Nu pot să spun că am avut copilărie. Această parte din viaţa mea lipseşte. Pentru că, de foarte mică, am avut responsabilităţi. Mici de tot fiind, a trebuit să îngrijim de animalele din curte, iar în 1953, când s-a născut fratele meu, deja eram responsabilă, trebuia să-i fiu doică, deşi aveam un pic mai mult de doi ani.
Toată distracţia noastră consta în joaca pe câmpiile alea întinse. Mergeam vara cu vitele pe câmp, cu copii de vârsta noastră… şi inventivitatea copiilor în materie de joacă este infinită. Găseam noi posibilităţi să ne jucăm fără jucării. Jucării ne făceam noi din ce găseam. Fratele meu făcea o vioară din coceni sau o bicicletă din beţe de floarea soarelui. Pe câmpul ăla, cu soarele puternic din Bărăgan, ca să ne ferim de arşiţă, ne înnodam fustele (orice fel de îmbrăcăminte) şi găseam tulpini mai groase de iarbă, ne făceam aşa, un fel de acoperiş, ne băgam sub asta şi ne jucam şi noi acolo. Fiecare ce-şi închipuia…
Ileana Mateescu, AIOCIMS nr. 3092; interviu realizat de Andreea Cârstea; 21 iul. 2008
Ileana Mateescu n. Caraiman a fost deportată, la vârsta de 5 luni, împreună cu familia, în Bărăgan
Familia Angelica şi Gheorghe Caraiman, ţărani din Gârdoaia (jud. Mehedinţi), au fost deportaţi în 18 iunie 1951 în localitatea Rubla (jud. Brăila), unde au stat până în 1961.
Au fost deportaţi împreună cu fiul lor Bebe şi fiica Ileana (de numai 5 luni).
În deportare li s-a născut cel de-al treilea copil, Gheorghe.
În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie
© CISAC, 2017
