Cornelia Macarie: În 1950 părinţii au fost evacuaţi din cauză că au fost chiaburi şi pe motiv că n-au săpat cucuruzul şi că n-au dezmiriştit după ce au secerat. Pe tata l-o condamnat la un an şi două luni de închisoare, iar pe mama şi pe mine ne-au scos din casă; în 24 de ore a trebuit să părăsim casa. Şi am plecat la Sibiu, la un frate de-al lui tata. Și tata până când s-a întors, n-a ştiut nimic de noi, unde suntem plecaţi, că n-avea voie nici la pachete, nici la scrisori.
…Am suferit alături de părinții mei, fiindcă la 13 ani eu n-am avut copilărie şi n-am avut nici mângâierea de la părinţi fiindcă eram mică şi eram tot între străini. Am terminat şcoala, m-o repartizat pe urmă la Roşia Montană. M-am angajat la Cugir, la uzină, pe post de muncitoare, lucram în trei schimburi; în ’55 m-am angajat şi pe urmă, în ’57, m-o dat afară pe motiv că nu s-o înscris tata în colectiv. Şi în ’57 tata n-o vrut sub nici o formă să se-nscrie dar noi mereu îl presam toate, că suntem patru surori, să se-nscrie că ne dau afară din serviciu, şi ce facem, cu ce trăim? Pământ nu mai aveam, numai el avea serviciu. Și el făcea naveta la Hunedoara, era foarte greu. Şi-apăi, până la urmă s-o înscris şi s-a dus la colectiv…
D.P.: Când s-a înscris în colectiv?
C.M.: Păi, în ’57 sau ’58, nu mai ştiu precis. N-o lucrat zi de zi; tata mai mult s-o ocupat cu trestia, ca să câştige mai mult. Se făcea trestie şi-o vindea duminica pe piaţă la Cugir sau avea comenzi. Şi în ’65 o murit, la 65 de ani. Iar mama o murit la 56 de ani, în ’59, tot din cauza suferinţei. Că vă-nchipuiţi cât or suferit fiindcă or moştenit casa de la nişte bătrâni şi pe urmă să ne scoată din ea aşa, fără nimica.
…Pe noi ne persecutau foarte mult. Am terminat şcoala la Sibiu, pe urmă m-am dus la Orăştie. Şi la Orăştie fiind, în 15 septembrie am început şcoala şi în 15 octombrie m-o dat afară din şcoală. Tot cineva din sat o făcut reclamaţie că tata o fost chiabur. Nu ştiau care o fost sentinţa, motivul pentru care noi am fost evacuaţi (că n-o dezmiriştit şi că n-o săpat porumbul), dar ne-o făcut reclamaţie c-am fost chiaburi. Şi pentru asta m-o dat afară din şcoală. Și știu că tata o venit de la Hunedoara şi-o vorbit cu directorul Pervai, care era directorul şcolii. Și zice: „Păi, bine, se poate? Eu sunt în serviciu, e aproape un an de zile de când am scăpat de la închisoare, şi de aproape un an de zile eu îs muncitor. Nu mai am absolut nimic, nu mai am casă, nu mai am pământ, nu mai am atelaje, nu mai am animale, nimic. Și pentru asta îmi daţi şi fata afară din şcoală? Eu cu ce s-o întreţin? Nevastă-mea e bolnavă de TBC”. Directorul zice: „Încercăm să se rezolve!”. Şi pe urmă m-am dus la şcoală. M-o primit înapoi şi mi-o spus: „Aţi avut o reclamaţie din comună”.
Fragment din interviul cu Cornelia Macarie ( n. 28 februarie 1937, din Vinerea (județul Alba), a absolvit școala profesională, laborantă, fiică de țărani, divorțată, doi copii), realizat de Daniel Popa, 1996, Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, nterviul nr. 421 A1, publicat în Daniel Popa, Pământul tuturor, pământul nimănui. Mărturii despre colectivizarea din Alba, Mureș și Hunedoara, editor: Traian Călin Uba, prefață: Romulus Rusan, Colecţie: Istorie orală, Nr: 33, Fundația Academia Civică, 2016
