24 Iulie 2008 Mirela Corlatan
„Este o spălare a creierului ce se întâmplă acum, se programează nişte generaţii care nu îşi vor cunoaşte trecutul.“
Acesta este avertismentul pe care l-a dat Ana Blandiana la sfârşitul Şcolii de Vară de la Sighet, reiterând o temă esenţială privind istoria recentă. Atâta vreme cât în şcoli nu se va vorbi despre comunism, dezbateri precum cele despre lustraţie sau deconspirarea foştilor securişti, ele însele fără o finalitate vizibilă până acum, par din ce în ce mai sterile.
Celebrul raport de condamnare a comunismului, adoptat cu show-ul politic de rigoare ca act oficial al statului român în decembrie 2006, nu reprezintă astăzi mai mult decât un link pe site-ul Administraţiei Prezidenţiale. Sub tirul contestatarilor, cu sau fără patalama academică, cu sau fără epoleţi, cu sau fără sutană, raportul nu şi-a câştigat statutul de sursa de informare infailibila despre comunismul românesc, în pofida publicării sale la editura cu pretenţii condusă de domnul Gabriel Liiceanu.
Asta încă nu ar fi atât de grav dacă măcar una dîntre recomandările din finalul raportului ar fi fost pusă în aplicare. Însă torţionarii îşi primesc în continuare pensiile de zeci de milioane şi-şi deapănă liniştiţi bătrâneţile, foştii deţinuţi politici sunt în continuare umiliţi prin lipsa oricărei măsuri legislative compensatorii pentru suferinţele îndurate, iar în Bucureşti nu exista încă un echivalent al Casei Terorii din Budapesta, adică un muzeu al comunismului.
Chiar dacă aplicarea ei ar implica cele mai puţine resurse, introducerea în programele şcolare a istoriei comunismului nu a fost nici ea luată până acum în serios de cine are putere de decizie. Proiecte strălucite precum cel al Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet sau al Şcolii de Vară ce se desfăşoară în fiecare an acolo, graţie „Academiei Civice“ şi cu participarea unor istorici celebri precum Stéphane Courtois, nu reuşesc decât să arate că, dacă ar exista voinţa, condamnarea reală a comunismului ar fi posibilă.
Ele nu pot însă suplini ceea ce instituţiile statului ar trebui să facă. Parafrazând denumirea unui periplu virtual, pe DVD, prin comunism, tot „marca Sighet“, acestea ar trebui să „bage în casa“ istoria recentă. Să-i facă pe cei tineri să afle ce a însemnat comunismul, iar pe cei care l-au clădit să plătească.
