Publicăm în această săptămână fragmente dintr-o carte de memorii, Martor dintr-o ţară încătuşată, a inginerului Dan M. Brătianu (1908-1991), publicată de Fundaţia Academia Civică în 1996.
Ca director în Societatea de Telefoane din Bucureşti, Dan M. Brătianu a avut un rol determinat în evenimentele care au dus, în august 1944, la trecerea României de partea Aliaţilor. În ciuda oricărei logici, a trebuit să plătească această implicare cu 17 ani de închisoare şi domiciliu obligatoriu.
Scrise în 1984, în exil, memoriile sale sunt mărturia acestei implicări şi ispăşiri.
„Epurarea” mea de la Societatea Anonimă Română de Telefoane
Termenul de „epurare” a fost folosit de regimul comunist pentru a desemna concedierea de la locul lor de muncă a tuturor acelora pe care nu îi agrea. Victimele trebuiau să-şi părăsească serviciul imediat, fără preaviz sau fără altă formă de despăgubire, oricare ar fi fost contractele sau vechimea lor. Concedierile au început la puţin timp după ce Groza a fost numit preşedinte al Consiliului de Miniştri.
Astfel, pe la jumătatea lunii noimebrie 1946, am primit de la direcţia personalului Telefoanelor o scrisoare prin care mi se aducea la cunoştinţă că din ordinul ministrului comunicaţiilor urma să-mi părăsesc serviciul în 24 ore. Ordinul semnat de ministrul însuşi era redactat cam în felul următor: „Dan M. Brătianu este concediat imediat de la serviciul său, ca fiind periculos ordinii publice şi dăunător bunelor relaţii dintre România şi aliaţii săi.”
Aceasta însemna, de asemeni, că nu mai puteam găsi de lucru nicăieri. Acest sistem de epurări era un mijloc foarte eficace în mâinile guvernului pentru a reduce prin foamete opoziţia burgheză.
Pe timpul acela mai exista un Contencios Administrativ, instanţă la care se putea adresa orice cetăţean în conflict cu autorităţile. Cum, în conformitate cu contractul meu cu Telefoanele, aveam dreptul la un preaviz de şase luni, şi cum concedierea mea nu era bazată pe nicio probă, am intentat proces Ministerului Comunicaţiilor. Aveam un avocat excelent, Aurelian Bentoiu, membru al Partidului Liberal. În timpul procesului meu, un alt avocat binecunoscut, dl. Aznavorian, a venit de asemeni să pledeze în favoarea mea, fără a-mi cere niciun ban. Procesul avea loc în faţa Curţii de Apel în secţiuni unite, ceea ce însemna că instanţa era constituită dintr-un preşedinte şi doi asesori, toţi magistraţi ai Curţii de Apel.
În cazul meu, preşedinte era Horia Bogdan, un magistrat bine-cunoscut pentru integritatea şi curajul său.
Cu toate riscurile şi injoncţiunile primite din partea ministrului de justiţie însuşi, Lucreţiu Pătrăşcanu, Horia Bogdan mi-a dat câştig de cauză.
Având în vedere că procesul meu era primul intentat guvernului comunist în Contencios Administrativ, sentinţa constituia o jurisprudenţă care putea avea consecinţe neplăcute pentru autorităţi. Acestea aveau posibilitatea de a face recurs la Casaţie, unde ar fi pierdut de asemeni. Soluţia a fost mai simplă: Contenciosul Administrativ a fost desfiinţat din ordinul ministrului justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu.
Acesta, un comunist notoriu încă din ilegalitate, a fost arestat curând el însuşi, apoi, după câţiva ani de anchete, condamnat la moarte şi executat. El manifestase sentimente naţionaliste româneşti.
Cum am fost arestat şi anchetat în 1948
Era noaptea de 31 martie. Dormeam liniştit când, pe la miezul nopţii, am fost trezit de vecinul meu de apartament, care mi-a spus că agenţi ai Securităţii vreau să-mi vorbească.
Trei indivizi în civil au intrat în camera mea, unul fiind un colos de cel puţin 90 kg. Mi-au arătat o hârtie, pe care nu am citit-o, şi mi-au spus că veniseră să facă un control, în realitate o percheziţie. Au cercetat minuţios fiecare colţ al camerei, dar nu au găsit nimic.
