndire. De exemplu, în Suedia, ţara mea natală, în Germania, Marea Britanie sunt încă dezbateri şi discuţii în care social-democraţii susţin că statul trebuie să aibă mai multă putere. Acest lucru nu poate duce decît într-o direcţie greşită. Deci, noi trebuie să ne extindem activitatea înspre acea parte a lumii”. Cum nu se poate mai clar: naşul Marx e încă în sufletele multor politicieni, intelectuali din Vestul Europei. Ca să nu mai vorbim de nostalgicii autohtoni.
Unul dintre cei mai devotaţi colaboratori ai Şcolii de Vară de la Sighet (a fost şi rector al acestei instituţii, a moderat multe mese rotunde, a prezentat comunicări pline de substanţă, analize fine vizînd regimurile comuniste) este, indubitabil, istoricul francez Stephane Courtois, director de cercetare la CNRS – Universitatea Paris X, profesor la Institutul Catolic de Studii Superioare din Roche-sur- Yon. Autorul cărţii mai sus-pomenite, care, la apariţia ei, a stîrnit un imens interes, a făcut o breşă în gîndirea multor minţi anchilozate din Vest, anchilozate, desigur, în doctrina materialist-dialectică, în marxism-leninism, în bolşevismul pur, dar şi o furioasă campanie de compromitere a autorului şi, implicit, a Cărţii negre a comunismului. Instrument de lucru crucial pentru mai multe facultăţi de istorie din Statele Unite, cum sublinia istoricul Dennis Deletant. Timpul a trecut şi valoarea acestui autentic tratat despre comunism s-a impus, în pofida boicotului încă practicat de marxiştii comunistoizi occidentali, de regulă, aflaţi în amfiteatre şi institute de cercetare finanţate de statul francez. Se pare, însă, că stîngismul extrem e ca o boală nevindecabilă, îndrăznim să credem, precum maladiile genetice. Iată una din observaţiile sale miezoase: „…insist asupra următorului aspect care reprezintă, după părerea mea, marea forţă a Memorialului şi a Şcolii de Vară: relaţia fundamentală dintre memorie şi istorie. Trebuie să amintesc – pentru că nu trebuie să le confundăm – că istoria şi memoria sunt două moduri complet diferite de acces la cunoaşterea trecutului. Memoria este identitatea – ştiţi foarte bine că cine şi-a pierdut memoria, şi-a pierdut, din nefericire, şi identitatea, ceea ce poate fi valabil atît pe plan personal, cît şi pe plan colectiv – ,în timp ce istoria este un proces de cunoaştere(…). Dar dacă sunteţi preocupaţi numai de memorie, neglijînd istoria, sau sunteţi preocupaţi numai de istorie, neglijînd memoria, cred că aţi ratat ţinta, adică nu faceţi o muncă ce le-ar permite tinerilor să sesizeze cu adevărat ceea ce s-a întîmplat, să înţeleagă, să asimileze şi să tragă propriile lor concluzii. (…) Şi cred că după 45 de ani de totalitarism, tocmai pe aceste baze ar putea renaşte – acesta fiind şi obiectivul de bază al Şcolii de Vară – o identitate românească, dar şi o identitate europeană şi democratică”.
Un alt istoric legat intim de tot ceea s-a construit la Sighet şi în departamentele Memorialului (inclusiv, la Bucureşti) e istoricul Dennis Deletant, profesor la Georgetown University, membru al Consiliului Ştiinţific al Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului (CISAC). Să reamintim că Dennis Deletant, cetăţean britanic, a venit prima oară în România în anul 1965, la cursurile de vară organizate de Universitatea Bucureşti, pe atunci, student. Revenind în cîteva rînduri (s-a şi căsătorit cu o româncă, Andrea Caracostea, nepoata fostului deţinut politic Caracostea, care trecuse şi pe la Sighet, ca orice intelectual veritabil, considerat duşman al orînduirii comuniste) a fost declarat persona non grata de către regimul Ceauşescu. Între cărţile de referinţă privindu-ne, scrise de Dennis Deletant, citămRomânia sub regimul comunist, aflată la a IV-a ediţie, revăzută şi adăugită (Ed. Fundaţia Academia Civică, 2012, editor – Romulus Rusan, traducere – Delia Răzdolescu). După ce evocă două întîmplări personale petrecute în România comunistă, istoricul britanic, într-un fel, naturalizat român, spune un trist adevăr: „… încerc să vă explic de ce există în continuare în lumea anglo-saxonă această ignoranţă faţă de ceea a însemnat latura represivă a comunismului şi de ce este aşa de