Aurora Ivanciu n. Totir:
După ce tatăl meu (Dumitru Totir) a fost arestat, am rămas șase copii, cu vârste cuprinse între 7 și 19 ani. (…)
Să vă povestesc ce am pățit noi, copiii. Eu eram cea mai mică, aveam 7 ani; cea mai mare era sora mea, care avea 19 ani. Ea s-a încadrat imediat ca infirmieră, la Sanatoriul de lângă Turnu Severin, pentru că pe mama au dat-o afară din învățământ. Mama, ca să-și hrănească copiii, trebuia să se angajeze. S-a angajat ca hamal în port; căra lemnele peste punte. Acolo a întâlnit un om de bine, care i-a spus: „Doamnă, hai să te trec la birou, să ne înregistrezi câte lemne trecem”. Și mama a zis: „Nu, o să-ți pierzi și dumneata pâinea, o să mi-o pierd și eu și am de hrănit șase copii”.
Așa cum au spus și cei de dinaintea mea, majoritatea oamenilor se fereau de noi, le era teamă. Și mama spunea: „Aurora, dacă-i vedeam, traversam, să nu îi pun în situația să nu mă salute sau să mă salute și să aibă necazuri.”
Ce s-a întâmplat cu frații mei? Următorul frate, care tocmai absolvise liceul „Traian”, era un elev eminent. I se spunea Poetul. A dat examen de admitere la Facultatea de filologie. A sperat că rămâne acolo, dar după ce a luat examenul nu a fost lăsat să se înscrie. Eu eram prea mică și nu am știut ce s-a întâmplat cu el, dar am aflat acum foarte exact din dosarul de urmărire informativă al celuilalt frate, unde se scria despre noi toți, inclusiv despre mătușile mele, țărănci de 90 de ani, ce suntem și ce facem. ªtiți că după 1982 toți copiii de deținuți politici care muriseră în închisoare trebuiau să aibă dosar de urmărire informativă. ªi despre fratele meu au scris așa: „A reușit cu 10 la facultate, dar nu a fost lăsat să se înscrie.” A venit acasă. Fiind cel mai mare, era și cel mai urmărit de Securitate. Deci toți copiii ne-am împrăștiat. Eu am rămas cu mama și cu acest frate. Într-o noapte, fratele meu a venit acasă în stare de șoc și striga: „Luați câinii de pe mine! Curenți electrici! Tata!” Deci, în timpul anchetelor i se făcuseră șocuri electrice și fuseseră asmuțiți câini asupra lui. De atunci, toată viața i-a fost teamă de câini. Mă rog, a dus o viață mai dureroasă, poate că mintea l-a lăsat puțin după aceste evenimente. Dar am avut o mare satisfacție, și anume că nepotul nostru, pe teza lui de doctorat, a scris în felul următor: „Am dedicat teza unchiului meu Haralambie și tuturor celor care au fost opriți să viseze.” Cred că din această sală toți am fost opriți să visăm și m-am bucurat că tinerii au simțit durerea pe care am trăit-o noi.
Următorul frate trebuia să intre în ultima clasă de liceu; și-a dat seama că o să fie dat afară și s-a angajat ca muncitor la Reșița. De acolo s-a dus la facultate, a reușit primul sau printre primii, și în anul trei au vrut să-l trimită la studii în Cehoslovacia. Până atunci, pentru că s-a dus cu dosar de muncitor, nu l-au studiat prea bine, nu știau prea bine cine e. Din anul trei, se uita în fiecare zi la afișier să vadă dacă este dat afară. ºin să-i mulțumesc profesorului Mărculescu, care l-a apărat. Astfel, fratele meu, care era un student bun, a reușit până la urmă să termine facultatea.
Urmează sora mea Ileana, care, atunci când a fost arestat tatăl meu, era în clasa a VII-a. Bineînțeles că a fost dată afară din școală, pentru că erau obligatorii doar patru clase. Unii dintre profesorii din Turnu Severin au avut un suflet mare și mare curaj, că i-au zis mamei: „Doamnă, să se angajeze undeva și să facă la seral ultima clasă, ca să termine ciclul doi.” Acum mama nu mai era hamal în port, era muncitoare la grădina de zarzavat și a luat-o pe sora mea acolo. Aceasta avea doar 14 ani, iar mama îi spunea: „Apleacă-te tu, culeg eu și pentru tine!” Dar mă rog, la 14 ani, copiii, tinerii nu știau chiar tot ce se întâmplă. A reușit să facă la seral ultima clasă, așa că a mers alături de colegele ei până la terminarea liceului.
Următorul frate, care urma să intre în clasa a V-a, s-a dus la școală o săptămână – două, după care l-au chemat la cancelarie și i-au spus: „Du-te acasă, nu mai vii la școală, să vină mama ta la școală.” Bineînțeles că durerea i-a fost mare pentru că n-a mai fost primit la școală.
Din Copilăria ca luptă de clasă, editori Traian Călin Uba și Ilie Rad, prefață de Ana Blandiana, Fundația Academia Civică, 2013
citește și
