Addenda constituită ca un mini-dicţionar al comunismului românesc este doar pentru ediţia în limba română a cărţii?
Deocamdată, ediţia română e şi prima traducere a dicţionarului, aşa că n-aş putea spune exact. Există posibilitatea ca şi alte ediţii să aibă parte de addende proprii: în acest moment se lucrează la traducerea estoniană şi la cea germană. Se prea poate ca istoricii din diferitele ţări care nu se regăsesc în acest dicţionar să-l completeze cu crâmpeiul propriu de istorie. Am putea ajunge la un ansamblu îmbogăţit, cum s-a întâmplat cu „Cartea neagră a comunismului”, care a avut şi ea capitole suplimentare scrise de istorici din diferite ţări.
S-a tot vorbit aici despre memorie şi despre dezinteresul tinerei generaţii. Cum îi vedeţi pe tinerii care vin la „Şcoala de la Sighet”, al cărei rector sunteţi?
Nu ştiu dacă tinerii care vin la Sighet sunt reprezentativi pentru tineretul românesc. Dar dacă măcar o bună parte din tineretul românesc ar semăna cu cei pe care i-am cunoscut la Sighet, ar fi formidabil. Pentru că sunt foarte activi, am avut chiar câţiva la Paris, m-au vizitat acolo. Oricum, de pe urma acestei experienţe rămân cu informaţii esenţiale, ajung să cunoască oameni care le transmit o moştenire istorică fundamentală. Nu facem doar istoria comunismului la Sighet, ci şi pe aceea a democraţiei, a ideilor… De asta am şi acceptat să fiu rector acolo: au interes, le mai trebuie puţină disciplină. Glumeam mai devreme cu metodele bolşevice necesare aici, dar ştiţi, românii sunt puţin aşa, le trebuie nişte organizare.
Tineretul occidental vi se pare mai interesat de trecutul propriu?
Mă rog, sunt interesaţi, dar vorbim de circumstanţe diferite: în Franţa există o idee dominantă – şi anume că principala problemă e al Doilea Război Mondial, problema evreilor, etc. Plus că mai e ceva aparte, mulţi intelectuali şi profesori refuză să critice comunismul, pentru că ei înşişi au fost, la un moment dat, simpatizanţi ai comunismului, pe care îl considerau viitorul lumii, o formă de economie superioară, o societate superioară, un sistem democratic superior. Dar acum, după accesul la arhive, după ce imaginea comunismului a fost schimbată, mulţi refuză să privească realitatea în faţă şi continuă să insiste pe o abordare neocomunistă.
S-a afirmat astăzi că istoria conservă imaginea comunismului mai bine decât memorialistica. Ce părere aveţi?
Aceasta e poate chestiunea cea mai importantă. Mult prea des se confundă istoria cu memoria. E adevărat că aceasta e doar o problemă specifică istoriei contemporane: dacă te apuci de istoria Evului Mediu, n-ai nici o treabă: martori nu mai există, n-are cine să te contrazică. Însă istoria contemporană are actori activi, or problema cu memoria e că se leagă de fenomenul identităţii. Pe când istoria ţine de fenomenul cunoaşterii. În Occident există o memorie glorioasă a comunismului: Franţa are o asemenea memorie despre comunism – era formidabil, mişcările de rezistenţă, fronturile populare… Nu vor să vadă altceva noii comunişti francezi. Pentru o vreme memoria a dat dominanta istoriografiei comunismului în Franţa.
Şi după deschiderea arhivelor?
Atunci s-a spart balonul de săpun. Am fost şi eu la Moscova la deschiderea arhivelor. Eu încerc să restabilesc acest raport de forţe dintre istorie şi cunoaştere. Cine vrea, n-are decât să mă critice, nu sunt deţinătorul adevărului absolut. Dacă Stalin ar fi ucis 500 de oameni, n-am mai scrie cărţi despre crimele comunismului. Problema e că vorbim de 12 milioane, de pildă. Nu e acelaşi lucru. Iar menirea noastră de istorici e să prezentăm realitatea asta tocmai prin apelul la surse şi arhive. Trebuie să insist asupra diferenţei dintre memorie şi istorie aici: memorialistica poate să-şi păstreze vocile martorilor, care sunt extrem de importante, însă scheletul trebuie să fie cel istoric şi eminamente faptic.
www.cotidianul.ro, 20 noiembrie 2008