important Memorialul de la Sighet (…), şi cum au intervenit în viaţa personală a oamenilor şi le-au nimicit opţiunile particulare de a decide în viaţă. Iar această caracteristică a comunismului nu este înţeleasă deloc nici astăzi în ţările anglofone. Cu acest fenomen ne luptăm în continuare…”. Şi ce mai vedem noi astăzi? Ne spune un istoric american, Anthony Jones, la o conferinţă din Los Angeles: „Toate acestea duc la concluzia că umbra comunismului nu a dispărut din Rusia. Pe plan extern, Rusia, văzînd că este scoasă din jocurile internaţionale, manifestă o mare nemulţumire. Iar Anthony Jones avertizează „Atenţie! Rusia nu trebuie ignorată din punctul de vedere al pericolului pe care îl poate reprezenta pentru comunitatea internaţională. (…) Ar putea să fie tentată chiar să refacă fosta U.R.S.S.” (Citat din discursul lui Nicolae Constantinescu). Realitatea acestor zile (anexarea Crimeii, imixtiunile armate în Ucraina, intenţiile declarate ale fostului ofiţer K.G.B. Putin de a crea un alt stat pe teritoriul Ucrainei şi alte proiecte anexioniste ascunse, dar lesne de bănuit) demonstrează că minţile lucide din Est, istoricii oneşti şi inteligenţi din Vestul european şi din S.U.A., buni cunoscători ai sistemului comunist, judecă corect, uneori, previzionar, faptele ce privesc moştenirea U.R.S.S. Care numai „bastion al păcii” nu e!
Thierry Wolton, istoric şi ziarist francez, autorul unor lucrări de mare audienţă privind influenţa sovietică în Occident, unele adevăruri ascunse, aduse la lumină de el, fiind şocante, considerîndu-se un familiar al Memorialului de la Sighet, mulţumind înfăptuitorilor pentru acest loc al memoriei europene,e şi în acest context tranşant: „Iar eu cînd merg la Sighet nu mă gîndesc neapărat la români şi nici la celelalte popoare care au trecut prin comunism, ci mai ales la cei din Occident, în special la francezi – şi asta nu pentru că sunt francez, ci pentru că mă simt responsabil într-un fel faţă de propria noastră istorie, faţă de tot ce s-a petrecut în acest loc. După cum ştiţi, totul a început în 1789. S-au produs mutaţii pornind de la acel moment şi noi avem responsabilităţi – în orice caz unii dintre noi, pentru că francezii nu sunt preocupaţi de asta. (…) Şi nu pot să nu mă gîndesc la toate trădările, aş spune chiar trădările profunde din partea Occidentului faţă de popoarele care au suferit comunismul. Trădări extraordinare. Nu mă refer numai la intelectuali, ci şi la oameni politici, la universitari, la oameni de afaceri etc. Deci, suntem responsabili faţă de această istorie, ceea ce, evident, nu vrem să acceptăm”.
„Sunt mai sceptic în ceea ce priveşte justiţia internaţională. De pildă, recent au fost achitaţi călăii din Iugoslavia, ceea ce reprezintă clar o imixtiune a politicului în justiţie pentru că Croaţia intrînd în Uniunea Europeană şi Serbia fiind în negocieri de aderare, nu se vrea ofensarea acestor state. Şi s-au întîmplat asemenea lucruri şi la Curtea Penală Internaţională, atunci cînd albii îi judecă pe africani. Deci, sunt multe de făcut şi în domeniul justiţiei. (…) În România, regimul comunist n-ar fi fost instaurat dacă nu ar fi fost Armate Roşie. Nu existau mulţi comunişti în România: regimul a fost impus de ocupaţia sovietică. Însă el a revelat în natura umană existenţa unei bestialităţi care s-a manifestat atunci cînd torţionarii au beneficiat de impunitate. (…) Profesorul Seton-Watson spunea: acelaşi tip sociologic, un tînăr care vine de la sat, fiu de popă sau de institutor, şocat de corupţia şi de ilegalităţile din Capitală şi neplăcîndu-i influenţa Occidentului, în Serbia devine comunist, iar în România devine legionar. Sunt tipuri opuse, dar generate de o situaţie care poate să se reproducă”. E una din judecăţile lui Pierre Hassner, sociolog şi politolog francez, director de cercetare CERI –Paris, membru al Consiliului Ştiinţific al CISAC- România. Precizăm că acest domn a fost coleg la Liceul Francez din Bucureşti cu doamna Micaela Ghiţescu, înainte de desfiinţarea acestei importante instituţii de învăţămînt de către autorităţile comuniste( anul 1948), considerată, ca şi alte instituţii, „oficine” ale spionajului occidental!