Mi-au spus atunci să mă îmbrac şi să-i însoţesc ca să dau o declaraţie. Am întrebat dacă trebuia să iau o valiză cu îmbrăcăminte, dar mi-au spus că nu era necesar. În consecinţă nu am luat cu mine nimic altceva decât mantaua de ploaie. Şi astfel, fără a putea înştiinţa pe nimeni, am plecat pentru 15 ani de puşcărie şi pentru un an şi jumătate de domiciliu obligatoriu.
Condus de agenţi, am coborât în stradă şi am fost introdus într-o limuzină neagră în care am fost încadrat de doi dintre ei, pe banca din spate. Mi-au pus o pereche de ochelari opaci şi am pornit în noapte.
Cunoscând bine oraşul, mi-am dat seama că făceau multe ocoluri şi apoi maşina s-a oprit în faţa unei porţi pe care am putut-o întrezări pe sub ochelari. Am recunoscut imediat închisoarea de care era vorba. Era Malmaison-ul, un fel de depozit de tranzit al Serviciului Secret. Fusesem acolo odată, în noaptea de 23 august 1944, după încheierea armistiţiului cu ruşii, pentru a elibera pe profesorul Alexandre Eck şi pe secretara sa, Marguerite Haller, ambii agenţi ai Intelligence Service-ului, arestaţi de către nemţi şi transferaţi ulterior autorităţilor româneşti.
Am fost condus într-un birou unde mi s-a spus să aştept. După câteva minute a apărut un individ, înalt şi slab, cu păr aproape roşcat, cu un obraz fără expresie şi care nu te privea în ochi. A pronunţat un nume pe care nu l-am putut înregistra şi mi-a spus că avea să-mi pună câteva întrebări. Vroia să ştie care-mi erau raporturile cu membrii misiunilor engleze şi americane din Bucureşti. Cum la această epocă întrerupsesem orice contact cu străinii, am răspuns negativ. Nu a părut mirat de răspunsul meu şi a conchis simplu: ”Ei bine, mai trebuie să staţi puţin aici”, şi a părăsit biroul.
Câteva minute mai târziu a apărut un alt individ şi mi-a spus să-l urmez. Am fost introdus într-o altă cameră, unde un funcţionar aşezat la o masă mi-a cerut numele şi prenumele, mi-a spus să-mi golesc buzunarele, să-mi scot ceasul de la mână şi să pun totul pe masă. Apoi m-a percheziţionat şi a completat un formular cu lista obiectelor. Mi-a luat apoi centura, cravata, şireturile de la ghete şi mi-a spus să-l urmez.
Am recunoscut lungul coridor din care dădeau celule şi am fost introdus într-una din ele. Ca mobilier, un pat, o masă şi un scăunel. Gardianul mi-a spus să mă culc, ceea ce am făcut.
Am fost trezit la 5 pentru a merge la toaletă şi am făcut cunoştinţă cu regimul deţinuţilor ţinuţi la secret. Nicio posibilitate de a comunica cu cineva. La fiecare două minute gardianul de pe culoar privea prin vizetă. Domnea o tăcere absolută. Hrana era aproape acceptabilă.
Spre orele 9 seara am fost scos din celulă spre a fi dus într-un birou, unde mă aştepta acelaşi individ care mă primise seara precedentă. De această dată mi-a pus întrebări mai precise privind raporturile mele cu profesorul Gheorghe Manu. Cum nu-l văzusem pe acesta de mai multă vreme, răspunsurile mele au fost destul de vagi. Anchetatorul părea indiferent, dar înainte de a mă trimite înapoi în celulă mi-a spus: „Gândiţi-vă bine, trebuie să spuneţi mult mai multe.”
Două ore ma itârziu, puţin ănainte de ora 12, un gardian apăru şi-mi spuse să-l urmez. M-a introdus într-una din pivniţele puşcăriei, unde mă aşteptau doi bărbaţi. Unul tânăr, înalt, slab, cu părul foarte negru şi trăsături semite, celălalt mic, îndesat, cu tenul smead. În pivniţă erau două mese mici şi un băţ lung de circa un metru şi gros de 3-4 cm.
