Dana Ţăranu Mărgineanu: Ce s-a întâmplat cu familia noastră este o poveste lungă. Eu am să vă spun, pe scurt, ce s-a întâmplat cu mine. Mama a fost dată afară din slujbă. Noi am fost daţi afară din şcoală. Eu eram în ultima clasă de liceu, deci aveam şaisprezece ani. Mai grav era cu fratele, care avea numai treisprezece ani. Ce faci acasă cu el? Eu am intrat în câmpul muncii. Şi nici în câmpul muncii nu puteai să lucrezi unde vroiai. Am lucrat într-un atelier de micanită cu acetonă şi era ceva groaznic, pentru că stăteai în mirosul acela de acetonă toată ziua. Şi am terminat la seral cu nota zece. Ei, legea spunea că, dacă termini cu zece, intri la facultate fără examen. Şi eu am intrat la facultate fără examen, având naivitatea să mă înscriu la Universitatea din Cluj, unde tatăl meu fusese profesor. Glorioasa mea studenţie a ţinut cinci zile. După cinci zile m-au dat afară, aproape cu fanfara. Şi aici, universitarii au fost penibili, pentru că au dat în mine mai mult decât era nevoie. Nici nu le-o cerea lumea, nici nu-i decora nimeni… Considerându-mă studentă, eu mă lăsasem de slujbă. Am reluat slujba şi în anul următor m-a sfătuit cineva: „Pleacă din Cluj şi du-te la «Maxim Gorki», că acolo intră toţi proştii. Intri şi tu”. Şi am şi intrat la «Maxim Gorki». Măcar dacă aş fi învăţat limba rusă ca lumea, că tot era un câştig. Limba nu are nici o vină. Pe urmă, de acolo m-am transferat, datorită unui bun prieten al tatei, la engleză. Am dat toate diferenţele la engleză. Am zis că intru şi eu în normal. Ei, am intrat în normal până a venit Revoluţia din Ungaria. Şi atunci a zburat toată lumea din nou, bineînţeles, cu mine în frunte. Am revenit la Cluj. Am avut tot soiul de slujbe, printre care cea mai arătoasă a fost cea de la pompe funebre, unde vindeam coşciuge. Ţin să vă spun, o experienţă foarte interesantă. Vindeam coşciuge, dar urcam şi cu groparii în cimitir, că asta intra tot în sarcina mea. Şi groparii aceştia, majoritatea ţigani, vreau să vă spun că, faţă de universitari, au fost nişte seniori. Au simţit ei că nu am ce căuta acolo. La un moment dat, unul dintre ei mi-a spus: „Auzi, tu fato, am auzit că tată-tu e închis”. Zice: „Lasă că iese, că şi eu am fost. Dar ce a făcut?” Şi i-am zis că e politic. „Aoleu! Vai de el!” Şi pe urmă se uită lung la mine: „Dar şi de tine”.
fragment din conferința dnei Dana Țăranu Mărgineanu, Memoria modelelor. Nicolae Mărgineanu între sentința din 1948 și recursul în anulare din 1998 în Şcoala Memoriei 2006, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2006
Nicolae Mărgineanu: În ’64 veneau enorm de mulţi acasă din închisori. Dacă te duceai în gară era lumea care aştepta. Îi recunoşteai cu o deosebită uşurinţă: erau palizi, aveau o sfinţenie în priviri, cu o emoţie extraordinară. Se uitau la un copac, la o frunză verde. Şi noi aşteptam şi nu ştiam sigur nici dacă mai este în viaţă.
Într-o zi a venit acea zi minunată când mi-a dat telefon mama şi apoi am auzit vocea tatălui meu. Eu, în interiorul meu, nu mai credeam că tata vine. Speram acest lucru, dar când i-am auzit vocea atât de stupefiat am fost, încât am avut senzaţia că este un miracol. Şi-atunci am fugit acasă… Era optimist şi puţin cu frică să nu fie trimis în domiciliu forţat. A fost chinuit extraordinar.
din mărturia regizorului Nicolae Mărgineanu despre tatăl său, profesorul Nicolae Mărgineanu, Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului – Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, interviul nr. 1822, realizat de Claudia Voiculescu,martie 2004