Titlul comunicării istoricului Patrick Moreau a fost: „Anii 7o. Cekiştii în căutarea inamicului”. Analiza acestui cercetător/ specialist în mişcări extremiste – de stînga, de dreapta – musteşte de adevăruri, valabile astăzi, ca şi ieri şi alaltăieri. Unul din ele: „Cum opozanţii regimului (comunist – n.n.) au fost aproape toţi lichidaţi pînă în anul 1955, acest segment de populaţie de vîrstă medie începe să practice exilul interior, echivalent cu o întoarcere asupra familiei şi a prietenilor apropiaţi şi cu renunţarea la orice atitudine ostilă pe care serviciile de securitate şi colaboratorii informali ar fi putut-o depista. Pentru ei, forma cea mai importantă de rezistenţă e cea a poveştilor de la Radio Erevan, care sunt de un umor nebun şi îi fac să rîdă chiar şi pe cekişti. Oamenii trecuţi de 60 de ani constituie un grup în cea mai mare parte ostil comuniştilor, dar, asemenea celor cu vîrsta cuprinsă între 4o şi 60 de ani, nu-şi fac nici o iluzie cu privire la o posibilă reinstaurare a democraţiei. (…) Represiunea şi eventualul recurs la teroare rămîn desigur un mijloc zilnic de acţiune împotriva oponenţilor şi transfugilor, dar ele sunt înainte de toate o modalitate de a controla populaţia. (…) Însă, după ce masele vor fi înţeles că teroarea nu mai reprezenta o opţiune, comunismul şi aparatul său se vor prăbuşi”.
Anneli Ute Gabanyi este cunoscută nouă, românilor, prin lucrările pe care le-a scris despre România în perioada Ceauşescu şi despre Revoluţia din decembrie 1989. Cei care au stat cu urechea lipită de „Europa Liberă” ştiu, de asemenea, de această analistă politică, de jurnalismul de calitate practicat de ea, atestînd o inteligentă cunoaştere a istoriei contemporane. Şi mai e un lucru esenţial: Anneli Ute Gabanyi cunoaşte comunismul de la el de acasă, din interiorul României profunde, pentru că e săsoaică, părăsind patria natală(în anul 1963) din binecunoscutele raţiuni. Precum, apoi, mai abitir, în anii dictaturii ceauşiste, sutele de mii de saşi şi şvabi,vînduţi ca o marfă Germaniei Federale. O pierdere uriaşă pentru această ţară. A lucrat în departamentul de ce
rcetare al postului de radio „Europa Liberă”, pînă cînd a plecat prin demisie, observînd că şi în acest post se fac compromisuri faţă de regimurile comuniste. De către unii decidenţi. Cine înţelege afirmaţia, bine, cine nu, nu. O spune deschis, fără să dea amănunte: „La un moment dat, au renunţat la legile morale cu care a început acest post. Au început să introducă nişte oameni care au fost hingherii şi torţionarii din epoca comunismului pur şi dur. Ultimul refuz al meu a fost să fac un portret roz al lui Brucan”. Elocvent, nu? E foarte important să redăm un fragment din discursul acestei doamne şi să luăm aminte: „ În primul rînd, se vorbeşte nu numai în România, ci şi în Germania, nu despre comunism, ci numai despre stalinism. Acest lucru l-am auzit şi de la disidenţi foarte sus-puşi ca, de exemplu, domnul Eppelmann, cînd era ministru al Apărării. Îmi amintesc că în 1990 profesorul Meister i-a spus: Spune, domnule,comunism. Nu, el spunea stalinism. De ce? Pentru că aceşti oameni care spun stalinism în loc decomunism reiau discuţia care a avut loc pe vremea lui Gorbaciov, cînd a fost promovat glasnost. Ei discutau foarte intens despre ce a fost greşit: leninismul, comunismul în general, sau stalinismul? Şi Gorbaciov şi ai lui au ajuns la concluzia că leninismul şi comunismul trebuie salvate. El dădea porunci şi aici, în România, de pildă, lui Brucan: Partidul comunist trebuie să continue să existe! Şi aceste ordine au fost date şi în alte ţări. Deci, pentru ei nu comunismul este problema, ci întinarea valorilor comunismului de către ceauşişti sau honecker-işti. (…) Minciuna s-a întins”. Remember: Ion Iliescu, un mărunt gorbaciovist de pe malul Dîmboviţei, clama în faţa mulţimii exact acest slogan, că Ceauşescu a întinat valorile socialismului/ comunismului! Urmările acestui mod de gîndire şi, din păcate, de acţiune au marcat dramatic România. Întîrzierile în democratizarea ţării, evidente şi astăzi, sunt efectele celor 12 ani de regim Iliescu. Mult pentru o ţară cu atîtea răni de vindecat. Să nu ne facem că nu ştim.