Cel înalt şi slab mi-a spus să-mi scot pantofii, mi-a pus cătuşe şi mi-a ordonat să mă aşez jos. Am ghicit atunci ce mă aştepta, întrucât auzisem poveşti de la oameni care avuseseră de a face cu metodele Securităţii şi, înainte de a mă aşeza, mi-am tras în sus testicolele, astfel încât să nu fie vizibile prin fundul pantalonului. Ştiam că aceste organe erau deosebit de căutate de către călăi pentru a fi lovite ca din greşeală.
Odată aşezat pe jos, a trebuit să-mi iau genunchii între braţe şi un gardian mi-a trecut băţul pe deasupra coatelor şi dedesubtul genunchilor. Apoi m-au ridicat şi m-au atârnat între cele două măsuţe. Atârnam astfel cu capul în jos, cu posteriorul şi tălpile picioarelor bine expuse, pentru şedinţa ce trebuia să urmeze.
Unul dintre paznici a scos dintr-un colţ al pivniţei o bucată de cablu de transmisiuni împletit, lung de vreo 80 de cm. Cunoaştem acest gen de cablu, întrucât fusesem pe front ca ofiţer de transmisiuni şi avusesem de-a face cu materialul german.
Gardianul mai mic de statură a vrut să înceapă să mă bată la tălpi, dar cel înalt interveni şi îi spuse: „Dă-mi-l mie, îmi face o deosebită plăcere”, şi începu să mă lovească cu toată puterea.
Fusesem un sportiv destul de bine antrenat şi ştiam să suport durerea fizică, dar trebuie să mărturisesc că loviturile puternice pe tălpile picioarelor erau ceva nou şi foarte puţin plăcut. Una din particularităţile mele este că nu urlu din cauza durerii şi nu scot decât suspine înăbuşite.
Acest lucru păru să-l enerveze pe individul cel tânăr şi începu să lovească şi mai tare. Ceea ce este interesant în asemenea împrejurări este rapiditatea cu care acţionează instinctul de conservare. După primele lovituri, mi-am dat seama că puteam să deplasez uşor tălpile picioarelor şi că, loviturile venind din dreapta, puteam să reduc suprafaţa pe care ele cădeau împingând piciorul drept puţin înainte. Astfel, loviturile cădeau pe partea laterală a piciorului drept şi talpa piciorului stâng primea lovituri puţin atenuate. Ceea ce se petrecea în capul meu era cam bizar. Mă întrebam cum să fac faţă acestei încercări fără a ieşi prea dărâmat şi număram loviturile. La cea de-a treizeci şi cincea, tânărul gâfâia şi spuse gardianului celălalt: „Dezleagă-l, are picioarele amorţite şi nu simte nimic.” A trebuit să tropăi pe loc câteva minute pentru a repune sângele în mişcare şi am fost din nou suspendat între cele două mese. Al doilea gardian a continuat şedinţa. Când a ajuns aproximativ la a cincizecea lovitură, i-am spus: ”Degeaba mă bateţi n-am într-adevăr nimic special de declarat.” Spre mirarea mea s-a oprit, la un semn al celuilalt, care mi-a scos cătuşele şi am fost dus înapoi în celulă. Acolo am fost bucuros să constat că nu-mi băusem paharul cu apă. Cu spatele la vizetă mi-am udat repede un prosop care mi se dăduse şi, înfăşurându-mi picioarele, m-am băgat sub pătură. Graţie acestui pahar cu apă am putut evita să mi se umfle picioarele şi să trebuiască să şchioapăt mai multe săptămâni, cum a fost cazul altor deţinuţi pe care i-am întâlnit ulterior. Bineînţeles că picioarele îmi erau învineţite şi mă dureau, dar lucrurile ar fi putut fi şi mai rele.
Dimineaţa următoare, după cafea, mi s-a adus hârtie şi mi s-a spus să scriu ceea ce nu spusesem la interogatoriu.
Dan M. Brătianu, Martor dintr-o ţară încătuşată, Fundaţia Academia Civică, 1996
