András Visky: „Când s-a întors din detenție, tata a cerut să nu ne vadă pe toți deodată pentru că ar fi fost prea mult pentru el”
M-am născut la 13 aprilie 1957, în Târgu Mureș. Tatăl meu, Ferenc Visky, a fost preot reformat, iar mama mea, Júlia Irina Visky, a fost casnică și a avut șapte copii. Eu am terminat liceul la Oradea și chiar în pragul bacalaureatului, imediat ce am împlinit 18 ani, am fost anchetat de Securitate.
(…) Mama și cei șapte copii am fost strămutați la începutul anului 1959. […] Din povestirile ei și ale fraților mei, știu că noi am fost strămutați la început la Timișoara, unde am stat o perioadă foarte scurtă. Acolo erau strămutați și alții, din alte locuri. După aceea am fost duși la Răchitoasa, în Bărăgan, unde a fost foarte greu pentru mama mea. Eu aveam un an și jumătate, iar fratele meu mai mare a trebuit să devină brusc capul familiei. […] La Răchitoasa am stat foarte puțin timp. Prima mea amintire din această perioadă este următoarea: ne aflăm în tren, suntem păziți și mama mea este absolut neputincioasă, nu știe ce să facă cu noi. Ne e sete și ne este foame. Chiar și acum îmi este sete și foame când călătoresc cu trenul, chiar dacă am mâncat bine înainte; apare un reflex foarte interesant, așa că tot timpul trebuie să am ceva cu mine.
Apoi am ajuns la Lătești, unde am găsit o comunitate de deținuți excepțională, care ne-a ajutat foarte mult. Când am picat acolo, se vedea imediat că mama nu vorbea limba română, că nu era de aici. Era o femeie frumoasă, cu o ținută deosebită, și se vedea faptul că este total pierdută în lumea asta, cu cei șapte copii după ea. Probabil că știți că satul Lătești a fost construit de deținuți politici. Acum nu mai există.
(…) Mama mea fiind bolnavă, a suferit un atac de cord, care era s-o omoare. Mulți au venit atunci acasă să ne ajute. Printre ei erau doi medici. Unul nu-și terminase facultatea – e vorba de Romulus Pop, care fusese arestat în anul 5, pentru că făcuse parte din Rezistență. Venise la Lătești după ce ieșise din închisoare, având acolo domiciliu obligatoriu. Aici, la Lătești, situația noastră s-a schimbat într-un fel. A fost mult mai greu, dar în jurul nostru a existat o solidaritate omenească neașteptată. N-am să uit modul în care ne-a ajutat Aurelian Păuna. Trebuia să mergem la școală. Cei mici nu știau limba română iar el venea să ne învețe zi de zi, ajutându-ne cu tot ce putea. Mama a încercat să lucreze, dar era foarte fragilă. A lucrat de mai multe ori până când a suferit acest atac de cord, care a fost crucial în viața ei. Mi-aduc aminte de acea perioadă în care noi a trebuit să ne luăm rămas bun de la ea în fiecare zi… A fost o perioadă foarte grea pentru noi.
Ce s-a întâmplat cu tatăl dumneavoastră când s-a întors acasă?
A venit în satul Iojib, unde locuiam. Eu nu-l cunoșteam…
Cum a fost prima întâlnire?
A cerut să nu ne vadă pe toți deodată în acel moment, pentru că ar fi fost prea mult pentru el, să mergem pe rând. Aveam o bucătărie mică și o cameră. Asta era toată casa. Mie mi-a venit ultimul rândul, fiindcă eram cel mai mic. Când am intrat, toți ceilalți erau deja acolo și el m-a întrebat: „Tu cine ești?”. Eu i-am spus cum mă cheamă și că fac parte din această familie. Nu știu ce mi-a mai spus, dar la un moment dat m-a întrebat dacă am tată și i-am spus: „Da, am tată. Nu l-am cunoscut până acum, dar acum îl cunosc”. ªi atunci n-am mai rezistat nici eu, nici el, și am sărit în brațele lui. […]
Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței interviul nr. 2495, realizat de Corina Cimpoieru, Cluj,1.11.2007
Fragmente publicate în volumul Copilăria ca luptă de clasă, editori Ilie Rad și Traian Cplin Uba, prefață Ana Blandiana, Fundația Academia Civică, 2013
