Cartea Doinei Cornea a avut parte de mai mult de o lansare. A fost practic o punere în scenă – la propriu, pentru că cei trei mari actori au citit pagini din acest jurnal, a biografiei unei personalităţi care a reprezentat în anii ’90 una dintre cele mai puternice voci ale conştiinţei civice.
Ana Blandiana, reprezentând Fundaţia Academia Civică, a fost vizibil emoţionată când l-a introdus pe Leontin Iuhas, fiul Doinei Cornea, care a citit mesajul mamei lui pentru cei adunaţi în sală: mulţumiri, recunoştinţă şi dragoste au fost cuvintele-cheie din scurta scrisoare citită de fiu, iar Ana Blandiana, cea care a şi editat şi prefaţat cartea, a întărit din nou rostul întâlnirii în jurul acestui jurnal: “Am vrut să fim aici ca să dovedim că cel puţin noi nu am uitat!”.
Acest “noi”a inclus o seamă de intelectuali, artişti şi actori care o preţuiesc pe Doina Cornea (acum slăbită după accidentul cerebral suferit în septembrie anul trecut, dar încă activă): au fost în sală Marius Oprea, Mihai Şora şi
Margareta Pâslaru, doar câţiva dintre cei care au ţinut să ia parte la această întâlnire care a fost mai mult o promisiune că nimic nu va fi uitat. Pe rând, Mariana Mihuţ, Victor Rebenciuc şi Ion Caramitru au citit calupuri masive din carte, iar vocile lor au umplut pentru câteva minute bune sala cu gândurile şi îngrijorările notate de Doina Cornea în anii în care a fost persecutată.
Volumul pune faţă în faţă două modalităţi de recuperare a trecutului: unul e jurnalul propriu-zis, altul e o înregistrare făcută de Georgeta Pop, din partea Fundaţiei Academia Civică, la care au luat parte şi cei doi copii ai disidentei: Leontin Iuhas şi Ariadna Combes. Sunt şi foarte multe fotografii inserate, inclusiv cu părinţii, din anii ’30, plus file fotocopiate din dosarele arhivate la CNSAS. Ana Blandiana a acceptat să vorbească pe larg, pentru cotidianul.ro despre rostul acestei formule editoriale, dar şi despre însemnătatea acestei apariţii: “Cartea este absolut ieşită din comun. Este jurnalul doamnei Cornea din anii ’88, ’89 cu câteva completări de mai târziu. Este vorba de anii de maximă persecuţie şi totuşi acest jurnal vorbeşte absolut în treacăt de ceea ce suferă şi vorbeşte, de problemele pe care şi le pune. De fapt, întrebarea cărţii şi răspunsul pe care îl dă este: «De unde vine răul şi dacă putem să ne opunem lui?».
Şi ceea ce este extraordinar este că răspunsul este «Da, putem să ne opunem». De fapt, răul este puternic în măsura în care nu i se răspunde. În momentul în care întâlneşte o opoziţie, chiar reacţionând violent el este învins, pentru că întotdeauna binele are mai multe argumente, e o demonstraţie de tip Sf. Augustin. Pentru mine asta a fost asociaţia proximă: memoriile Sfântului Augustin. El încearcă tot timpul să înţeleagă cum se explică păcatul, cum se explică răul”, crede Ana Blandiana.
Formula jurnal plus interviu a fost optimă în acest caz, pentru că însemnările prind prea puţin evenimenţialul, şi mai mult gânduri despre raportul cu răul, despre libertate sau despre condiţia intelectualului, a explicat tot Ana Blandiana: “Această carte este formată din două părţi: prima a Doinei Cornea şi, tocmai pentru că jurnalul nu vorbeşte despre fapte, despre represiune, partea a doua a cărţii este o discuţie despre ea şi cei doi copii ai săi. E important să nu uităm că, sub numele Doina Cornea, în toată Europa s-a înţeles de fapt o treime: Doina Cornea şi cei doi copii ai ei care i-au fost în permanenţă alături: Ariadna Combes, care i-a asigurat din Franţa mediatizarea, şi Leontin Iuhas, care a fost aici, lângă ea, a sprijinit-o, a suferit alături de ea, şi a fost arestat“.
În glasul poetei e şi un regret, că prezenţa Doinei Cornea nu mai contează azi pentru multă lume:
“Vreau să vă spun că, în afară de importanţa acestei cărţi, am vrut s-o transformăm într-o sărbătoare şi sunt recunoscătoare Institutului Francez că a acceptat să participe la această sărbătoare, simbolizând sprijinul pe care Franţa i l-a dat întotdeauna Doinei Cornea – este ofiţer al Legiunii de Onoare, de altfel – pentru că simţeam nevoia unei sărbătoriri: a împlinit de puţin timp 80 de ani fără ca nimeni, sau aproape nimeni, să observe în ţară. Am fost de curând în Polonia, unde s-au sărbătorit 20 de ani de la victoria în alegeri a Solidarităţii, şi am descoperit că aeroportul din Gdansk se numeşte Lech Walesa. Lech Walesa este un om aproapre tânăr încă şi polonezii au ştiut să-i fie recunoscători. Noi nici măcar nu ne amintim că Doinea Cornea există printre noi şi că timp de câţiva ani ne-a ţinut locul tuturor”.
De ce oameni care au contat în momente limită ajung să nu mai fie pomeniţi e o întrebare la care poeta a încercat un răspuns cumva resemnat: “Cred că în general oamenii nu-şi aduc aminte de ceea ce este frumos. Îşi aduc aminte doar de ceea ce este urât. Uitaţi-vă la jurnalele de televiziune, la ziare, unde sunt prinse din zbor toate crimele, toate tunurile, toate nenorocirile care se întâmplă, dar aproape nu aflăm care sunt operele de artă cele mai grozave sau care sunt tinerii cei mai valoroşi”.
Lansarea jurnalului, într-o sală în care majoritatea celor prezenţi aveau părul alb, a demonstrat că, cel puţin pentru generaţia lor, vocea Doinei Cornea nu şi-a pierdut greutatea. Au fost în sală însă şi un grup de studenţi de la istorie, din Cluj, iar vocile lor, înainte să înceapă evenimentul, spun câte ceva şi despre cei care azi au 20 de ani. Studiază istoria contemporană, au spus, pentru că se gândesc că, fiind mai aproape, găsesc aici un sâmbure de adevăr. Despre cât de prezenţi sunt pentru ei oamenii care s-au zbătut în acei ani, nu foarte îndepărtaţi, pot doar să aducă exemple, la modul cel mai firesc. “Te uiţi la veteranii ăstia de război, de exemplu”, spunea un băiat care tocmai terminase anul întâi, “şi nu prea ştii ce spui. Dar când citeşti ce li s-a întâmplat…”
Un articol de Alina Purcaru
articol preluat din www.cotidianul.ro