Am comentat, în paginile acestei reviste, lucrarea de referinţă a istoricului francez despre genocidul din Vandeea: Reynald Secher. Păstrez cartea sa în bibliotecă, convins că mă voi duce la ea şi altădată. Prezent la Şcoala de Vară de la Sighet, intervenţia istoricului, scriitorului şi profesorului universitar de relaţii internaţionale a stîrnit, şi în această împrejurare, un viu interes. Iată un pasaj care revelează gîndirea unui intelectual franc şi onest: „Acest adevăr este necesar pentru a putea ţine doliu, dar şi pentru justiţie, pentru a face diferenţa între călăi şi victime, ceea ce este fundamental. Şi mai este şi un al treilea motiv: pentru a le spune călăilor, indiferent de natura sau de durata actelor lor, că vor fi întotdeauna identificaţi, denunţaţi, pedepsiţi. Deci, este important să cunoaştem faptele, să-i numim pe criminali ca atare. De aceea, spun din nou ceea ce am spus şi cînd am vorbit de iacobinism: trebuie să-i condamnăm pe călăi chiar şi atunci cînd ei sunt morţi, să-i judecăm pe comunişti chiar dacă sunt morţi, şi să judecăm sistemul, chiar dacă nu mai este activ. Vă voi da un exemplu din Franţa despre consecinţele nejudecării. Titularul catedrei de Istorie a Revoluţiei Franceze, cel care a definit istoria Revoluţiei Franceze, este un comunist, membru al partidului comunist, iar în această calitate nu are nicidecum interesul să spună adevărul, ci este interesat să apere comunismul, Deci, părintele comunismului este iacobinismul. Iar viziunea oficială pe care o avem în Franţa asupra istoriei este şi acum una iacobină. De aceea nu putem vorbi în Franţa despre defectele comunismului”. Pe cît de limpezi au fost adevărurile rostite la această Şcoală a Memoriei, pe atît de triste. Mai cu seamă cele ce privesc Occidentul, de unde noi, românii cu scaun la cap, ne aşteptam să vină numai idei autentic democratice. Nu ipocrizii drapate în vorbe frumoase, adormitoare. Da de unde?! Totuşi, e bine că se rostesc şi în al doisprezecelea ceas. Şi mai ales unde: într-una din cele mai sinistre puşcării ale lagărului comunist, unde a pierit floarea intelectualităţii şi diplomaţiei româneşti, elita militară şi politică. Pe unde ar trebui să treacă – am mai spus-o – toţi cei care fac sau vor să facă politică în România. Poate, vor mai învăţa cîte ceva… Cu o condiţie: să-i ducă mintea!
Lansarea cărţii Spiritul în spatele gratiilor. Memorialul de la Sighet (în germană, „Geist hinter Gitttern. Die rumanische Gedenkstatte Memorial Sighet”), în prezenţa autorilor – Katarina Kilzer şi Helmut Muller-Enbergs – a prilejuit exprimarea unor puncte de vedere demne de reţinut. Între acestea: „… ca poporul german să poată învăţa de la poporul român, am publicat această carte. Acesta a fost primul motiv”. Lucrarea a fost editată cu ajutorul financiar substanţial al Fundaţiei Konrad Adenauer, reprezentată aici de Rita Schorpp, istoric. Au fost prezentate şi alte opinii, toate, interesante, de către alţi invitaţi de peste hotare (din Germania, S.U.A. – istoricul Thomas S. Blanton, director al Arhivelor de Securitate Naţională din cadrul Universităţii George Washington, a şi condus, alături de acad. Şerban Papacostea, masa rotundă „Memorialul – ancoră între generaţii”, Polonia, Cehia, Basarabia/ Republica Moldova, Serbia etc.). Un moment emoţionant a fost acela cînd Anneli Ute Gabanyi a semnalat că în sala dezbaterilor sunt trei personaje ale Memorialului: Mircea Carp, Micaela Ghiţescu şi Raluca Arnăuţoiu.
Dincolo de indubitabila rigoare a argumentaţiilor în dezbateri, ceea ce a dominat, credem, Şcoala Memoriei la această ediţie jubiliară, a fost spiritul de prietenie, de solidaritate morală şi intelectuală între toţi cei care au săvîrşit această minunată întîmplare de la Sighet. Pildă pentru generaţia tînără. Pentru acea generaţie care are mintea deschisă la ceea ce s-a petrecut în istoria propriei ţări, vreme de aproape jumătate de veac. Pentru a putea înţelege prezentul şi a-şi construi viitorul în deplină cunoştinţă de cauză.
http://convorbiri-literare.ro/?p=3391